international review of political psychology

Transcription

irpp
revue internationale de psychologie politique
revista international de psicologia politica
revista internaţională de psihologie politică
volume 4, issue 1-2, 2013
irpp
revue internationale de psychologie politique
revista international de psicologia politica
revista internaţională de psihologie politică
Bianual scientific review
VOLUME 4 • NUMBER 1-2 • 2013
EDITORS-IN-CHIEF
Alexandre DORNA
Natalia COJOCARU
HONORARY DIRECTOR
Serge MOSCOVICI
EDITORS
Aurel Vlaicu
University of Arad
L’ Association
Francaise de
Psychologie Politique
Romanian
Association of
Political Ecology
Institute for
Global Studies
EDITORS-IN-CHIEF
Alexandre DORNA
Natalia COJOCARU
SCIENTIFIC BOARD
Jacqueline Barus-Mishel, France
Simona Bealcovschi, Canada
Dorra Ben Alaya, Tunisia
Lavinia Betea, Romania
Alina Duduciuc, Romania
Hélène Feertchak, France
Edgar Galindo, Portugal
Adela Garzon, Spain
Patrice Georget, France
Georgeta Ghebrea, Romania
Li-Li Huang, Taiwan
George Correia Gesuino, Portugal
James Liu, New Zealand
Alina Pop, Romania
Mireya Lozada, Venezuela
ISSN: 2068-6315
CNCSIS Classification: „C”
Benjamin Matalon, France
Florin-Răzvan Mihai, Romania
Graciela Mota, Mexico
Akop Nazaretyan, Russian Federation
Adrian Neculau Romania
Risa Permanadeli, Indonesia
Andrei Rezaev, Russian Federation
Eulogio Romero Rodriguez, Mexico
Annamaria Silvana de Rosa, Italy
Nicolas Roussiau, France
Constantin Sălăvăstru, Romania
Cho Yung Shin, South Korea
Ilarion Ţiu, Romania
Ricardo Yocelevzky, Mexico
CONTACT
[email protected]
CONTENTS
IMMIGRATION, ACCULTURATION AND INTERGROUP
RELATIONS
La psicología intercultural en la diplomacia y las relaciones internacionales
Edgar Galindo
6
Analyse socio psychologique de la trajectoire matrimoniale des femmes russes en
France: marché des rencontres, la figure stéréotypée et la catégorisation sociale
Polina Chistiakova
22
Dificultăţi de autodefinire la tinerii din familiile de migranţi din Republica Moldova
Zinaida Bolea
52
A New Place of Residence and old Commemorative Practices: Ancestor Worship
among IDPs in Georgia
Nana Chabukiani
60
IMMIGRATION, SOCIO-POLITICAL TRANSFORMATIONS
AND MONETARY CULTURE
Peculiarities of the monetary culture in the period of society transformation
Irina Zubiashvili
70
INGROUP-OUTGROUP EVALUATIONS AND CONSEQUENCES
FOR INTERGROUP RELATIONS
„You are all guilty”: culpabilitate colectivă și relații intergrupuri
Natalia Cojocaru
84
Influenţa proximităţii integrupuri asupra evaluării activităţii de grup
Oxana Valcova
98
COLLECTIVE ACTIONS AND INTERGROUP VIOLENCE
Violence after the 25 January 2011 Revolution. A Descriptive Study Survey of the
Governorate of El Fayoum
Shenouda Eman
106
SOCIOPOLITICAL BIOGRAPHIES AND TRAJECTORIES
Politică și sport. Tehnici de manipulare în biografia gimnastei Nadia Comăneci
Andrei Stoicu
136
Apariții editoriale
152
5
IMMIGRATION, ACCULTURATION AND INTERGROUP
RELATIONS
La psicología intercultural en la diplomacia
y las relaciones internacionales1
Edgar GALINDO2
Resumen
Este artículo explora la aplicación de los conocimientos de la psicología intercultural para
analizar cuestiones concretas que interesan a la diplomacia y a las relaciones internacio-nales, tanto
políticas como económicas, como el origen de las diferencias culturales y la génesis de conflictos
interculturales. Después de una somera mención de autores como Hofstede y Triandis, son revisados
métodos que ha creado la psicología intercultural para mejorar las relaciones interculturales, los
cuales pueden ser aplicados en la práctica del diplomático y de otras personas que participan en las
relaciones internacionales o trabajan con extranjeros.
Palabras clave: psicología intercultural aplicada, relaciones internacionales, diplomacia.
En una de las pocas obras existentes dedicadas a la relación entre la diplomacia y la
cultura, Fisher (1995) analiza la importancia
de las diferencias culturales en el contexto
de las relaciones internacionales. Antropólogo, sociólogo y miembro del cuerpo diplomático de los Estados Unidos, Fisher es contundente: el grado en el que un diplomático
maneja el factor cultural determina la calidad de su trabajo, pues en este contexto el
potencial de malentendidos y errores que
produce la dimensión intercultural es
enorme. Las complicaciones son notorias,
especialmente, en el proceso de negociación,
en el choque cultural que sufre el diplomá-
tico en el extranjero y en sus difíciles experiencias de readaptación al regresar al propio país.
Fisher concluye con observaciones igualmente contundentes: Los peores agentes
son los que no son miembros del cuerpo
diplomático, ni han trabajado anteriormente
fuera de su país, ni hablan el idioma del país
huésped; por el contrario, los mejores son
los que, además de la formación diplomática, han vivido en diferentes regiones culturales, han aprendido varias lenguas, y tienen
una formación especializada en una o varias
regiones. De ahí la importancia de incorporar un entrenamiento intercultural sólido y
Edgar Galindo
bien organizado en la formación no sólo del
diplomático, sino de todas la personas que
trabajan en contextos internacionales. En las
páginas siguientes, analizaremos la manera
como los conocimientos de la psicología intercultural pueden ayudar a comprender y
eventualmente resolver los problemas de estas personas, así como también a realizar
mejor sus tareas cotidianas.
La psicología intercultural es una rama
relativamente antigua de nuestra ciencia;
una de las obras principales de Wilhelm
Wundt, lleva por título “La psicología de los
pueblos”3. Según él, si bien la psicología experimental debía investigar los elementos de
la mente, existía otro tipo de procesos, denominados “procesos superiores”, que no se
podían estudiar experimentalmente. Pensaba que estos procesos superiores, como el
lenguaje y el pensamiento, eran productos
colectivos y no individuales, cuyo estudio
exigía un método de análisis histórico de los
productos culturales. Llamó a la segunda
opción “psicología de los pueblos”, aclarando que no se trataba de dos ciencias diferentes, sino de métodos diferentes, complementarios, de una única psicología. Wundt se
concentró en los métodos experimentales,
pero sus ideas sobre la psicología de los
pueblos fueron retomadas por la escuela
cultural-histórica rusa y, al mismo tiempo,
dieron origen a la psicología intercultural,
que es actualmente un campo conocido y
reconocido de la psicología.
En un libro clásico en el campo, Berry,
Poortinga, Segall & Dasen (2002; p.3) definen la psicología intercultural como “...el
estudio de: semejanzas y diferencias del
funcionamiento psicológico individual en
diversos grupos culturales y etnoculturales;
de las relaciones entre variables psicológicas
y socio-culturales, entre variables biológicas
y ecológicas; y de los cambios que sufren
estas variables.”
Paralelamente, ha surgido el estudio de
las diferencias culturales con el fin de fo-
mentar la colaboración entre gente de orígenes diversos, así como evitar la generación
de conflictos. Cabe al psicólogo y antropólogo holandés Gert Hofstede el honor de haber llamado la atención hacia la importancia
de las diferencias culturales para las relaciones internacionales.
La „teoría de las dimensiones culturales“ de Hofstede describe la manera como
los valores culturales de una comunidad
determinan su conducta. Hofstede llevó a
cabo una investigación cuantitativa a nivel
mundial sobre los valores de los trabajadores en los años sesentas y setentas, que
fueron replicados en los años 1990-2002 con
una muestra más amplia de miembros de
diferentes culturas. El resultado traza un
interesante panorama de las diferencias culturales y su importancia en el mundo del
trabajo. No es sorprendente que su teoría
haya encontrado amplia resonancia en la
psicología, la administración de empresas y
las ciencias de la comunicación.
En términos generales (porque ha sufrido varias modificaciones en el curso de los
años), la teoría propone varias dimensiones
a lo largo de las cuales pueden ser analizados los valores culturales, que sólo enumeraré, pues son ampliamente conocidas en
nuestro medio (Hofstede, Hofstede &
Minkov, 2010):
1) Individualismo-colectivismo.
2) Evitación de la incertidumbre.
3) Distancia del poder (fuerza de la
jerarquía social).
4) Masculinidad-femineidad.
5) Orientación a largo plazo.
6) Indulgencia vs. restricción.
El modelo de Hofstede ha sido criticado
desde diversos puntos de vista; se le atribuyen desde fallas metodológicas hasta generalizaciones demasiado apresuradas; sin
embargo, es importante por haber destacado
la importancia del tema de las diferencias
culturales en ambientes aplicados y por
haber inspirado a numerosos psicólogos, in7
International Review of Political Psychology,
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
cluyendo al autor de este artículo.
Ahora sabemos que las diferencias culturales no sólo son enormes, sino que pueden ser una fuente de conflictos, malentendidos y desastres. En consecuencia, las personas que trabajan en contextos internacionales deben comenzar por tener conciencia
de estas diferencias, a fin de poder manejarlas adecuadamente en el trabajo cotidiano:
lo que es aceptable y natural en un país puede ser absurdo, confuso e incluso ofensivo
en otro. El siguiente paso es el aprendizaje
de la sensibilidad cultural, como veremos
más adelante.
Otro gran investigador en el campo es
Triandis, quien ha mostrado la importancia
de la distancia cultural en la comprensión
entre dos personas de origen diverso.
Triandis (1994, 2000) afirma que si hay un
conflicto entre dos entidades (personas o
grupos), puede ser más complicado en función del grado de diferencia entre la cultura
de los participantes; este diferencia es la
“distancia cultural”.
La cultura es definida como “un sistema
de significados compartido por personas
que hablan el mismo dialecto y que habitan
una región determinada en una época determinada”4. Los estudios de Triandis muestran la importancia de la distancia cultural
en la comprensión de dos personas de origen diferente; así, si surge un conflicto, éste
es mayor mientras mayores sean las diferencias entre las dos culturas (Triandis, 1994).
La distancia cultural depende de diferencias como las siguientes:
- Diferentes lenguas,
- Diferentes estructuras sociales,
- Diferentes religiones,
- Diferentes niveles de vida,
- Diferentes valores.
Las diferencias culturales se manifiestan
como “síndromes culturales”; un síndrome
es un patrón de creencias, actitudes, autodefiniciones, normas, papeles y valores organizado en torno a un tema. Los síndromes
son diferentes en términos de:
- La complejidad,
- La cohesión interna,
- Individualismo vs. colectivismo,
- El carácter vertical u horizontal,
- Actitud activa o pasiva,
- El carácter universalista o
particularista,
- El carácter difuso o específico,
- El carácter instrumental o expresivo,
- El nivel de expresión o supresión
emocional.
Un dato importante es que cada cultura
percibe aspectos diferentes del mismo objeto
y evalúa la realidad de maneras diferentes.
Estas diferencias se hacen más evidentes
cuando hay situaciones de conflicto.
Las diferencias culturales tienen una influencia enorme en un nivel intraindividual
e interindividual, como sucede en los procesos de aculturación y el llamado “estrés de
aculturación”, que afectan sobre todo a los
emigrantes (Berry y Kim, 1988), así como
también a otras personas que viajan el extranjero. En un nivel intergrupal afectan a
las personas que trabajan en otro país o que
tienen contacto cotidiano con extranjeros por
razones de trabajo (Cushner y Brislin, 1996).
En un nivel global, afectan a las relaciones
internacionales (Fisher, 1995).
Los procesos y los problemas que hemos delineado valen para diplomáticos, expatriados5, trabajadores de organizaciones
internacionales, estudiantes en el extranjero,
emigrantes y refugiados, con la salvedad de
que los refugiados enfrentan una situación
aún más complicada, por razones obvias. En
las páginas siguientes abordaremos la manera como los factores culturales afectan a las
relaciones humanas en contextos internacionales.
Cultura y negociación
Una parte importante de las investigaciones realizadas por la psicología en el cam8
Edgar Galindo
po que nos ocupa es el estudio de los factores culturales en la génesis de los conflictos
intraindividuales, interindividuales y sociales y, como consecuencia lógica, el análisis
de los factores culturales en la negociación y
en la mediación.
La cultura influye en el modo como la
gente percibe, selecciona e interpreta la información que recibe, a fin de actuar de una
cierta manera. Las normas culturales definen
las conductas que son correctas en una negoIntereses y prioridades
Negociador de cultura A
Estrategias
ciación y determinan las estrategias de los
negociadores. Asimismo, las normas culturales sirven de marco para interpretar las
conductas de otras personas y las situaciones en las que interactúan.
En un trabajo presentado en el célebre
Simposio “Diplomacia, Prevención de Conflictos y Psicología“ de Estocolmo, Brett (2000,
p.102) explicó a través del siguiente diagrama la manera como la cultura afecta a la negociación:
Potencial para un acuerdo integrativo
Intereses y prioridades
Tipo de acuerdo
Negociador de cultura B
Patrón de interacción
El diagrama muestra que la cultura
afecta a los intereses y las prioridades que
mueven a los negociadores a tomar una posición determinada. Como nos dicen los expertos en negociación (véase Brett, 2000), las
posibilidades de llegar a un acuerdo integrativo dependen justamente de los intereses de
cada parte que subyacen a la negociación y
de las prioridades que establecen. Por ejemplo, para el negociador de la cultura A puede ser más importante salvar la cara que
obtener un gran beneficio económico, a diferencia del negociador de la cultura B, que da
prioridad a la ganancia financiera y puede
considerar incomprensible la posición de A.
La cultura afecta también a las estrategias que aplican los negociadores para lograr sus objetivos, las cuales a su vez determinan la forma como van a interactuar las
partes en la mesa de negociaciones. Como
sabemos, las formas de interacción pueden
facilitar o dificultar la llegada a un acuerdo.
Así, el negociador de la cultura A recurre
con mayor probabilidad a las estrategias que
Estrategias
son comunes y aceptadas en su medio; lo
mismo ocurre con el negociador de la cultura B, de manera que la posibilidad de llegar
a un acuerdo depende con mucho del grado
en el que ambas culturas compartan un conjunto de estrategias, así como también del
conocimiento que tenga cada uno de la cultura del otro.
La cultura contiene normas que regulan
la interacción social de sus miembros, definiendo las opciones que tiene una persona
para comportarse y las expectativas de los
demás. Por esta razón, la cultura determina
las estrategias que aplican los participantes
en una negociación, como muestran los
ejemplos siguientes.
1) Los negociadores pueden recurrir a
interacciones verbales directas o indirectas.
En cada cultura se recurre de manera diferente a estas opciones; en algunas se prefiere
la interacción verbal directa, cara a cara,
mientras que en otras se opta por la indirecta; a veces el mensaje se trasmite a través
de conducta no verbal.
9
International Review of Political Psychology
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
2) Los factores motivacionales son determinados por la cultura. En algunos casos,
la motivación del negociador son sus intereses personales, en otros son los intereses
colectivos; algunos negociadores toman en
cuenta los intereses de la otra parte, otros
no. Obviamente, la motivación define los objetivos del negociador.
3) El concepto de justicia es diferente en
cada cultura. Los estándares de justicia son
reglas para tomar decisiones. La regla puede
ser una ley, un contrato, una costumbre, una
norma sobre el estatus social (p. ej., “el jefe
tiene la palabra”) o una ideología social (p.
ej., “el bien de la mayoría”). Lógicamente,
hay grandes variaciones.
4) La manera de transmitir información
varía con la cultura. La norma cultural determina si una información es dada directamente (en el texto del mensaje) o indirectamente (entre líneas), incluso si se da o no la
información. El intercambio de información
es esencial en toda negociación y las dificultades para acceder a información son causantes de conflictos (Brett, 2000).
También otras formas de conducta que
despliegan los participantes en una negociación son determinadas por factores culturales. Por ejemplo, las dimensiones individualismo–colectivismo y distancia del poder.
Los miembros de culturas individualistas y colectivistas se comportan de manera
diferente en las negociaciones. Los colectivistas tienden a evitar las confrontaciones
directas, debido al alto valor dado a la cooperación y a que la confrontación puede
significar una falta de respeto; en consecuencia, privilegian una interacción indirecta. Por
otro lado, como es lógico, los colectivistas
enfatizan los intereses colectivos y los
individualistas los individuales.
La distancia del poder, dimensión llamada “carácter vertical u horizontal” por
Triandis (1994), se refiere a la manera de
percibir el estatus social en las culturas igua-
litarias o jerárquicas. Los negociadores que
provienen de una cultura igualitaria tienden
a recurrir a la confrontación directa y a las
presiones manifiestas para obtener un resultado; por su lado, los provenientes de una
cultura jerárquica evitan la confrontación
porque implica poner en duda el estatus
social, evitan desafiar a los miembros de
mayor estatus y, cuando surge un conflicto,
prefieren recurrir a una instancia superior en
vez de enfrentarlo. Por otro lado, el uso del
poder dentro del proceso de negociación es
un reflejo de la manera como se percibe el
poder en la cultura del negociador.
En un interesante ensayo, la investigadora Michelle LeBaron (2003) aborda el tema
de la influencia de las diferencias culturales
en los estilos de negociación. En términos
generales, la autora tiene por meta mostrar
un grupo de factores culturales que suelen
ser importantes en una negociación, entre
los cuales el lector podrá reconocer muchos
de los elementos que hemos venido analizando hasta el momento.
Orientación temporal
Desde el punto de vista cultural, existen
al menos dos orientaciones temporales en
nuestro mundo, la monocrónica y la policrónica. Las personas que viven en una cultura
monocrónica, como Alemania, Escandinavia, Estados Unidos, Japón, Suiza y los
países de influencia europea, perciben el
tiempo como algo lineal, secuencial, y tienden a percibir una sola cosa a cada vez; aquí
el tiempo es importante y cumplir un programa suele ser primordial.
En la mesa de negociaciones, los miembros de una cultura monocrónica tienden a
preferir la definición de un principio y un
final para las reuniones, incluyendo pausas
de descanso bien definidas; gustan de tratar
por separado, punto por punto, los temas de
una agenda; recurren a la comunicación directa, específica, detallada y explícita; piden
y dan la palabra en orden, según una regla;
10
Edgar Galindo
y perciben los retardos de otros participantes como una falta de respeto o de interés o
al menos como una señal de algo que hay
por detrás. Por el contrario, en la cultura
policrónica la gente percibe el tiempo como
la ocurrencia simultánea de varias cosas a la
vez con la participación de mucha gente; el
tiempo es flexible y la interacción social es
más importante que el programa. Encontramos esta percepción el nuestras culturas latinoamericanas y en las mediterráneas, incluyendo a Francia. En la negociación, los
miembros de una cultura policrónica tienden a comenzar y terminar las reuniones con
flexibilidad, sin mirar el reloj, haciendo pausas cuando mejor les parece; no les molesta
que se presente gran cantidad de información a la vez, manejando varios temas simultáneamente; pueden recurrir a formas de
comunicación indirecta; hablan al mismo
tiempo que otros participantes, sin esperar
turno; y no le dan importancia especial a los
retardos. Estas observaciones valen también
fuera de la mesa de negociaciones. Los desencuentros por cuestión del tiempo son
frecuentes entre policrónicos y monocrónicos. Otra dimensión temporal importante
que difiere de una cultura a otra es la percepción del presente, el pasado y el futuro.
En las culturas de los países industrializados, la persona se orienta hacia el presente y
el futuro inmediato, mientras que los latinoamericanos miran hacia el presente y el pasado, y los habitantes del lejano oriente suelen orientarse hacia el pasado. En el primer
caso, el negociador debe estar atento al
hecho de que su contraparte puede estar
pensando en el pasado o en el futuro lejano
como partes del presente; en el segundo
caso, el negociador debe tener en cuenta que
su interlocutor quiere llegar a un acuerdo en
el presente. Por ejemplo, un negociador
norteamericano puede encontrarse con la
sorpresa de que sus interlocutores latinoamericanos muestran resentimientos nacionales originados por la política americana de
siglos pasados.
Orientación espacial
La orientación espacial se refiere al espacio personal del individuo, con el propio
territorio, con la división entre lo público y
lo privado y con el contacto físico entre personas. Aquí encontramos también grandes
variaciones entre las culturas. En los Estados
Unidos, Gran Bretaña y el norte de Europa,
la distancia a la que puede acercarse un
extraño al propio cuerpo sin ser impertinente es mayor que en América Latina o el
sur de Europa, de modo que un sueco puede
sentirse incómodo cuando un italiano se
acerca “demasiado” en una conversación
con él. Por lo que hace a las conversaciones,
europeos y americanos prefieren sentarse cara a cara de su interlocutor, en sitios opuestos de una mesa, mientras que los miembros
de otras culturas pueden preferir sentarse
lado a lado. Para LeBaron, el contacto físico
y el contacto visual forman parte de la orientación espacial. Explica que hay grandes diferencias en la manera como la gente se toca.
Los códigos culturales definen minuciosamente las partes del cuerpo que pueden ser
tocadas en público por la propia persona,
entre dos personas del mismo sexo o entre
sexos diferentes. Los iberoamericanos y los
árabes suelen tocarse mutuamente más que
los noreuropeos o los asiáticos; sin embargo,
hay entre ellos diferencias importantes. Por
ejemplo, los iberoamericanos permiten cierto
contacto físico en público entre hombres y
mujeres; la forma de saludo más común es
darse la mano; entre mujer y hombre de
mayor confianza o entre mujeres es corriente
un pequeño contacto entre las mejillas parecido a un beso; no obstante, entre hombres
sólo se permite el apretón de manos o un
abrazo: los besos entre hombres están prohibidos. Por el contrario, en los países árabes
las buenas costumbres no permiten el contacto físico entre hombre y mujer; sin embargo, estas culturas son más permisivas en lo
11
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
que se refiere a contactos entre hombres, por
lo que es común ver a dos buenos amigos
caminando de la mano por la calle. En las
culturas asiáticas el contacto físico en público suele ser evitado en todas sus formas.
Por lo que hace al contacto visual, en la
mayoría de las culturas occidentales mirar a
los ojos es tomado como un signo de honestidad y confianza, por lo que desviar la mirada se considera síntoma de algo indebido.
Por el contrario, en algunas culturas asiáticas mirar hacia abajo es interpretado como
signo de respeto. Fuera del ámbito del negociador hay grandes diferencias. Por ejemplo,
en muchas culturas las mujeres no se considera apropiado que las mujeres miren a los
ojos de los hombres que no son de su familia.
tida, y el derecho a usar el poder sólo en circunstancias limitadas y con propósitos legítimos.
Evitación de la incertidumbre
LeBaron, en concordancia con Hofstede,
afirma que en las culturas con baja tolerancia
a la incertidumbre se evitan los cambios y
las personas tienen a confiar sobre todo en
sus parientes y amigos. Puede ser una situación difícil de resolver para el negociador
extranjero. Los negociadores experimentados en estas lides suelen tejer una red de
relaciones en el entorno de sus próximas
contrapartes antes de iniciar una negociación.
Masculinidad-Femineidad
El negociador internacional avezado debe ser consciente de estas características, ya
que la asertividad y la motivación de logro
pueden dar buenos resultados en un país de
corte masculino y resultar contraproducentes en otro de tipo femenino. Estos son sólo
algunos de los aspectos que pueden ser relevantes para el negociador internacional, nos
dice LeBaron, pero, para bien o para mal,
puede haber muchos otros. La situación se
complica si tomamos en cuenta que hay un
gran número de culturas con su idiosincrasia particular, que viven en una dinámica
cambiante y en cuyo seno existen sub-culturas diferentes.
LeBaron, basada en los trabajos de la
canadiense Nancy Adler, hace una comparación entre los indicadores de éxito desde el
punto de vista de los negociadores de cuatro
culturas diferentes. El cuadro 1 muestra estos indicadores, en orden de importancia de
arriba hacia abajo.
Comunicación no verbal
El contacto físico y el visual son formas
de comunicación no verbal, pero existen
otras que también pueden ser influidas por
patrones culturales. Formas de conducta
como el contacto visual, asentir, adelantar el
cuerpo, dejar un silencio de espera en una
conversación son considerados generalmente signos de asentimiento. Por ejemplo, los
latinoamericanos recurren al silencio mucho
menos que los japoneses.
Distancia del poder
Los negociadores provenientes de culturas con alta distancia del poder se sienten
mejor con las estructuras jerárquicas, figuras
de autoridad claras y el derecho a usar el
poder a discreción. Mientras que los que
provienen de culturas con baja distancia del
poder prefieren las estructuras democráticas, pocas jerarquías, la autoridad compar-
CUADRO 1
Adler (1997), p. 217; citado por LeBaron (2003).
NEGOCIADORES
NEGOCIADORES
AMERICANOS
JAPONESES
NEGOCIADORES
NEGOCIADORES
CHINOS
BRASILEÑOS
TAIWANESES
12
Edgar Galindo
Competencias para
Dedicación al empleo
Persistencia y
Competencias para preparar y
determinación
planear
Percibir y explotar el
Ganar respeto y
Pensar en bajo presión
poder
confianza
Ganar respeto y
Competencias para
confianza
preparar y planear
Integridad
Conocimiento del
preparar y planear
Pensar en bajo presión
Juicio e inteligencia
Capacidad de
expresión verbal
Capacidad de expresión verbal
producto
Conocimiento del
Demostrar capacidad
producto
de escuchar
Percibir y explotar el
Perspectiva amplia
Ser interesante
Conocimiento del producto
Percibir y explotar el poder
poder
Integridad
Capacidad de expresión
Competitividad
verbal
La autora añade que los estilos para persuadir a la contraparte son también variables; así, los americanos apelan a la lógica y a
los hechos objetivos, mientras que los japoneses valoran la sensibilidad emocional,
pero esconden las emociones. Los latinoamericanos, por su parte, aprecian la sensibilidad, pero manifiestan sus emociones. Los
árabes apelan a las emociones y los sentimientos, mientras que los rusos recurren a
los grandes ideales.
A continuación, LeBaron hace una reseña de varios enfoques hacia la negociación
que, desde nuestra perspectiva, resultan
extremadamente interesantes y que resumimos a continuación.
gusta hablar sobre la aplicación amplia
de las ideas;
- Se concentran en un problema a la vez;
- Se concentran en las áreas donde hay
desacuerdo y no en las áreas comunes o
donde hay acuerdo;
- Les gusta lo bien delimitado y la certidumbre y no lo abierto y lo difuso.”
(LeBaron, 2003; p. 6).
LeBaron cree que estas consideraciones
son ciertas, si bien dependen del contexto de
la negociación.
Los africanos
Muchos pueblos africanos tienen sistemas ancestrales para la resolución de conflictos, que respetan los vínculos de sangre,
las estructuras de la sociedad y el papel de
los ancianos. Las negociaciones se llevan a
cabo dentro de redes sociales y de acuerdo
con roles prescritos por la cultura. A veces se
espera que los intereses individuales se sometan al interés del grupo. La meta de toda
negociación es llegar a un acuerdo positivo,
sin rencores. En muchos casos se tiende a
subrayar las jerarquías y las relaciones.
Los americanos
Los negociadores americanos se apoyan
en los valores individuales y suponen que
las personas son autónomas, independientes
y suficientes. Los japoneses describen a los
americanos de la manera siguiente:
“- Son competitivos en su enfoque a las
negociaciones, lo cual incluye llegar la
mesa con una posición de respaldo,
pero comienzan con una oferta poco
realista;
- Son enérgicos, confiados y persistentes; gozan discutiendo sus posiciones y
ven las cosas universalmente, i.e., les
Los japoneses
Según los autores, los japoneses se concentran en metas de grupo, son interdependientes y tienen una orientación jerárquica.
13
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
Los negociadores nipones son corteses,
bus-can establecer buenas relaciones, gustan
de la harmonía y la calma, usan el poder
indi-rectamente y muestran deferencia hacia
las personas con estatus superior.
un buen negociador global es admitir que
las diferencias culturales existen y ser capaz
de reconocerlas. Esto significa adquirir una
flexibilidad estratégica para entender los
intereses de la contraparte, competencia que
puede ser adquirida con los años de práctica, pero también a través del entrenamiento,
como veremos a continuación
Para terminar esta sección, cabe subrayar que el negociador intercultural tiene
que ser consciente de lo siguientes aspectos:
- El estudio de las diferencias culturales,
especialmente en lo referente a la negociación, está en pañales. Sabemos que existen
grandes diferencias entre las culturas más
allá de las que hemos analizado aquí. Por si
fuera poco, pocas de las culturas del mundo
han sido estudiadas cabalmente.
- Muchos miembros de una cultura pueden actuar de manera diferente al prototipo
por varias razones; una es el estudio de las
diferencias culturales se extiende a todos los
países, otra que es que la globalización acerca a las culturas.
- La estrategia de un negociador debe
ajustarse constantemente a las condiciones
existentes: Es preciso observar, analizar y
evaluar a la contraparte, partiendo del supuesto de que ella está haciendo lo mismo.
Los europeos
Pese a que lógicamente hay grandes
variaciones de un país a otro, se ha encontrado que los franceses son negociadores agresivos, que usan amenazas, advertencias e
interrupciones para lograr sus objetivos. Al
parecer, los alemanes y los británicos son
moderadamente agresivos.
Los latinoamericanos
Según LeBaron, entre los latinoamericanos (especialmente los centroamericanos),
la negociación es influida por “role expectations”, lo cual significa el papel que corresponde a cada miembro del equipo, así como
también por “responsibility to others”, o sea la
necesidad de rendir cuentas a alguien. Agrega que se trata de una cultura policrónica,
con alto grado de comunicación y organización comunitaria. Los latinoamericanos ponen énfasis en las relaciones y evitan las
rupturas abiertas. La gente prefiere tratar los
problemas holísticamente en vez de abordar
la cuestión punto por punto y de una manera lineal y analítica. Cuando se trata de recurrir al consejo de un tercero, prefieren a
alguien conocido, al cual tienen “confianza”;
en vez de un experto.
No obstante, dice nuestra autora, los
patrones cambian constantemente y la cultura de los negocios en todo el mundo tiende a
occidentalizarse, por lo cual se prefieren cada vez más estrategias lineales y de comunicación directa.
Sin embargo, la occidentalización de los
patrones de negociación no es todavía un
hecho, y prueba de ello es el número –
creciente de estudios dedicados a las diferencias culturales y al entrenamiento intercultural. De modo que el requisito para ser
Entrenamiento intercultural
Actualmente, los psicólogos activos en
el ambiente internacional manejan programas de entrenamiento y asesoramiento para
casos como los siguientes:
- Empleados enviados al extranjero por
largos periodos (expatriados);
- Empleados extranjeros que llegan al
país;
- Empleados que viajan regularmente al
extranjero;
- Empleados encargados de los contactos con clientes o empleados extranjeros.
- Esposas e hijos de los expatriados.
En la administración pública:
14
Edgar Galindo
- Diplomáticos;
- Personal militar, policíaco o de defensa
en misión internacional;
- Especialistas en desarrollo internacional;
- Analistas e investigadores.
- Empleados de seguridad, de aduanas
y de inteligencia.
Los tipos de preparación para una misión en el extranjero pueden ser clasificados
de la manera siguiente:
- Información sobre el país (briefing).
- Información sobre los negocios en el
país (business briefing).
- Información intercultural.
- Entrenamiento en sensibilidad intercultural.
- Entrenamiento de adaptación cultural
específico.
- Atención y apoyo familiar.
La forma más común de entrenar y
aconsejar a las personas que van a trabajar
en un contexto intercultural es proporcionarles un conjunto de recomendaciones (información intercultural). Como ejemplo de este
procedimiento, revisaremos someramente la
información, los consejos y las recomendaciones que se aplican en la formación de negociadores interculturales.
Los expertos en el tema (Macomber,
1975) afirman que un buen nego-ciador es
una persona que a) evalúa objetivamente las
metas, la personalidad, la lógica, la moral y
las emociones de su contraparte; b) evalúa
sus propios límites; c) establece un ritmo y
una estrategia; y d) es capaz de adaptarse a
cada circunstancia. Agregan también que los
negociadores se hacen y no nacen, de manera que partimos del supuesto de que es posible y necesario aprender a ser un negociador
global.
Pasaremos revista a algunas herramientas prácticas para llevar a cabo una negociación en un contexto intercultural, en la inteligencia de que son un complemento de los
procedimientos que se utilizan en toda nego-
ciación (Brett, 2000; Macomber, 1975; Fisher
y Ury, 1991; Fisher, Kopelman & Schneider,
1994). Para ser capaz de lograr acuerdos mutuamente satisfactorios, se recomienda al
negociador:
1) Considerar con antelación el factor
cultural y recopilar información sobre la cultura del otro para comprender mejor su perspectiva.
2) Controlar cuidadosamente las propias emociones y conductas durante el intercambio.
3) Utilizar un enfoque basado en los intereses.
4) Plantear claramente los temas importantes y tratar de explicarlos.
5) Estar preparado para generar soluciones creativas.
6) Analizar honesta y respetuosamente
las diferencias de enfoque.
7) Hacer énfasis en la colaboración más
que en la competencia.
8) Mostrar respeto por la contraparte.
En el contexto intercultural es doblemente importante desplegar habilidades para establecer una buena comunicación interpersonal y para construir relaciones de trabajo. Una buena comunicación interpersonal
implica habilidades como las siguientes:
- Escuchar activamente, que permite al
negociador intercultural evitar malentendidos y recapitular lo que ha escuchado, al
mismo tiempo que informa al otro que está
siendo escuchado con respeto y atención, y
tiene la ventaja de que permite a la contraparte expresarse a su manera, lo cual redunda en una definición más precisa del problema y la solución;
- Hacer preguntas a la contraparte, a fin
de obtener mayor información, reencauzar
la discusión, reorientar posibles ataques y
evitar una escalada;
- Manifestar claramente los propios intereses, necesidades y metas, de modo que el
otro entienda lo que se espera de la negociación;
15
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
- Usar un tono constructivo, recurriendo a palabras de confianza y utilizando el
“nosotros” (inclusivo) con frecuencia. Implica también comprender los intereses y las
ecesidades del otro, validando sus percepciones, sin que esto implique concordar con
él, para transmitir la información de que su
mensaje ha sido recibido.
- Dar al otro una retroalimentación constructiva para corroborar la información
recibida; esta retroalimentación puede referirse a los intereses, las peticiones o la conducta de la contraparte y debe ser específica,
concentrada en conductas y no en actitudes
ni sentimientos, y abordar exclusivamente el
tema en discusión.
- Reducir la tensión y desescalar el conflicto, si surge alguno. Para ello, es conveniente hablar lentamente y voz baja, sobre
todo si la contraparte sube el volumen; recordar una y otra vez que hay un acuerdo
posible; escoger cuidadosamente las palabras; reconocer explícitamente el valor de la
postura del oponente; tener cuidado de escuchar realmente lo que está diciendo la otra
parte; escuchar la propia voz para controlarla mejor; respirar profundamente; y si las
cosas no mejoran, pedir una pausa para descansar, analizar lo ocurrido y planear otra
estrategia.
- Evitar juzgar, criticar o culpar a la otra
parte; estas conductas aparecen como consecuencia de la frustración del negociador,
pero deben ser controladas, pues reducen su
eficacia y pueden tener consecuencias devastadoras en un contexto intercultural. En caso
de que el negociador se percate de que ha
caído en esta trampa, debe pedir un descanso o usar alguna de las herramientas para
reducir la tensión, pues con toda seguridad
la situación no va a mejorar sin una intervención eficaz.
- Superar el recuerdo de fracasos pasados con la misma contraparte. El negociador
debe partir del supuesto de que el resultado
de esta negociación será nuevamente negati-
vo si no cambia su conducta hacia el otro.
Conviene tener presente que la frustración y
las ofensas de las ocasiones pasadas generan
emociones negativas que pueden interferir
en los intentos actuales. Es difícil, pero es
posible. En esta circunstancia, el negociador
puede recurrir al procedimiento de manifestar explícitamente a la contraparte su deseo
de llegar esta vez a un acuerdo, a pesar del
malestar que puedan haber provocado los
fracasos anteriores en ambas partes. Otro
procedimiento que puede dar buen resultado es buscar en la agenda un tema específico
que pueda ser resuelto con mayor facilidad
y abordarlo en primera instancia, ya que esto crea un ambiente favorable a la negociación; incluso después de una guerra, siempre hay un tema en el que los oponentes
pueden estar de acuerdo, como por ejemplo,
el intercambio de prisioneros.
Una buena relación de trabajo se caracteriza por la confianza mutua, la responsabilidad de las partes, la comunicación eficaz, la
ausencia de amenazas, la tolerancia hacia el
otro y la reciprocidad. La construcción de
una buena relación de trabajo en una negociación intercultural implica habilidades
como las siguientes:
- Ser consciente de la propia conducta y
de sus efectos en los demás. El negociador
intercultural no debe olvidar bajo ninguna
circunstancia que su conducta verbal o no
verbal puede ser interpretada de maneras
inesperadas por sus interlocutores.
- Crear confianza, lo cual significa principalmente cumplir los compromisos y
acuerdos, pero también ser puntual, respetar
las reglas del juego y ser discreto. La regla
de oro es prometer únicamente lo que es realizable y comprometerse a hacer sólo lo que
es factible,
- Mostrar claramente una buena disposición para dedicar tiempo y esfuerzo al objetivo de lograr una acuerdo mutuamente
satisfactorio.
16
Edgar Galindo
- Establecer una comunicación eficaz
fomentando un diálogo constructivo a través
de la retroalimentación y la solicitud de información adicional.
- Fomentar la idea de ser un equipo, poniendo énfasis en los intereses y los beneficios mutuos.
- Manifestar claramente los propios intereses, preocupaciones y emociones.
- Mostrar comprensión, respeto e interés
por la otra parte, haciendo preguntas para
conocerlos mejor. Conviene llegar temprano
a las reuniones o quedarse conversando después de ellas, a fin de conocerlos; también es
recomendable invitarlos a un encuentro puramente social.
- Ser receptivo a las críticas y las quejas
de la otra parte, escuchando con atención,
haciendo preguntas y comprendiendo sus
emociones.
- Estar siempre dispuesto a revisar los
propios puntos de vista.
- Crear un ambiente positivo, constructivo, libre de insultos, recriminaciones, amenazas o tácticas manipuladoras.
Cabe reiterar la regla de oro de la negociación basada en intereses: Separar las personas y las emociones de los problemas. El
negociador intercultural debe concentrarse
en atacar los problemas y no las personas;
incluso cuando es atacado personalmente, lo
conveniente es redirigir los ataques (y el
atacante) hacia el problema.
En resumen, un negociador consciente
de las diferencias culturales debe poner en
práctica medidas como las siguientes:
- Estudiar la cultura y la historia de la
otra parte antes de iniciar la negociación,
especialmente en lo referente a las relaciones
entre ambos países. El conocimiento de la
lengua de la otra parte puede ser aquí fundamental.
- Establecer una relación personal cálida
con sus contrapartes. En el mejor de los casos, conocer a los otros antes de las negociaciones y cultivar la relación con ellos.
- Interpretar los mensajes de la otra
parte a la luz de su contexto cultural y lingüístico y no desde la perspectiva de su propia cultura.
- Comprender las informaciones indirectas verbales y no verbales de la otra parte.
Dicho de otra manera, leer entre líneas para
comprender lo que espera la contraparte.
- Ser siempre consciente del propio lenguaje verbal y no verbal y de la lectura que
hace la otra parte.
- No criticar en público ni perder la
compostura: ¡No perder la cara!
- Utilizar con cuidado las presiones.
Pueden dar resultado a corto plazo, pero
también dañar la relación.
- Adaptar la propia estrategia a las necesidades culturales de la contraparte, sobre
todo, identificar los principios inviolables.
- Utilizar razonablemente la flexibilidad
ante la intransigencia, en otras palabras, no
hacer creer a la otra parte que puede obtener
siempre concesiones.
- Ser paciente. Resistir a la tentación de
cumplir límites temporales artificiales. Dejar
a la otra parte tomar decisiones de acuerdo
con sus tiempos.
- Comprender las necesidades de la contraparte en términos de estatus y de salvar la
cara: para ellos, la forma puede ser tan importante como el fondo. Dicho en otras palabras, el acuerdo debe ser honorable y presentable para la otra parte.
- Estar dispuesto a aceptar que las negociaciones pueden continuar pese a que aparentemente un acuerdo haya sido concertado. A veces la aplicación del acuerdo requiere de mayores discusiones.
Las herramientas prácticas que hemos
revisado son un conjunto de habilidades que
han sido definidas por los psicólogos interculturales a fin de estar en posibilidad de
enseñarlas a los negociadores; existen también procedimientos para entrenar a los negociadores en el manejo de las habilidades
descritas. En las páginas siguientes explica17
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
remos la manera como procede un entrenamiento intercultural, no sin antes aclarar que
estamos hablando de un campo muy amplio, del cual sólo abordaremos una pequeña
parte. Existen programas para la enseñanza
de aptitudes interculturales basados en
diferen-tes autores. Entre los modelos
existentes, destaca el de Milton Bennett,
llamado
“Modelo
Evolutivo
de
la
Sensibilidad Inter-cultural”.
Bennett (1993) explica cuáles son las etapas por las que tiene que pasar un persona
para llegar a un alto nivel de competencia en
un contexto multicultural: 1) Negación de la
diferencia (caracterizado por evitación, aislamiento, desinterés y tal vez agresión), 2) defensa (la persona se autodefine como miembro del ingroup, diferente del outgroup de
manera crítica), 3) minimización de las diferencias (la persona trivializa las diferencias,
asume una postura romántica ante ellas y
subraya las similitudes), 4) aceptación de la
diferencia (hay curiosidad y respeto, pero no
necesariamente aceptación), 5) adaptación
(la persona acepta ambas culturas, comprende las dos perspectivas) y 6) integración (la
persona es capaz de cambiar alternadamente
su percepción y su conducta.
Cuando una persona se enfrenta por
primera vez a una cultura diferente, pasa
por cuatro etapas de la comunicación:
1) Incompetencia inconsciente – la persona
tiene problemas para comunicarse, pero no
se da cuenta;
2) Incompetencia consciente – la persona
se da cuenta de que existen dificultades de
comunicación con el prójimo que le están
causando problemas;
3) Competencia consciente – la persona
maneja conscientemente y con minuciosidad
las diferencias culturales, para evitar problemas.
4) Competencia inconsciente – la persona
ha adquirido tal destreza, que se mueve en
la nueva cultura sin problemas, sin percatarse de ello.
El entrenamiento de la sensibilidad intercultural es el arte de acelerar el paso por
estas etapas de una manera sistemática y
consciente.
El siguiente ejemplo de un taller de
entrenamiento de la sensibilidad inter-cultural basado en Bennett puede dar una idea
de la manera como procede el psicólogo.6
(cuadro 2).
CUADRO 2
Análisis psicológico de las diferencias culturales: Sensibilidad cultural y comunicación intercultural
Objetivos:
a) Proporcionar un conocimiento teórico del papel de la psicología en la comprensión del papel de las
diferencias culturales en el surgimiento de conflictos personales y de grupo.
b) Identificar semejanzas y diferencias entre la cultura portuguesa y al menos una cultura extranjera.
c) Analizar situaciones de interacción social y de trabajo entre jefes y empleados portugueses y colegas
extranjeros, para identificar posibles fuentes de conflicto cultural.
d) Enseñar algunos conocimientos prácticos para resolver problemas originados en las diferencias
culturales en situaciones de trabajo.
Programa:
1. El significado de la cultura: Conferencia.
2. El concepto de distancia cultural: Conferencia.
3. Las diferencias culturales: Ejercicios.
4. Los síndromes culturales y el surgimiento de conflictos: Ejercicios.
5. La problemática intercultural en las relaciones diarias de trabajo: Conferencia.
6. Situación de trabajo en Portugal: Ejercicios.
7. Situación de trabajo en Alemania: Ejercicios.
18
Edgar Galindo
Se trata de un taller teórico-práctico dedicado al análisis de conflictos de origen cultural en situaciones de trabajo, especialmente a las relaciones de trabajo entre empleados y patrones portugueses y alemanes. El
mismo esquema puede aplicarse para relaciones de trabajo entre personas de otros orígenes culturales. Consta de pequeñas conferencias teóricas en las que el psicólogo explica las bases teóricas del procedimiento, los
objetivos del taller y los procedimientos a seguir. La parte principal se dedica a ejercicios
prácticos que tienen por objeto:
- Enseñar diferentes maneras de percibir
la realidad.
- Enseñar a vivir las diferencias culturales.
- Explicar las diferencias de percepción
moral.
- Explicar el surgimiento de conflictos.
- Reflexionar sobre casos concretos.
Obviamente, hay otros objetivos y otros
ejercicios. Los ejemplos siguientes pretenden
dar una idea de la manera como procede el
taller (cuadros 3 y 4).
CUADRO 3
EJERCICIO: LOS PECADOS CAPITALES (4-5 PERSONAS)
1.
La ira
2.
La cólera
3.
La lujuria
4.
La gula.
5.
La mentira.
6.
El orgullo.
7.
La pereza.
Responda a las preguntas siguientes:
En su cultura,
1.
Haga una lista del peor al menos malo de los pecados.
2.
¿Cuál es el peor de los pecados?
3.
¿Cuál es el menos malo?
4.
¿Cuál es malo, pero puede ser perdonado?
5.
¿Cuál perdonaría yo a otra persona?
6.
¿Cuál me perdonaría a mí mismo?
7.
¿Cuál no perdonaría yo nunca a otra persona?
8.
¿Cuál no me perdonaría nunca a mí mismo?
CUADRO 4
EJERCICIO: PUNTUALIDAD (4-5 PERSONAS)
Lea el texto siguiente con atención:
Una joven alemana conoce a un muchacho africano. En el primer encuentro casual, en la universidad, el
muchacho invita a la joven para encontrarse en el bar la semana siguiente, el viernes, a las 17:00 horas.
El viernes, la chica llega al bar a las 18:50, observa el sitio algunos minutos y se sienta a las 17:00 en una mesa.
A las 17:05, la chica piensa que algo pasó, pues el muchacho no ha llegado puntualmente. A las 17:10 la chica
comienza a ponerse nerviosa, piensa que el muchacho no tiene mucho interés en el encuentro. A las 17:20
está molesta por la espera. El joven llega sonriente a las 17:25, se sienta a la mesa y constata que la muchacha
está molesta y nerviosa. Ella se siente insultada. Él no comprende lo que pasa.
Así puede terminar una historia que podría haber tenido un final feliz...
19
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 6-21
Responda a las preguntas siguientes:
1)
¿Es importante la puntualidad en su cultura?
2)
¿En qué situaciones (entre colegas, entre novios, en las clases, en la oficina, en los negocios)?
3)
¿Cuál es la tolerancia máxima de un retardo?
4)
¿En qué situaciones?
Las razones expuestas son suficientes
para explicar la importancia que tiene estudiar las culturas para el actor de las relaciones internacionales, ya sea diplomático,
hombre de negocios, estudiante o emigrante.
Por ejemplo, como hemos visto, el conocimiento de los rasgos culturales de la contraparte en la mesa de negociaciones puede
significar ventajas y, al mismo tiempo, facilitar el logro de un acuerdo.
Antes de iniciar una etapa de trabajo en
el extranjero, toda persona debe identificar
las diferencias culturales que existan entre el
propio país y el de destino. Es necesario
identificar las diferencias y averiguar en qué
medida pueden ser adaptadas a las prácticas
de nuestro propio país. Urge partir del supuesto de que las diferencias existen y no
son evidentes (incluso entre culturas “semejantes”, como la alemana y la portuguesa), y
de que ciertos aspectos de la otra cultura
deben ser aprendidos sistemáticamente: La
creación de sensibilidad intercultural no se
da fácilmente, pero vale la pena lograrla.
Cabe, entonces, subrayar la importancia
de incluir el manejo de los factores culturales en el entrenamiento de las personas que
van a realizar algún trabajo en el extranjero
o con extranjeros.
Las consecuencias de los hallazgos que
hemos revisado son evidentes en la proliferación de publicaciones destinadas al entrenamiento de habilidades interculturales. En
las grandes empresas se reconoce que la
capacidad de comprender una cultura puede hacer la diferencia entre buenos y malos
negocios. El aumento de los clientes extranjeros, de los empleados extranjeros, de los
proyectos en el extranjero y la apertura de
oficinas de las empresas en varios países
exige aptitudes concretas de tipo intercultural.
Sobra agregar que el conocimiento de
las diferencias culturales y el entrenamiento
intercultural deben formar parte de la formación del diplomático y de toda persona
interesada en trabajar en contextos internacionales.
Notes
1. Una versión de este escrito es parte del libro
“Psicología y Diplomacia” (por publicar), del
mismo autor.
2. Profesor Asociado en el Departamento de Psicología de la Universidad de Évora, Portugal. Estudió
psicología, lenguas extranjeras y diplomacia en la
Universidad Veracruzana (México), la Universidad
de Varsovia (Polonia), la Universidad Nacional
Autónoma de México (UNAM), El Colegio de
México y el Instituto Matías Romero de Estudios
Diplomáticos (México). Obtuvo el grado de doctor
(Ph.D.) en la Universidad Libre de Berlín. Fue
profesor de psicología en la UNAM-Iztacala (19731992), titular de la Cátedra Internacional Wilhelm
Wundt, Universidad de Leipzig, Alemania (19881989), y Director del Centro de Estudios de
Psicología Política de la Universidad Lusófona de
Humanidades y Tecno-logías en Lisboa (20022008). Fue miembro del Servicio Exterior Mexicano
(1990-2002 y 2008-2012), con funciones diplomáticas en Alemania, Hungría, Bulgaria, Portugal y
Panamá. Ha publicado libros y artículos sobre
psicología, educación y política internacional.
3. Wilhelm Wundt, Völkerpsychologie. 10 tomos
publicados entre 1900 e 1920.
4. Dada la gran cantidad de definiciones de la
cultura, para nuestros objetivos, prefiero aceptar
esta definición pragmática.
5.
20
Funcionarios y obreros de multinacionales que
Edgar Galindo
trabajan en el extranjero por cuenta de su
Cushner K. & Brislin, R.W. (1996). Intercultural
compañía.
interactions: A practical Guide. Thousand Oaks:
6. Este taller fue impartido por el autor en la
Sage Publications
Universidade Lusófona de Humanidades e
Fisher, G. (1995). Diplomacy. En M.K. Asante y W.B.
Tecnologias, Lisboa, Portugal; 2003-2008.
Gudykunst (ed.), Handbook of international and
intercultural communication (pp. 407-422).
Bibliografía
Newbury Park: Sage publications.
Fisher, R., & Ury W. (1991).Getting to yes. New York:
Bennett, M.J. (1993). Towards ethnorelativism: A
Penguin Books USA.
developmental model of intercultural
Fisher, R., Kopelman E. & Schneider, A. K. (1994).
sensitivity. En M. Paige (Ed.) Education for the
Beyond Macchiavelli. Tools for coping with conflict.
Intercultural Experience (pp. 21-71). Yarmouth
Penguin Books.
ME: Intercultural Press.
Hofstede, G., Hofstede, G.J. & Minkov, M. (2010).
Berry, J. W; Poortinga, Y. H.; Segall, M. H.& Dasen, P.
Cultures and Organizations: Software of the Mind.
R (2002). Cross-cultural psychology: Research and
Maidenhead: The McGraw Hill Companies.
applications. Cambridge: Cambridge University
LeBaron, M. (2003). Culture-based negotiation styles.
Press.Berry, J.W. & Kim, U. (1988).
Beyond Intractability.Tomado de la
Acculturation and mental health. En P. R.
http://www.beyondintractability.org/bi-
Dasen, J.W. Berry, & N. Sartorius (Eds.) Health
essay/culture-negotiation el 19 de octubre de
and Cross-Cultural Psychology: Towards
2012.
application (pp. 207-238). Newbury Park CA:
Macomber, W. (1975). The angel`s game. A Handbook of
Sage.
Modern Diplomacy. New York: Stein and Day.
Brett, J.M. (2000). Culture and Negotiation.
Triandis, H.C. (2000). Culture and conflict.
International Journal of Psychology. Vol.35, No.2,
International Journal of Psychology. Vol.35, No.2,
pp. 97-104.
pp. 145-152.
Triandis, H.C. (1994). Culture and social behavior. New
York: McGraw-Hill.
21
Analyse socio psychologique de la
trajectoire matrimoniale des femmes
russes en France: marché des rencontres,
la figure stéréotypée et la catégorisation
sociale
Polina CHISTIAKOVA1
Résumé
La migration russe en France est présente depuis le XVIIIe siècle. Cependant elle devient
particulièrement massive à partir du XXe siècle. En 1991 suite à l'ouverture du rideau de fer et
l'effondrement de l'Union soviétique, la France accueille une nouvelle vague d'immigrants Russes.
Anne de Tanguy dit: «Lorsque le rideau de fer s'ouvre, des populations prisonnières depuis des
décennies retrouvent la liberté. Au même moment, l'Empire soviétique s’effondre. Cèst le début
d'une nouvelle grande migration». Les questions que' on se pose donc dans le cadre de notre recherche
sont les suivantes: Quelles sont les raisons structurelles de l'émigration des femmes russophones dites
de l'Est dans le cadre du mariage en Europe, et en France en particulier? Comment se construisent et
s'entretiennent les représentations en France sur les femmes russophones dites de l'Est et dans les
mariages mixtes franco-russes?
Termes clés: catégorisation sociale, migration russe, trajectoire matrimoniale.
Introducton
Les Russes issus des précédentes vagues d'émigration étaient forcés de quitter
leur pays natal et la question du sexe des
immigrés ne s'imposait pas. Depuis la chute
de l’Union Soviétique en 1991, à l’époque de
la mondialisation, le marché matrimonial,
l'un des plus conservateurs, subit des changements importants, entre autres un nombre
considérable de femmes russes quittent leur
pays dans le cadre du mariage avec un ressortissant français.
Si la spécificité sexuelle dans les mouvements migratoires est souvent constatée,
avant les années 70, les motifs et les causes
structurelles de l'émigration féminine n'ont
suscité que peu d’intérêt dans la recherche
sur les migrations. En Europe, malgré la
présence active des femmes dans divers flux
migratoires, les femmes immigrées sont
jusqu'aux années 70 restées sociologiquement invisibles dans les travaux sur les
migrations. Comme l’a souligné Marjana
Morokvasic, «la visibilité des femmes en
migration n’est pas corrélée à leur pré-
Polina Chistiakova
Analyse socio psychologique de la trajectoire matrimoniale des femmes russes en France:
marché des rencontres, la figure stéréotypée et la catégorisation sociale
sence». Depuis les années 70 de nombreux
ouvrages et articles de presse ont été consacrés aux femmes migrantes, parmi lesquels
la publication du numéro d'International
Migration Review en 1984 de M. Morokvasic
«Birds of passage are also women» consacrée
aux femmes migrantes est l' un des articles
les plus marquants. Cependant, là où la
question était soulevée, les causes attribuées
a l’émigration féminine s’avéraient souvent
stéréotypées.
Aujourd'hui dans les recherches sociologiques d'immigration et de genre la question de la féminisation des flux migratoires
est bien présentée. La prise de conscience de
la forte présence des femmes dans les flux
migratoires internationaux est apparue dans
les études et les théories générales principalement avec la constatation de la présence
croissante des femmes dans les vagues
migratoires de travail. Dans les recherches
actuelles les migrations des femmes sont
essentiellement interrogées dans le cadre des
regroupements familiaux ou des trafics humains.
En analysant les données statistiques de
l'INED (Institut National des études démographiques), nous avons découvert la féminisation des flux migratoires russes en
France. Ensuite notre recherche révèle l'existence de toute une industrie des rencontres
avec les femmes russes en France à travers
les agences matrimoniales, les sites Internet,
les connaissances informelles ayant pour but
final les mariages franco-russes.
Dans le cadre de notre analyse et contrairement à certaines analyses qui mettent
les femmes immigrées dans une position de
victime, et aux représentations parfois réductrices des “Femmes de l'Est”, cette recherche vise à analyser les facteurs principaux et les mécanismes sociaux de la trajectoire matrimoniale des femmes russes dans
le cadre d’un contexte inégalitaire. Dans
cette perspective le processus de la catégorisation sociale retient particulièrement notre
attention: il faut s’interroge sur les mécanismes sociaux et médiatiques participant à
la construction de la catégorie so-ciale «la
Femme de l’Est» en France.
Suite à Jean-Pierre Simon, on analyse le
processus de catégorisation comme un processus d'altérisation et de construction de
l'autre comme un être différent. En résumant
cette idée il faut noter que les stéréotypes ne
peuvent apparaître que si l'on place les individus dans des catégories. Donc pour comprendre la genèse des stéréotypes, on va
analyser pourquoi et comment on catégorise.
Les questions que' on se pose donc dans
le cadre de notre recherche sont les suivantes:
Quelles sont les raisons structurelles de
l'émigration des femmes russophones dites
de l'Est dans le cadre du mariage en Europe,
et en France en particulier?
Comment se construisent et s'entretiennent les représentations en France sur les
femmes russophones dites de l'Est et dans
les mariages mixtes franco-russes?
Notre hypothèse est construite à partir
de certains postulats. Dans nos réflexions
préliminaires nous nous sommes basée sur
la prédominance des femmes dans les flux
migratoires provenant de la Russie et dans
les mariages mixtes avec des Français. Ensuite nous avons repris le concept de racisation employé par Colette Guillaumin (1972)
qui nous'a permis de désigner la façon dont
des différences produites socialement sont
naturalisées, imputées à la «race» des acteurs. Pour Guillaumin, la race n’est pas une
réalité biologique, mais plutôt une marqueur
social utilisé comme signe. Finalement suite
à Dominique Giabiconi et suite aux lectures
théorisant le processus de l'altérisation selon
lesquelles il y a un lien fort entre le processus d'identification sociale des immigrées et
le processus de catégorisation, nous avons
construit l’hypothèse suivante:
L'immigration des femmes russophones en
23
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
France, en plus des conditions structurelles et
objectives de leur projet migratoire, s'accompagne de la construction d'une image phénotypique catégorisant la femme russophone (dite
del’Est), relativement tant au sexe qu’à la race.
Cette construction sociale est nourrie par les
instruments de la médiatisation, tels que les sites
d'internet, les reportages TV etc.
La trajectoire des femmes russes venant
en France sera étudiée en amont a travers
notre recherche sur les agences matrimoniales mettant en relation des hommes français et des femmes russes et en aval à travers
nos analyses d'entretiens de femmes russes
mariées en France.
Le travail présent à pour but final de
proposer un discours scientifique autour de
l'analyse des trajectoires matrimoniales des
femmes russes venant en France au prisme
du processus de la catégorisation, basés sur
l’hypothèse proposée, et sur les résultats de
terrain autour du sujet.
Pour préparer un enquête, nous avons
étudié différents types de matériaux. Nous
nous sommes tournée d'abord vers les lectures scientifiques des auteurs français.
Nous avons complété notre travail par des
références à des auteurs russes, ainsi que par
les données statistiques de ROSSTAT (Service statistique fédéral de la Russie). L'enquête sociologique se base sur la méthodologie qualitative et quantitative. Le travail de
terrain est réalisé en deux étapes: en Russie
et en France. Nous avons commencé par des
entretiens semi directifs avec des femmes
résidant en Russie et inscrites dans les
agences matrimoniales. Ensuite en s’inspirant de la démarche suivie par Colette
Guillaumin dans «l'idéologie raciste», nous
avons réalisé une analyse sémantique d'articles de presse française (Le Monde, 19912001) afin d'effectuer l'analyse de la catégorie «Femme de l'Est». Ensuite nous avons
réalisé l'analyse de la documentation publicitaire d'agences matrimoniales internationales spécialisées dans les pays de l'Est.
Ensuite dans le cadre de notre analyse des
parcours migratoires de ces femmes, en
France nous avons effectué des entretiens
semi directifs auprès de femmes russes en
couples avec des hommes français et auprès
d'un couple franco-russe. La période du mariage et de l’immigration en France est celle
de la dernière vague migratoire, postérieure
à la chute du rideau de fer jusqu’à aujourd’hui.
Pour avoir une vision plus complète et
plus fiable de la figure de cette femme, ainsi
que des rapports conjugaux et pour prendre
en compte à la fois les dynamiques au pays
d’origine comme au pays d’accueil, notre
enquête principale s’est déroulée en deux
étapes qui correspondent aux deux lieux
géographiques: Russie et France.
Le plan du travail contient trois parties.
Dans la première partie nous développons
notre problématique à travers les grandes
étapes de la construction et de la contextualisation de l'objet de recherche. Dans la deuxième partie, notre méthodologie est exposée, ensuite le déroulement détaillé de l’enquête, et on introduis succinctement ses résultats avant de les développer dans la troisième partie. Au centre de la troisième partie
il y a la mise en scène du contexte socioéconomique du pays de départ (la Russie).
On évoque la situation socio-démographique de la Russie. L’articulation des rapports inégalitaires dans le parcours migratoire des épouses de l'Est est complétée par
une analyse bourdieusienne des hiérarchies
statutaires dans le cas particulier du mariage
franco-russe.
Construction de l'objet
et problématique
1. La dernière vague d'immigration
russe en France et ses statistiques
En s’appuyant sur les données statistiques françaises et russes (le nombre,
24
Polina Chistiakova
l’évolution et la tendance dans le temps, les
caractéristiques démographiques, les motifs
d’entrée), cette sous partie s'attache à présenter la vague d’immigration russe après
1991 en direction de la France. L’accent est
mis sur les profils sociaux des migrants.
Les départs de Russie: quelle
destination?
Le tableau 1 présente les destinations
les plus populaires des migrants Russes sur
la période 1993-2010.
Tableau 1: Principales destinations des émigrés russes (1993-2010)
Source: ROSSTAT (le service fédérale statistique de la Fédération de la Russie)
Pays d’accueil
Nombre d’émigres
Pourcentage
Allemagne
384 398
71,4 %
Israël
73 436
13,6 %
État Unis
55 235
10,3 %
Canada
9 250
1,7 %
Grèce
3 938
0,7 %
Espagne
3 085
0,5 %
Italie
2 949
0,5 %
Royaume uni
2 314
0,4 %
France
2 304
0,4 %
Suède
1 835
0,3 %
Total
538 744
100 %
Le tableau 1 montre que la France est
le 9 pays en terme de nombre d’émigrés
durant cette période. Anne de Tinguy relève
qu' «un certain nombre de Russes et dèxSoviétiques viennent en France, mais le courant migratoire qu’ils représentent demeure
faible en valeur absolue et marginal».
La chute du mur de Berlin n’a pas
provoqué un important afflux de migrants à
l’inverse de l’Allemagne. En effet, cet événement historique explique en grande partie le
nombre élevé de migrants a destination de
l'Allemagne (Cf. tableau 1). Dans le détail,
une part importante de ces migrants est
russe de confession juive. Ceci s explique
par l’existence d’une politique migratoire
favorisant l’immigration juive.
Le graphique 1 présente le nombre
d’immigrés russes qui sont entrés en France
pour la première fois entre 1994 et 2007 ainsi
que la part qu’ils représentent par rapports à
l’ensemble des primo arrivants des autres
pays. Nous pouvons ainsi constater que le
nombre de Russes qui migrent en France
augmente fortement à partir de 1997, passant de 1000 personnes environ à plus de
4000 en 2005, soit un facteur multiplicatif de
4. A partir de 2005, les flux d’entrée en provenance de la Russie diminuent, atteignant
3000 primo arrivant environ, soit une baisse
de près de 30% pendant seulement 2 ans.
Même si le nombre de migrants russes
primo arrivants a fluctué durant cette période 1994-2007, la part de cette migration
reste faible par rapports aux autres nationalités enregistrées chaque année. Les Russes
ne représentent ainsi que moins de 3% de
l’ensemble des entrées sur le territoire
français. Cette part a atteint son maximum
en 2006(2,4%) et son minimum en 1994
(0,9%).
ème
25
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
Graphique 1: Le nombre et la part des immigrés russes par rapport l’ensemble des entrées d'immigrés
en France de 1994 à 2007 (Source: Ined)
moyenne des femmes est de 69% et celle des
hommes 31%.
Le nombre total des immigrés admis
au séjour régulier entre 1994 et 2005 est de
24 801 repartis de la manière suivante: 16
999 femmes (soit 68% sur une totale des
immigrés russe) et 7 835 hommes (soit 32%
sur une totale des immigrés russe).
Les immigrés russe: quel sexe?
Le tableau 2 permet de caractériser les
migrations des Russes vers la France sur la
période de 1994 a 2004. Durant cette période, le sexe ratio évolue faiblement (ecarttype de 2,14). De plus, il est à noter une forte
dissymétrie entre la représentation des
femmes et des hommes. En effet, la part
Tableau 2. Le nombre des hommes et des femmes russes immigrés en France par année (Source: Ined)
Année
Hommes
%
32,03
Effectifs des
Femmes
650
Effectifs des
Hommes
310
Total
1994
Femmes
%
67,7
1995
65,3
34,7
653
350
1003
1996
69,2
30,8
692
348
1040
1997
69.8
30,2
698
328
1026
1998
71,00
29,00
872
348
1226
1999
70.00
30,00
1102
471
1573
2000
69,8
30,2
1272
555
1827
2001
72.2
27,8
1469
609
2078
2002
71.00
29
1768
709
2495
2003
70.03
29,97
2241
981
3222
2004
65.90
34,1
2734
1414
4148
2005
67.02
32,98
2815
1412
16 966
7 835
Total
26
960
4227
24 801
Polina Chistiakova
Les immigrés russes: quel age?
des migrants par sexe et par tranche d'age
entre 1994 a 2006 (Source: Ined).
Le graphique 3 présente la répartition
Graphique 3. Répartition des migrants par sexe et par tranche d'age entre 1994 a 2006 (Source: Ined).
%
On constate que la majorité des
femmes migrantes (50,5%) ont entre 20 et 29
ans. On peut faire l'hypothèse que ces
femmes émigrent dans le cadre du mariage.
Les effectifs des hommes sont mieux repartis
sur les tranches qui vont de 20 a 50 ans
(80%). Un élément intéressant comparaison
entre les sexes est de constater que dans la
tranche d'age 20-30 les femmes sont plus
nombreuses, alors que dans la tranche 30-50
ce sont les hommes les plus nombreux.
des membres de famille française. D'après la
documentation officielle de l'administration
française, le regroupement familial est la
procédure qui permet à l'étranger régulièrement installé en France d'être rejoint, sous
réserve de remplir certaines conditions, par
les membres de sa famille proche (son
conjoint majeur et ses enfants mineurs) et de
mener une vie familiale normale en France.
2. Un premier constat: les migrantes sont
jeunes et viennent pour des raisons
conjugales
Les primo arrivants russes en France:
quel motif?
Au regard des données statistiques
précédemment exposées, ainsi qu'à partir
des données récoltées lors des entretiens, il a
été possible de caractériser les flux migratoires depuis la Russie vers la France entre
Parmi l'ensemble des migrants admis
au séjour régulier on peut remarquer une
grande partie de femmes (31,6%) ayant
comme motif le regroupement familial avec
27
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
dans les années 1991 et 2007.
Un premier élément notable est tout
d'abord la croissance générale du nombre de
migrants bien que le chiffre global reste
faible. Le nombre maximum a été atteint en
2005 (4227 individus) alors que le nombre
minimum a quant à lui été atteint en 1995
(1003 individus).
En second lieu, les données montrent
que les réfugiées et les apatrides russes
représentent chaque année une part importante des migrants (26% hommes et 11,8%
femmes de l'ensemble des immigrés russes
en France).
Il faut relever qu'en 2008, sur près de
240 000 demandes d'asile de tout les pays en
Union Européen (soit 480 par million d'habitants), 73% ont été rejetées (141730), 13% se
sont vu octroyer le statut de réfugié (24 425
demandeurs), 10% la protection subsidiaire
(18 560 individus) et 5% une autorisation de
séjour pour des raisons humanitaires (8 970).
Ces demandeurs sont Irakiens (29 000, soit
12% de l’ensemble des demandeurs), Russes
(21 100, soit 9%), Somaliens (14 300, soit 6%),
Serbes (13 600, soit 6%) et Afghans (12 600,
soit 5%). En 2008, parmi les États membres
Européens, le plus grand nombre de demandeurs d’asile a été enregistré en France (41
800).
Làsile politique était du temps de
lÙnion soviétique une voie privilégiée d`
immigration russe en France. Selon les
données présentées, nous constatons qu'il a
tendance à le redevenir au début du XXIe
siècle.
Troisièmement, les données statistiques présentées dans la période entre 1994
et 2007 démontrent l'importance des effectifs
des femmes dans les flux migratoires provenant de la Russie en France. La majorité des
femmes immigrées ont l'age nubile: entre 20
ans et 29 ans. Elles viennent en France pour
rejoindre leurs familles françaises. Le déséquilibre du sex ratio en faveur des femmes
reste constant pendant toute la période de
1994 à nos jours.
Une hypothèse qui peut être faite à
partir de cette conclusion est que pour
certaines femmes russes, le mariage avec un
ressortissant Français est un point nodal de
trajectoires migratoires typiquement féminines
en France. Ces résultats ouvrent une nouvelle
problématique de recherche avec des
nouvelles perspectives. Au moyen d'une
méthodologie originale qui s'est appuyée, en
particulier, sur des entretiens auprès de
migrantes russes, ce travail à chercher à
identifier puis analyser les éléments
structurels du phénomène du mariage mixte
franco-russe en France.
3. Revue de la littérature sur le sujet
Afin d'effectuer l'analyse du sujet,
nous avons étudié différents matériaux.
Nous nous sommes tournée d'abord vers les
lectures théoriques français.
Tout d'abord nous nous tournons vers
les travaux sur les migrations et nous cherchons des pistes scientifiques pour conceptualiser le phénomène de l'émigration féminine. Il faut noter que en Europe, malgré la
présence active des femmes dans divers flux
migratoires, les femmes immigrées sont,
jusqu'aux années 70, restées sociologiquement invisibles dans les travaux sur les
migrations.
L'explication
généralement
avancée de cette soudaine visibilité dans les
années 70 est celle du regroupement familial: la fermeture des frontières à l’immigration de main-d’œuvre aurait entraîné la
féminisation des flux. Mirjana Morokvasic
est un des premiers auteurs qui ont
commencé à traiter la question de femmes
en migration. Elle revendique que «la visibilité des femmes en migration n’est pas
corrélée à leur présence» et «les causes
attribuées aux femmes portent l'empreinte
du stéréotype concernant les femmes».
28
Polina Chistiakova
Selon Mirjana Morokvasic dans le
cadre de l'approche psycho culturaliste ou l'
accent est mis sur les individus (et non sur
les processus de la migration), la mobilité
des femmes est expliquée par des désirs et
projets personnels ou par conséquence des
désirs et décisions des autres. Sa valeur
explicative est réduite quand il s'agit de
l'ensemble du processus migratoire, déplaçant des millions de personnes dont une
grande partie des femmes. Bien que
l'émigration soit un acte individualisé, nous
ne pouvons pas l’expliquer par des motivations individuelles uniquement. Des contraintes sociales face à la prise des décisions
ne doivent pas être ignorées.
Dans les travaux de L. Arizpe nous
trouvons des théories explicatives sur
l'émigration des femmes par le fonctionnement de l'économie capitaliste. L. Arizpe
explique les modèles de la migration des
hommes et des femmes par rapport à leur
contexte social immédiat. Selon lui, l'offre de
travail dans certains endroits de destination
détermine largement la sélectivité selon le
sexe. Entre autres, nous nous sommes
intéressés par les théories explicatives qui
disent que le profil des femmes qui émigrent
dépend des conditions dans la zone émigration. Les femmes ont tendance à émigrer
lorsque leur fonction dans l'économie locale
n'est pas perçue comme essentielle. On
s'appuie sur ce type de travaux dans les
réflexions sur le contexte des inégalités
socio-économiques entre Europe et Russie.
L. Arizpe s'inscrit dans la ligne des
sociologues qui supposent que les motivations des femmes émigrées indiquent parfois la volonté de ces femmes d'échapper à
l'oppression sexiste dans leur pays d'origine.
Morokvasic Mirjana affirme que «Ce qui est
normalement désigné comme motivation
individuelle ou raison personnelle pour
émigrer relève dans la plupart des cas de la
nature oppressive et discriminatoire de la
société a l'égard des femmes dans les zones
d'émigration».
Les lectures orient l'analyse de l'objet
vers une conception de production des catégories de l'altérité des figures homme français en Russie/femme russe en France et des
mécanismes sociaux participant à l’élaboration de cette catégorisation fondée sur l'origine et le sexe en France. C'est dans la
littérature théorisant le processus de la
catégorisation qu'on trouve des pistes de
réflexion enrichissant notre travail.
Les bases scientifiques de notre recherche sont donc fondées sur le concept de
la racisation employée par Colette
Guillaumin (1972) et sur la théorie de
l’espace social de Pierre Bourdieu. La
concept de racisation de Colette Guillaumin
permet de désigner la façon dont des différences produites socialement sont naturalisées, imputées à la «race» des acteurs. Pour
Guillaumin, la race n’est pas une réalité
biologique, mais plutôt une forme biologique utilisée comme signe.
A partir de ce postulat nous avons
construit nos réflexions sur les catégories
produites face aux femmes russe et aux
hommes français, qui se basent sur les
rapports de sexe, et les rapports de race.
Pierre Bourdieu observe une dissymétrie structurelle et une dialectique de
deux sources de statut: le capital symbolique
– et le capital économique. L'articulation des
rapports inégalitaires en France dans le
parcours migratoire des épouses de l'Est est
observée dans le cadre du décalage de statut
social des épouses.
Enfin les résultats de colloques et des
journée d’étude sur le genre et sexualité, suit
aux résultats de l'intervention de Dominique
Giabiconi nous ont amené à l'analyse de la
conception féministe du processus de catégorisation face aux rapports sociales femme
russe/homme français.
Toutes ces lectures, séminaires, ainsi
29
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
que l'analyse de ces deux théories intégrées
à la structure des rapports femme immigrée
russe homme français, ont enrichi nos
questionnements, nos réflexions sur le sujet.
Ils sont à la base de nos hypothèses. Enfin ils
ont complété les interprétations des résultats
de nos terrains.
les deux époux sont de nationalités différentes.
Dans cette sous partie il s'agit donc de
mieux cerner et connaître à travers les
données des deux instituts nationales
statistiques de la France: INED et INSEE le
phénomène de mariage mixte franco-russe
en France.
Les dimensions socio politiques du
mariage mixte: une analyse statistique et
les politiques publiques à l’égard des
mariages mixtes en France.
Mariage mixte: quelle réalité en
France?
Actuellement un mariage célébré en
France sur huit est mixte: il unit un étranger
et une Française, ou une étrangère et un
Français. Généralement le premier type de
l'union est un peu plus fréquent que le
second. En 2009 on en compte respectivement 16.525 et 15.081, sur un total de 245.150
mariages célébrés en France. Dans la
majorité de ces unions, le conjoint ou la
conjointe étrangère (ère) a la nationalité d'un
pays d'Afrique du Nord.
D'âpres les données statistiques de
l'INSEE les mariages suivant les nationalités
des conjoints en France ont la proportion
suivante:
1. Les mariages mixtes en France: une
analyse statistique.
Le mariage franco-russe est considéré
de point de vue juridique en France, ainsi
que par la plupart de sociologues et de
chercheurs, comme un mariage mixte. Cette
notion retenue par l’État civil est fondée sur
la mixité nationale: est considéré comme
mariage mixte, toute union entre un étranger et un Français, quelle(s) que soi (en)
leur(s) origine(s). La définition officielle
d’un couple mixte, est un couple dans lequel
Tableau 3. Les mariages en France suivant les nationalités (Source: INSEE)
Année
1997
1998
Total
mariages
Deux
conjoints
français
Deux
conjoints
étrangers
Mariages
mixtes
283 984
254 020
5 237
239 704
5 658
271 361
Seul
l'époux est
étranger
Total épouse
étrangère
24 727
Seule
l'épouse
est
étrangère
10 916
13 811
16 153
25 999
11 604
14 395
17 262
1999
286 191
250 252
5 897
30 042
13 538
16 404
19 535
2000
297 922
256 787
6 550
34 585
15 387
19 198
21 937
2001
288 255
241 129
7 281
39 845
17 397
22 428
24 678
2002
279 087
226 758
7 892
44 437
18 822
25 615
26 714
2003
275 963
220 598
8 565
46 800
19 539
27 261
28 104
2004
271 598
220 649
8 326
42 623
18 505
24 118
26 831
2005
276 303
225 425
8 382
42 496
18 710
23 786
27 092
Sur le tableau ci-dessous nous voyons
que le nombre de mariages en France est
stabilisé au cours des années 1997-2005. La
part des mariages en France a atteint son
maximum en 2000 (297 922), et son minimum en 2003 (275 963). Ainsi nous voyons
qu’à partir de 2000, une nette baisse des mariages diminue, atteignant 220 560 mariages
30
Polina Chistiakova
environ en 2003, soit une baisse de près de
12% pendant seulement 3 ans.
Cependant d'après les données statistiques de l'INSEE nous pouvons constater
que les mariages entre étrangers et les mariages mixtes ont la répartition progressive
depuis 1997. Ainsi les unions dont l'épouse
est étrangère passent de 16 000 à 27 000, soit
un accroissement de 70% en huit ans, ce qui
est remarquable. Ainsi nous voyons bien
que l'évolution récente des mariages en
France est caractérisée par une baisse des
mariages entre Français et une hausse des
mariages dont l'épouse est étrangère.
Certes tous ces mariages ne sont pas
des premiers mariages entre jeunes époux,
mais un bond aussi étonnant souligne l'importance du regroupement familial et de
l'ensemble de la migration de conjoints
ayant eu lieu ces dernières années. En effet,
d'après la démographe française Michèle
Tribalat ce phénomène est lié à la hausse des
naissances de mères étrangères observé
durant la même période. Autrement dit les
jeunes gens et jeunes filles ont émigré en
France avant leur majorité et se retrouvent
actuellement nubiles et prêts à procréer.
Michèle Tribalat note que les unions mixtes
sont loin d'être exceptionnelles chez les
jeunes des familles originaires d'Algérie ou
du Maroc et progressent avec la génération
née en France: la moitié des garçons et le
quart des filles d'origine algérienne vivent
avec un conjoint français, né de deux parents
nés en France. Depuis lors ce phénomène
s'est encore accentué. Ces mêmes observations peuvent être faites pour d'autres
communautés immigrées de France, telles
les Turcs, les Portugais, les Tunisiens, les
Vietnamiens, les autres Africains, etc. Il est
logique qu'une partie des mariages mixtes
où seul le conjoint masculin est étranger, et
aussi des mariages où les deux conjoints
sont français, soient conclus par des jeunes
issus de l'immigration, mais ont été masqués
par les naturalisations.
Une analyse de l'immigration des
conjoint(e)s, fait apparaître une forte hausse
depuis la fin du Xxe siècle de l'immigration
de conjoints de Français qui s'unissent à un(e)
Français(e) sans antécédents migratoires
récents. Et ceci autant pour les conjoints
migrants masculins que féminins.
Au total il semble évident qu'un vaste
phénomène de mélange des diverses
communautés française et étrangères est en
cours en ce moment.
Le graphique (graphique 5) présente la
répartition des mariages mixtes dans
l'ensemble des mariages enregistrés en
France entre 1970 et 2005. Les nationalités les
plus représentées parmi les conjoints étrangers sont: l’Algérie et le Maroc, bien qu’en
léger recul ces dernières années (depuis 2003
ou 2005 selon le cas), ces deux nationalités
représentent encore au total près d’un tiers
(32,7%) des mariages mixtes con-clus en
France. Environ un mariage mixte célébré en
France sur cinq a uni un Français avec un
conjoint originaire d’un des 26 autres pays
de l’UE (19% lorsque c’est le mari qui est
étranger, et 22,6% lorsque c’est la femme).
A noter que ces chiffres ne prennent
en compte que le critère de nationalité des
époux. Ils ne comptabilisent pas les mariages célébrés à l’étranger. L’augmentation
est encore plus saisissante, nourrie par les
mariages réalisés hors de France. D’après le
Service statistique ministériel de Ministère
de l’Immigration et l'intégration, l'asile et le
développement solidaire en 2009, on a été
enregistrés 48 500 mariages à l’étranger avec
un époux de nationalité française. D’après
leurs statistiques, il y aurait donc eu en
France, en 2009, 27% de mariages mixtes.
La part des mariages mixtes francorusses
Le phénomène d'une forte hausse
depuis fin du XXe siècle de l'immigration de
conjoints de Français qui s'unissent à un(e)
31
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
Français(e) sans antécédents migratoires récents, s'accompagne de vaste phéno-
mène de mélange des diverses communautés française et étrangères.
Graphique 5. Évolution de la proportion de mariages d’étrangers et de mariages «mixtes» parmi
l’ensemble des mariages célébrés en France métropolitaine depuis 1970
(Source: Les statistiques du ministère des Affaires étrangères ).
En ce qui concerne les mariages
franco-russes les données statistiques récentes de l'INED nous démontrent le panorama encore plus saisissant d'après les
données Mariages mixtes et mariages entre
étrangères par nationalité du conjoint en
2009 (cf. annexe). Nous présentons l'analyse
les données statistiques des mariages francorusses que en 2009, parce que on suppose
que ces données s'articulent avec le période
de l'immigration en France des femmes
russes dans le cadre du mariage interrogés
pour mon travail de terrain: 2009-2011.
Les données statistiques démontrent
1.144 des mariages entre les Français(e) et les
Russes, soit environ 2,6% de l'ensemble des
mariages mixte en France. Cependant la part
de ces mariages mixtes reste faible par
rapport à l'ensemble des derniers enregistré
en France en 2009 (cf. graphique 4).
Nous voyons bien que les mariages
mixtes franco-russes sont marqués par la
majorité des femmes. En France le nombre
des hommes russes en couple avec une
Française est considérablement inférieure à
celle des femmes russes: en 2009 ce sont 883
femmes, soit 78% sur le nombre total des
mariages franco-russe, contre 131 hommes.
Les femmes sont considérablement majoritaires par rapport aux hommes à rejoindre
leur conjoint français en France.
Mariages mixtes franco-russe dans
l'ensemble des mariages avec les
ressortissants des autres pays
Le graphique suivant est basé sur les
données statistiques de l'INED (Institut
national des études démographiques). Il
présent la répartition des mariages mixtes en
32
Polina Chistiakova
France avec les femmes étrangères par nationalité du conjoint. Le graphique nous permettra de comparer le nombre des ma-riages
mixtes franco-russes par rapport aux mariages mixtes avec les ressortissants des
autres pays du monde.
Graphique 7. Mariages mixtes en France: femmes étrangères:/homme français (Source: Ined)
33
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
A noter que la part des mariages
homme français/femme russe reste faible par
rapport au mariages mixtes contractées avec
les ressortissants deux deux autres pays:
l'Algérie et Maroc. Par exemple les Russes
ne représentent ici que 50% de la totalité des
immigres algériennes en France en 2009.
Cependant nous pouvons constater
que la part des Russes en couples avec les
Français est assez considérable par rapport à
l'ensemble des mariages mixtes avec les
ressortissants de certains autres pays,
comme la Tunisie, l'Italie, la Chine, la
Portugal et la Mexique présentés sur le
graphique.
grés russes en couples mixtes avec les
Français nous permet de constater que le
nombre des épouses provenant de la Russie
est considérablement supérieur à celles des
époux russes en France. Il est intéressant que
ces résultats correspondent à l'analyse des
flux migratoire provenant de la Russie.
3. Par ailleurs, les données statistiques
sur les couples mixtes franco étrangers publiées dans la revue Infos migrations (numéro
2, novembre 2008) ont confirmé mes premiers résultats. «Il s'agit plus fréquemment
de femmes étrangères qui viennent rejoindre
des hommes de nationalité français nés de
deux parents français (52,4% contre 47,6%)»,
- affirme Beate Collet. Ensuite l'auteur
observe une relative dispersion des nationalités du conjoint étranger: on retrouve les
pays du Maghreb en tout premier lieu.
Cependant il existe des singularités selon le
sexe: au sein des trois pays du Maghreb, le
Maroc se distingue par un relatif équilibre
entre hommes et femmes (83 hommes, 62
femmes) alors que pour l'Algérie et la
Tunisie, ce sont essentiellement des hommes
étrangers qui se marient avec les Françaises
(117 hommes sur 152 couples mixtes pour
pour les ressortissants algériens, 77 hommes
sur 86 pour les ressortissants tunisiens).
L'auteur conclue que «ce sont uniquement
des femmes étrangères qui rejoignent un
époux français parmi les ressortissants
Russes (28)» En résumé, au regard des
couples mixtes dont le conjoint français est
né en France de deux parents nés eux
mêmes en France concernent d'avantage de
femmes migrantes, qui pour beaucoup sont
originaires du continent asiatique ou Est
européen, ce qui n'est pas typique pour les
originaires du Maghreb: dans une large
majorité, ce sont des hommes étrangers qui
viennent rejoindre des femmes française.
Après le démembrement de l'URSS,
les voyages et les séjours professionnels à
l’étranger ayant multiplié les possibilités de
rencontres entre les hommes français et les
Mariages mixtes franco-russes par
départements en France
Le nombre des couples mixtes francorusses est le plus élevé dans la région Ile-deFrance (287 soit 5,07 de l'ensemble des
mariages mixtes, et 0,5 de l'ensemble des
mariages en France dans la région Ile-deFrance).
A partir de l` ensemble des données
présentées, nous avons lancé certaines
tendances caractères pour tout lènsemble
des mariages mixtes en France, et les
mariages franco-russes en particulier.
Notons que l'évolution récente des
mariages en France est caractérisée par une
baisse des mariages entre Français et une
hausse des mariages dont l'épouse est
étrangère. Une analyse de l'immigration des
conjoint(e)s, fait apparaître une forte hausse
depuis la fin du XXe siècle de l'immigration
de conjoints de Français qui s'unissent à un(e)
Français(e) sans antécédents migratoires
récents. Et c'est autant pour les conjoints
migrants masculins que féminins. Au total il
semble évident qu'un vaste phénomène de
mélange des diverses communautés française et étrangères est en cours en ce moment.
2. L'analyse de la répartition des immi34
Polina Chistiakova
femmes russes. Cependant la forte féminisation des flux migratoires provenant de la
Russie, accompagnée par la majorité des
femmes russes en mariages mixtes en
France, dévoile le caractère spécifiques des
immigrations russes en France et ouvre la
question sur les raisons structurelles de ce
phénomène, analysé par la suit.
La production des stéréotypes face à la
figure de la «Femme de l'Est» est analysée
dans ce travail. A noter que d'après Henri
Boyer les stéréotypes jouent un rôle primordial dans la catégorisation (groupale, sexuelle, sociale…) et la construction ou la
(re)production des identités.
Le choix des acteurs de terrain a pris
beaucoup de temps dans nos réflexions.
L'accent particulier dans nos recherches bibliographies et du terrain est mis sur l'analyse
des femmes russes dans leur trajectoire de
migration et leur stratégie matrimoniale.
Lors de notre analyse des discours des
agences matrimoniales internationales nous
avons découvert la référence à la notion
«Femme de l'Est» pour illustrer le groupe
des femmes originaires des pays de l'ex
Union Soviétique russophones. Ainsi nous
avons pu constater que paradoxalement la
catégorie “Femme russe” produite par les
homme et les médias français dans le cadre
des rencontres amoureux et des mariages
mixtes correspond plutôt au réfèrent
“Femme de l'Est”, qu‘ à celle de la femme de
la nationalité russe. A partir de l'analyse
nous avons pu constater que aujourd'hui
selon les différents auteurs la catégorie
«femme de l'Est» appartient à un groupe qui
n'est pas forcément défini par les origines
géographiques, mais plutôt par l'articulation
d'une construction spécifique du statut d’étranger et d'une position particulière dans les rapports sociaux de sexe. Nous avons repris cette
catégorisation «femme de l'Est» comme
notion clé de notre travail, que ce soit pour
analyse de la presse, du discours des
agences matrimoniales ou comme mot clé de
nos entretiens effectués en France. Par souci
de simplification nous emploierons parfois
le terme “russe” a la place de russophone ou
“Femme de l'Est” car cette assimilation entre
ces trois notions est effectuées par les différents acteurs de terrain.
2. La définition des termes
et des acteurs
La définition et la dimension sociologique du mariage mixte sont largement
discutées lors des débats scientifiques en
France. Dans ce travail il est défini dans le
cadre de sa dimension juridique au moyen
du critère de la nationalité des conjoints.
D'après le Code Civil (article 63), le terme de
mariage mixte est à considérer comme le
mariage civil d'une couple de deux personnes de nationalité différente. Dans le
travail présent on s’intéresse aux mariages
franco-russes, et plus particulièrement aux
mariages entre époux de nationalité française et épouses russes contractés en France
et accompagnés par l'émigration de l'épouse
en France. Il s'agit d'analyser les deux conjoints au prisme de leur catégorisation sociale et médiatisé en France. Dans ce but les
mécanismes par lesquels les agences et les
médias impulsent l'altérisation dans les
relations entre les hommes et les femmes
sont analysés.
Suite au travail de Pierre-Jean SIMON
dans Différentiation et hiérarchisation sociales,
il s'agit de l'analyse du processus de la catégorisation sociale interprété comme un processus de l'altérisation, et de construction de
l'autre comme être différente. Il amène ensuite à des rapports de domination à plusieurs échelles ou, en d'autres termes, à des
rapports inégalitaires en termes de race,
classe, sexe.
35
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
3. Définitions juridiques du «mariage
mixte»
d'appartenance sociale ou de niveau d'éducation distincts. Pour donner une définition
sociologique, il ne faut donc pas se limiter
aux unions entre deux personnes de nationalités différentes. Pour ces chercheurs la
notion du «mariage mixte» recouvre au fait
une signification beaucoup plus vaste: с’est à
dire. Ainsi les mariages entre les membres
des classes sociales différentes, ou des
groupes d'ages différents, peuvent-ils être
considérés comme mixtes. Toutefois, pour la
sociologue de la famille Françoise Lautman,
qui a réalisé une étude intéressante sur les
mariages entre Juifs et Chrétiens, préfère
souligner non pas la différence elle-même
mais la réaction suscitée par cette différence.
C'est cela qui confère aussi un aspect dynamique à l'évolution de ce que peut être un
«mariage mixte», qui est mixte tant que
considéré comme tel. La réaction de l'environnement social est donc le point essentiel
pour ces chercheurs.
Aujourd’hui les Français ajoutent une
autre distinction, celle du mariage hétérogame (conjoins différents par leur origine de
classe) et le mariage mixte (couples différents par leur nationalité ou religion).
Cependant ces deux types de mariages
apparaissent comme exceptionnels. Ainsi
certains sociologues tels Claudine Philippe
et Gabrielle Varro insistent sur l'idée que les
mariages hétérogames et mixtes sont contraires à la norme voire déviants. Ces
auteurs entendent par couple mixte l'ensemble des différences sociales citées plus
haut; ils considèrent toutefois que c'est au
sein du couple binational que la différence
est la plus forte et la plus sujette à incompréhension ou conflit.
Ces auteurs tendent ainsi à présenter
les groupes d'appartenance – ethnique,
raciaux - dont les conjoints sont issus comme
des entités a priori. C'est cette même idée
que l'on retrouve dans les définitions
juridiques, médiatiques ou dans le langage
courant. Ces deux dimensions, officielle et
Le marché matrimonial joue sur les
différences de statut juridique entre les
personnes immigrés et celles séjournant
dans les pays d'origine. Les couples mixtes
franco-russes sont présentés dans les cadres
étatiques et socio-demographiques en
France et en Russie. En France dans le pays
d'accueil du couple les acteurs se trouvent
soumises à un certain nombre de règles
dures et des procédures administratif. Les
relations entre les époux sont conditionnées
par un ensemble de dispositifs administratifs et juridiques. Dans ce but le travail
présent illustre les politiques français à
l'égard des mariages mixtes en exemple du
parcours administratif d'une couple francorusse Nicolas – Elizavetta interrogé dans le
cadre d' enquête.
Le terme du Mariage mixte est défini
aujourd'hui dans l'article 146-1 et 170 du
Code Civil au critère de la nationalité des
conjoints. La plupart des sociologues réservent ce terme aux unions inter-ethniques et
inter-religieuses. Or, en réalité c'est un terme
flou, susceptible de recouvrir un nombre
incalculable de réalités.
En France selon le Code Civil le mariage mixte (entre une personne française et
une personne étrangère), célébré en France,
l’est devant l’officier d’état civil français
(c’est-à-dire le maire, ou ses adjoints, du lieu
de célébration). Il doit être précédé de la
publication des bans par la mairie compétente pour célébrer le mariage après constitution d’un dossier particulier (article 63 du
code civil).
Toutefois des nombreux chercheurs
insistent sur le fait que la nationalité n'est
pas un critère suffisant pour rendre compte
des nombreux cas de mariages dits «biculturels»: les conjoints de nationalité différente
ne seraient pas plus différents l'un de l'autre
que le seraient, par exemple, des conjoints
36
Polina Chistiakova
officieuse, coexistent et se confondent pour
donner son sens social altérisant au mariage
mixte.
augmentant. D'après les analyses de
Catherine Labrusse-Riou, «le métissage rare
autrefois en dehors des situations coloniales,
est devenu un phénomène généralisé et inévitablement complexe sur le plan juridique».
Un besoin de simplification, mais aussi
des tendances discriminatoires ont conduit à
de nouvelles révisions du droit national.
Depuis les années 1980 le droit français de la
famille a été profondément transformé.
Au cours de ces dernières années les
réformes de la législation n'ont pas cessé de
soumettre l’accès à la nationalité française
ou au séjour en France des conjoints de
Français à des exigences toujours plus restrictives, érigeant la précarité juridique en
politique d'accueil. Pour limiter l'immigration appelée “subie”, les autorités françaises
cherchent à limiter les mariages suspectés
d'être contractés afin d'obtenir un titre de
séjour ou faciliter la naturalisation. L'argument officiel avancé est le contrôle des mariages dits «blancs».
Nicolas est français. Son épouse
Elizavetta est de la nationalité russe. Ils ont
fait connaissance en Russie il y a trois ans.
Amoureux, ils décident de s'unir par les
liens du mariage. Suit aux longs discussions,
ils choisissent la France comme lieu de leur
mariage et habitation par la suite. Le mariage de Nicolas et Elizavetta est célébré le
10 octobre 2008. La couple heureux part en
Italie pour la lune de miel.
Pourtant vu les renforcements des
contrôles d’identité mais aussi les contrôles
de la moralité des conjointes, leur route vers
l'acquisition de la reconnaissance juridique
et morale ne fait que commencer avec la
contractualisation du mariage.
2. Les politiques français à l'égard des
mariages mixtes
Les couples mixtes incarnent un paradoxe. Dans les sociétés démocratiques dont
les valeurs sont censées assurer le mariage
fondée sur l'amour et le libre choix du
conjoint, l'examen des situations concrètes
montre qu’en réalité des interdits restreignent l'exercice des libertés individuelles,
même dans le domaine de la vie privée.
Comme le note Jacques Commaille, la
sphère publique – administrative, juridique,
politique – interfère de plus en plus dans
celle de la vie privée: non pour assurer son
bon fonctionnement comme le veut la
théorie mais pour la contrôler.
La législation en France à l'égard des
mariages mixtes s'est profondément transformée au cours du XX siècle. Dans les
années 1960-1975, le droit civil reformé par
Jean Cardonnier partait du principe que la
famille était à la base d'un corps social représenté par l'État et donc, fondé sur le principe
d'égalité devant la loi et sur le principe de
laïcité, le droit au mariage était le même
pour tous. Selon Catherine Labrusse-Riou,
«le droit français national était marqué par
l'idéal d'unité et de diversification des modèles familiaux (diversité des régimes matrimoniaux, diversité des causes de divorce,
maintien de la séparation de corps, diversité
des régimes de protection des mineurs ou
des majeurs etc.)»
4. Cette législation se distinguait de
celle des pays voisins: Angleterre,
Allemagne, Italie opéraient une différenciation dans le droit au mariage selon l'appartenance ethnique ou religieuse des citoyens.
Or, au même moment où le droit français
posait l'égalité de tous dans le droit au
mariage, le nombre de couples mixtes allait
Nicolas et Elizavetta racontent:
C'est le grand stress. Le parcours administratif
peut durer un an, deux ans. D’abord, pour entrer
en France Lizavetta devait obtenir un visa en vue
de mariage de trois mois dans le consulat de la
France en Russie. Pour cela il fallait présenter
37
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
diques, qui deviennent un examen permanent de la solidarité de la relation conjugale.
Comme tous les couples mixtes,
Elizavetta et Nicolas ont été confrontés à la
suspicion de mariage blanc par les autorités
françaises. La loi “relative au contrôle de la
validité des mariages” du 1 février 2006
prévoit «un renforcement du contrôle
d'identité des candidats au mariage” et “une
audition des futurs époux en cas de doute
sur le libre consentement des intéressés ou la
réalité du projet matrimonial».
pleins des papiers administratifs, parmi lesquelles
figuraient des papiers impossibles à obtenir en
Russie! Par exemple c'est le consulat de la Russie
en France qui délivre le certificat de coutume,
nécessaire pour l'obtention de visa pour entrer
en France. Vous voyez? Comment vous voulez
que je rentre en France pour obtenir ce certificat
en vue d'obtenir ma première visa en France?
C'est absurde! Par conte mon futur mari n'avait
pas le droit de l'obtenir à ma place: j’aurai dû me
présenter personnellement avec une pièce d'identité. Et il y a plein des petites exigences administratifs, impossibles à réaliser... Après tout, c'est
Elizavetta et Nicolas racontent:
cher! On payait environ 30 euro par page pour
traduire et certifier tout les papiers. Et puis même
On a été auditionné à deux, puis séparément. On
avec tous les documents il y a une forte chance
m’a posé des questions sur ma connaissance de
qu'ils ne te donnent pas ce visa en vue de
mon mari. Les questions étaient assez intimes...
mariage. Et sinon c'est le visa touristique de trois
Pour moi c'était comment s'appellent ses parents,
mois maximum. Tu dois te débrouiller pour
date et lieux de naissance, professions, salaires,
contracter le mariage sur le territoire français
comment vous êtes vous rencontrés... C'était
pendant ces trois mois! Sinon tu rentres en
comme un examen, alors qu'officiellement on
Russie et tu recommences toute la procédure...
était déjà marié!
La loi du 17 juillet 1984 offrait pour la
première fois au conjoint d’un Français la
garantie d'un séjour stable sur le territoire
français. Mais dans le cadre de la lutte
contre l'immigration «subie», entamée par
Nicolas Sarkozy, le président introduit la
«loi Sarkozy II» du 24 juillet 2006, visant à
interdire la carte du «résident» pour le
conjoint de Français. Désormais d'après les
lois du 26 novembre 2003 et du 14 novembre
2006, la sincérité du mariage est strictement
contrôlée par les autorités françaises. La
sincérité du mariage, la stabilité dans le
temps de la vie familiale des couples mixtes
sont désormais des conditions pour la délivrance d'un visa d'entrée en France, l'obtention et la conservation d'un droit au séjour
sur le territoire français ainsi que pour
l'acquisition ultérieure de la nationalité française. Désormais les conjoints dans le cadre
du mariage mixte sont conditionnés par un
ensemble de dispositifs administratifs, juri-
D’autres lois visent à fixer la durée de
la communauté de vie après le mariage pour
les conjoints demandeur de l'acqui-sition de
la nationalité française. Initialement fixée à
six mois par la loi du 7 mai 1984, la durée a
été portée à deux ans par la loi du 22 juillet
1993. Il est vrai qu'elle fut rabaissée à un an,
et même supprimée en cas de nais-sance
d'un enfant avant ou après le mariage en
1998. Cet assouplissement n'a cependant été
que passager. En effet, la loi du 26 novembre
2003 marque le retour à une durée de deux
ans qui reste applicable même lorsque le
couple a eu un enfant. La loi de 24 juillet
2006 parachève ce durcissement. D'une part,
elle fait passer la durée de communauté de
vie après le mariage à quatre ans, et même à
cinq ans lorsque le conjoint de Français ne
justifie pas avoir résidé de manière ininterrompue, mais aussi régulière, pendant au
moins trois ans en France à compter du
mariage. D'autre part, elle précise que cette
38
Polina Chistiakova
communauté de vie doit être «tant affective
que matérielle» et qu'elle ne doit jamais
cesser pendant la du-rée du mariage.
l'intégration républicaine par des pratiques
endogames». S'inscrivant dans la continuité
des dispositions législatives adoptées en ce
sens en 2003, les lois du 24 juillet 2006 et du
20 novembre 2007 poursuivront cette politique de précarisation et de conditionnalité
des droits des étrangers au nom de l'intégration, politique à laquelle n'ont pas échappé
les conjoints étrangers des Français.
Désormais le mariage avec un ressortissant
français,
traditionnellement
considérés
comme un vecteur d'intégration, ne remplit
plus sa fonction intégratrice. Même vieux de
plusieurs années, il ne garantit plus un
degré d'intégration suffisant pour que le
conjoint de Français soit automatiquement
admis au statut de résident. Autrement dit,
l'intégration ne peut plus seulement prétendre à être «locale», «microsociale», c'est à
dire appréciée au regard de l'intensité des
multiples liens sociaux interpersonnels tissés
sur le sol français. Elle doit nécessairement
être intégration de l'ensemble de la communauté nationale. C'est en effet ce que l'on
peut déduire d'une législation qui estime
nécessaire d'organiser le contrôle de la connaissance et du respect des principes
républicains pour la délivrance de la carte
de «résident» mais aussi, depuis la loi du 20
novembre 2007, de dispenser au conjoint de
français une formation présentant ces principes avant même son arrivée en France, au
moment de sa demande de visa long séjour
dans son pays d'origine.
Elizavetta et Nicolas racontent:
Toujours plein de papiers! C'est le pays des
papiers (elle rit)! Pour prouver notre communauté de vie à la marie et contracter le mariage
j'ai présenté notre compte bancaire commun, la
facture avec nos deux noms et la déclaration des
impôts de Nicolas.
Alors pour obtenir la nationalité française c'est
beaucoup plus compliqué: il faut attendre quatre
ans pour présenter le dossier à la préfecture.
Après, tu ne l'auras qu’au bout de deux ans.
Maintenant je suis légalisée sur le territoire français, mais le problème pour moi est que je n’ai pas
le droit de travailler dans mon domaine professionnel. J'ai travaillé dans le musée Russe, mais
en France pour occuper le poste pareil il faut
avoir la nationalité française! L'éducation, l'expérience du travail ne comptent pas... Du coup je
dois me disqualifier en travaillant au tant que la
vendeuse ou dans l'hôtel en attendant mes papiers... Et ça va durer 5-6 ans! Pour moi c'est un
grand problème.
Donc je renouvelle chaque année ma carte de
séjour pour un an. Par contre ce qui est bizarre
dans le système français, c’est que chaque préfecture a ces propres règles. Nous avons changé trois
villes, et chaque fois j'ai demandé la carte de
séjour dans les villes différentes. Je trouve que
dans les petites villes la procédure d'obtention des
papiers est beaucoup plus simple. A Orléans, par
exemple, Nicolas était obligé de m’accompagner
Elizavetta raconte:
pendant toutes mes démarches dans la préfecture,
signer les papiers avec moi etc. A Saint-Malo -
J'ai suivi une Formation Civique. C'est la condi-
pas du tout.
tion nécessaire pour l'obtention du titre.
Le but est de nous communiquer les principes
Lors des débats parlementaires précédant le vote de la loi du 26 novembre 2003,
Nicolas Sarkozy, alors ministre de l'intérieur
et défenseur du texte en discussion, dénonçait la montée du communautarisme en
affirmant que «des communautés issues de
l'immigration s'organisent pour résister à
républicains. Je suis tout à fait d'accord avec
l'idée de cette formation, mais je trouve qu’en
réalité elle ne sert à rien. On était dans la même
salle avec les autres... Alors la formation s'est
transformée à un débat autour des questions
“Pourquoi je ne dois pas frapper ma femme», ou
«ai-je le droit de faire tout ce que je veux dans ma
39
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
contre les mariages «blancs». Elle s'inscrit
globalement dans la politique de lutte contre
l'immigration dite «subie» décrétée par
Nicolas Sarkozy au premier rang de laquelle
figure l'immigration dite «familiale». Le
durcissement de la législation doit enfin être
mis en relation avec l'introduction d'une
condition d' «intégration républicaine» de
l'étranger au sein de la société française. Si
les conjoints étrangers des Français sont une
cible préférée de la politique de lutte contre
«l'immigration subie», c'est qu'ils représentent une part relativement importante de
l'immigration familiale que le gouvernement
cherche à réduire. «Et dans ce contexte, la
lutte contre les mariages de complaisance est
un prétexte idéal pour légitimer le durcissement continu du cadre légal.»
Claudine Philippe, Gabrielle Varro,
Gérard Neyrand dans son ouvrage Liberté,
Égalité, Mixité... conjugales proposent une
hypothèse suivante: la pression des familles
peut aboutir souvent à une union arrangée,
acceptée par les protagonistes, mais que
cette même pression ne peut complètement
contrebalancer l'adhésion à un modèle du
couple plus «occidental», du fait de la socialisation d'un des conjoints en France.
Toutes ces raisons expliquent bien le
durcissement de la législation à l'égard des
familles mixtes et le renvoi des conjoints de
Français dans le groupe des étrangers indésirables par les politiques migratoires récentes.
maison» etc.” Et cela a duré des heures. Après
j'ai passé l'examen de la langue.
A l'époque j'ai suivi des cours d'histoire de
France à l'Université de Nanterre. Mais cela ne
compte pas pour la préfecture...
Je répète que je suis d'accord avec l'idée de cette
formation, mais cela doit être organisé de la meilleure manière, d’une façon plus sélective. Pour
moi elle a été la perte de temps.....
Actuellement le parcours administratif
pour des étrangers désirant se marier avec
un Français, obtenir une transcription d'un
mariage célébré à l'étranger, obtenir la délivrance d'un visa pour la France puis un droit
à séjourner légalement sur le territoire français, et enfin acquérir la nationalité française,
oblige les couples mixtes à passer des contrôles répétitifs destinés à vérifier la réalité
de leurs sentiments et de leur vie familiale.
Nicolas raconte:
Nous avons eu de la chance: on n’a jamais été
contrôlé dans notre maison. Les autorités françaises ont juste appelé le propriétaire de notre
appartement pour demander si on habitait ensemble. Et c'est tout.
Par conte un ami Français en couple avec une
Russe m’a dit que les fonctionnaires de police
n’ont pas hésité à visiter leur chambre à coucher
et la salle de bain, allant même jusqu’à ouvrir les
placards ou la panière de linge sale, pour
contrôler la présence de vêtements et d’effets des
deux membres du couple.....
Cependant le mariage mixte est souvent interprété comme une stratégie d'intégration des étrangers. D'après Nicolas
FERRAN, coordinateur national de l’association Les Amoureux au ban public et défendeur
des couples franco étrangers, la précarisation toujours plus grande du statut juridique
des conjoints de Français, accompagnant le
renforcement continu de ces contrôles, ne
trouve pas sa seule explication dans l'objectif
affiché par les pouvoirs publics de lutte
Les dimensions socio-psychologiques du
mariage mixte: un processus de
catégorisation et une figure stéréotypée
1. Processus de catégorisation: la figure
stéréotypée de «La femme de l’Est»
Un groupe social peut être définie
comme «Une collection d’individus qui se
perçoivent comme membres de la même
catégorie sociale, partagent quelque enga40
Polina Chistiakova
gement émotionnel dans cette définition
commune d’eux-mêmes, et atteignent un
certain degré de consensus à propos de
l’évaluation de leur groupe et de leur
appartenance à celui-ci». Dans ce système
théorique, le processus de catégorisation
sociale joue un rôle primordial. H. Tajfel
définit la catégorisation sociale comme «un
système d’orientation qui crée et définit la
place particulière d’un individu dans la
société». À la suite de ses travaux sur le
processus de catégorisation Wilkes et Tajfel
mettent en évidence les effets de la différenciation catégorielle: une accentuation des
différences entre les éléments appartenant à
des catégories différentes et l’accentuation
des ressemblances entre les éléments appartenant à une même catégorie. Or, les expériences que Tajfel et ses collègues ont
menées dans le cadre du paradigme des
groupes minimaux ont montré qu’une catégorisation arbitraire des sujets, en l’absence
de tout enjeu objectif ou de relations particulières entre groupes ou entre individus,
suffit à faire apparaître des comportements
discriminatoires. Les traits censés être caractéristiques d'une catégorie dans la plupart
des cas sont issus des stéréotypes qui sont
véhiculés à propos de cette catégorie. Dans
cet ordre d’idée pour comprendre la genèse
des stéréotypes face aux objets de ma
recherche dans le cadre de mon enquête je
vais analyser pourquoi et comment on la
catégorise.
Femmes et étrangères, les femmes
russophones issues des anciens pays de
l'URSS au parcours migratoire et aux origines sociales et géographiques diverses
sont assignées par les médias et par les
agences matrimoniales à une catégorie unique, pensée comme homogène en France.
Au centre de mes réflexions dans ce chapitre
est l'analyse sociologique de la figure stéréotypée de la «Femme de l'Est» en France.
2. Le rôle de la presse et des agences
matrimoniales dans la production de la
figure de la «femme de l'Est»
Stéréotypes et processus de stéréotypage sont des phénomènes communautaires à propos desquels les médias (presse,
radio, télévision et site web) ont, dans les
sociétés médiatisées, une responsabilité
particulière. De nombreuses études montrent que les médias ne traitent pas de la
même façon les différents groupes sociaux.
Les minorités ethniques, mais également les
femmes, les personnes âgées ou les handicapés, sont sous-représentés et stereotypisés. En même temps que des faits, le discours médiatique véhicule ainsi des opinions
implicites qui nous permettent de nous
représenter les différents groupes et les
différents acteurs de notre société.
A ce propos le sociologue Fathallah
Daghmi propose une étude des médias
autour des constructions identitaires et des
minorités ethniques ou régionales. En engageant une enquête de terrain sur la façon
dont une catégorie d'acteurs, les journalistes,
participe a la construction de la notion
sociale et anthropologique, l'identité de la
Martinique et des Martiniquais, l'auteur
construit un objet complexe, situé a la
croisée d'une mémoire sociale, de représentations idéologiques et de fonctionnement
médiatique. Finalement en partant des
résultats de son terrain l'auteur constate que
la question relative à l’image de l’immigré
dans la presse française a subi un nouvel
épisode de stéréotypage au cours des dernières décennies.
La production de la catégorie sociale
«La femme de l'Est» en France est due en
grande part aux médias (presse française et
documentations des agences matrimoniales).
Ils participent au processus de stéréotypage,
qui consiste en la mise en œuvre des
stéréotypes face au réfèrent «Femme de
41
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
l’Est». Le terme de «Stéréotypage» au lieu de
stéréotype est mieux venu dans la mesure
ou il désigne un processus plutôt q'une
catégorie fermée sur elle-même.
D'après Claude Chabrol «L'ancrage
physique dans des marquages, emblèmes
physiologiques de Soi et de L'autre, de la
race et du genre, est primordial». Le groupe
social étudié est présenté donc par les
médias à travers la détermination des traits
physiques et moraux pertinents propres aux
«Femmes de l'Est». Ils révèlent les mécanismes sociaux participant au processus de
leur catégorisation.
Nous pouvons illustrer ce processus
de prototypage à travers l'analyse sémantique de la presse a la manière de Collette
Guillaumin dans «L’idéologie raciste, genèse
et langage actuel». Ce travail permet de
comprendre la genèse de l'expression 'Fille
de l'Est' à travers la presse
La genèse et la diffusion de cette
expression, au cours des années 1990-2001,
consacrent une définition sexuée et racisée de
la particularité féminine «Est-européen».
L’expression «Fille ou femme de l’Est»
apparaît donc au début des années 90,
d’abord réservée aux prostituées originaires
des pays de l'ex URSS. Depuis les années 90
l'emploi de l'expression s'étend. Depuis les
articles de presse, il s'est diffusé avec le
temps dans le sens commun et désigne
actuellement toutes les autres femmes originaires de l’ancien bloc de l’Est, y compris les
femmes en couples mixtes avec des hommes
Français.
En ce qui concerne la délimitation géographique, d'après l'analyse des revues journalistiques du Monde, la catégorie «femmes
ou filles de l’Est» n’a pas des origines géographiques précises. Par exemple les journalistes peuvent y inclure ou pas les femmes
originaires des Balkans, les Roumaines, les
Baltes ou les Hongroises, mais ils en
excluent toujours les ressortissantes de
l’Albanie ou des États issus de l’exYougoslavie.
Aujourd'hui selon les différents auteurs la catégorie «fille de l'Est» appartient à
un groupe qui n'est pas forcément défini par
les origines géographiques, ou par l'activité
de prostitution, mais comme nous le verrons
plus bas plutôt par l'articulation d'une construction spécifique du statut d’étranger et d'une
position particulière dans les rapports sociaux de
sexe. Actuellement le terme «Fille ou femme de
l’Est» marque les femmes russophones d’un
stigmate.
D'ailleurs l’expression «femme slave»
est souvent employée comme synonyme de
«femme d’Europe de l’est», celle-ci l’est au
mépris de l’appartenance ou non à un pays
de civilisation slave.
Ce n’est donc pas une origine nationale précise qui permet d’identifier les «filles
de l’Est» mais plutôt, comme cela sera explicité plus bas, des critères tenant plus à des
caractères phénotypiques et moraux naturalisés.
Les limites du groupe désigné par l’expression «filles de l’Est» peuvent en effet être
approchées par les descriptions physiques et
morales.
«Ce sont des filles naïves et dociles, qui se contentent de peu, indique un policier. Les types leur
donnent 100 francs ou 200 francs par jour, elles
passent leur temps à manger des hamburgers, des
glaces et des barres chocolatées, elles se saoulent à
la vodka et au cognac. »
(Le Monde, 28 décembre 1995)
Au sujet de la prostitution, le Monde écrit:
«Les femmes de l’Est présentent beaucoup
d’avan-tages et sont faciles à placer. Souvent
belles et blondes, peu exigeantes et généralement
bien éduquées, elles présentent l’attrait de la nouveauté.»
(Le Monde, 26 avril 1998)
En effet certains traits moraux ou
42
Polina Chistiakova
physiques caractéristiques sont utilisés de
façon répétitive et façonnent l’image type de
la «Femme de l’Est»: cheveux blonds, traits
non méditerranéens, visage enfantin, naïveté, soumission, sont des éléments qui
reviennent sur les pages de revues journalistiques et de la documentation publicitaire
d'agences matrimoniales internationales de
façon récurrente. Ils construisent autour de
la figure de Fille/femme de l'Est les contours
d’une femme naïve et innocente, ayant une
féminité particulière fidèle aux valeurs des
familles traditionnelles.
La construction d'un groupe homogène porteur de certains caractères typiques
«naturels» ramène au processus de la catégorisation à l’œuvre dans la construction de
la catégorie «Fille de l'Est». Autrement dit, la
catégorisation de femmes de l'Est repose en
partie sur la «naturalisation» des caractères
qui définissent la féminité des ces «Filles de
l'Est». La naturalisation des rapports sociaux
conduit à l'émergence de la catégorie objet
de la recherche.
Collette Guillaumin a désigné le processus de catégorisation comme un processus d’altérisation, c’est-à-dire de production de l'autre. La façon dont les femmes
interviewées se représentaient la spécificité
de leur identité de genre a été appréhendée
à travers la façon dont elles se distinguaient
de celle des femmes catégorisées par ces
étrangères comme «françaises». A noter que
d'après mes entretiens, mes interviewées se
comparent souvent dans leurs avantages par
rapport aux femmes Françaises. Cette démarche confirme l'idée que toute identité est
relative et se construit dans le rapport à
l'altérité, dans le rapport social. Ces femmes
construisent leur féminité à l'envers d'une
supposée «féminité française».
«Les hommes français sont découragés par l'attitude des femmes françaises. Évidement ils préfèrent construire leur futur avec d'autres femmes
plus féminines, avec des Russes.»
(Aliona)
L'inverse des françaises, les femmes russes sont
3. La constitution sociale d'une féminité
particulière attribuée aux
«Femmes de l'Est»
plus belles, plus féminines... Tu comprends de
quoi je parle! Elles prennent soin de elles-mêmes.
Elles sont coquettes.
Aliona
Comme nous avons déjà constaté, le
processus de la catégorisation à l'œuvre
dans la construction de la catégorie «Fille de
l'Est» réside dans la construction sociale
d'un groupe homogène porteur de certains
caractères typiques «naturels». Les personnes catégorisées le sont au titre de leur
statut d’étrangères (personne de «l'Est»)
mais aussi au titre de leur sexe («femme ou
fille»). La catégorie produite est à la confluence des deux, elle participe à la construction sociale d’une féminité particulière.
La désignation de ces femmes (tant selon le sexe que la race), la construction sociale d'une «féminité particulière», est liée
avec le développement de schémas d'organisation conjugale traditionnels aux rôles
sexués très asymétriques. L'image d'une
féminité particulière (cheveux blondes,
visage enfantin, naïveté, soumission) dessinée par les agences matrimoniales internationales est construite en réaction aux
changements ayant affecté les relations
conjugales en France et en Occident d'une
façon générale durant les dernières décennies. Comme le suggère les agences
matrimoniales l’argument avancé pour séduire les hommes français est la référence
Les femmes de l'Est sont des femmes fidèles, romantiques, douces, sensibles et avec un réel sens de la famille...
Eurochallenge.fr
43
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
a une organisation conjugale traditionnelle.
que femme et étrangère, est soumise à des
rapports de domination, naturalisée par un
processus de racisation. Le racisme et le
sexisme comme Colette Guillaumin (1972) a
pu le montrer, fonctionnent selon des modalités comparables.
Les femmes étrangères de l'enquête
ayant une position spécifique dans les
rapports sociaux, occupent une place sociale
qui leur est particulière.
Le déclassement est donc un effet
direct de la catégorisation. Comme femme et
comme étrangère la «Femme de l’est» au
sein du couple binational se trouve minorée
– son statut est inférieure à celui de son
époux.
La disparition de la particularité, de la
singularité de ces femmes derrière la
généralisation dont elles font l’objet sont le
résultat des rapports présidant à leur catégorisation.
Ces migrantes sont donc doublement
minoritaires, une première fois en tant que
femme dans un monde tissé de rapports
sociaux de sexe inégalitaires et une seconde
fois comme étrangère/immigrée dans un
monde marqué par les inégalités ethnicoraciales.
A partir de cette théorisation générale,
on peut voir, à un niveau plus pratique, ce
que représente ce statut minoré pour ces
femmes.
En France les femmes immigrés et
étrangères se retrouvent en situation de
dépendance, et de vulnérabilité sociale par
rapport à leur conjoint et notamment au
droit au séjour de celui-ci. Les femmes étrangères établies dans un pays étranger (celui
du conjoint) dont la langue, les usages ne lui
sont pas forcément familiers, se trouvent
généralement exclues des réseaux sociaux.
Le droit de travailler est fortement limité
pour ces femmes immigrées avant le mariage. Les domaines d’activités où celles-ci
trouvent à s’employer après avoir obtenu
une autorisation du travail sont souvent
«Les hommes sont un peu découragés par l'attitude des femmes françaises qui à leur yeux ont
perdu tout charme, toute grâce et sont devenues
trop matérialistes et trop intéressées par l’argent.
Ils sont particulièrement attirés par le charme des
femmes slaves qu'ils trouvent extrêmement belles
et qu'ils considèrent comme fidèles, romantiques,
douces, sensibles et avec un réel sens de la famille. Ils rêvent réellement d'une femme ayant de
telles qualités et il leur est difficile de rencontrer
une femme française pouvant leur apporter ce
qu'ils recherchent». Eurochallenge
Pourtant il est intéressant de noter que
d'après nos entretiens avec des femmes
russophones en couples avec les hommes
français, les femmes, souvent désignées
comme les «femmes de l'Est» ne se représentent pas elles-mêmes comme faisant partie
d'un groupe cohérent. La réaction des
femmes interviewées face à la désignation
«Fille de l'Est» était marquée d'un rejet
absolu de cette catégorisation. Lors de nos
interviews avec des femmes issues de
couples franco-russes nous avons observé la
nature artificiellement homogène de la
catégorie «fille de l'Est» et le stigmate qu’elle
signifiait pour les catégorisées:
Ah oui comme je viens de Russie, les gens disent
ah oui tu es une fille de l'est... pourtant je fais
rien de mal, je travaille, j'ai même rempli les
feuilles d'impôt... (Aliona)
Ainsi, on peut constater que cette
expression désigne une certaine position des
femmes dans des rapports économicosexuels inégalitaires.
Analyse des rapports inégalitaires en
France dans le parcours migratoire des
épouses de l'Est
En France la femme de l'Est, en tant
44
Polina Chistiakova
informels et précaires (souvent dans le domaine de la domesticité). Autrement dit les
femmes russophones immigrées en France
dans le cadre du mariage, catégorisées a
priori, sont non seulement en position inférieure par rapport aux autres autochtones en
général dans les domaines du droit au séjour, au travail etc., mais sont également mal
situées dans des relations conjugales aux
rôles sexués asymétriques. Souvent ces
femmes subissent une forte domination conjugale masculine.
Leur catégorisation comme «femme de
l’Est» détermine non seulement le rôle de
ces femmes au sein du couple mais aussi
dans la société d'accueil.
Néanmoins l’analyse du devenir des
couples mixtes homme français/femme
russophone montre une évolution de ce
rapport de domination: en faisant accéder
l’étrangère à des droits, au travail, au séjour
etc., le mariage permet, dans certains cas,
une certaine émancipation de la «femme de
l’Est», pour le moins, une tendance à l’égalitarisation des rapports conjugaux.
Pour expliquer la logique de fonctionnement des groupes sociaux, Pierre
Bourdieu considère quatre sources de capital: social, culturel, symbolique et économique.
Or, la dialectique de ces quatre formes
de capital au sein du couple binational révèle la dissymétrie structurelle au sein du
couple homme français/femme de l'Est et le
déclassement de l'épouse «de l'Est».
Dans le cadre du mariage binational
homme français/femme de l'Est, suite à la
migration de cette dernière, dans la plupart
des cas, l'époux possède, à la différence de
l’épouse, un plus fort capital économique.
J’entends donc ici, d'après Pierre Bourdieu,
le capital économique comme possession de
ressources patrimoniales (terres, biens
immobiliers, portefeuille financier) ou de
revenus, qu’ils soient liés au capital (loyers,
intérêts, dividendes) ou à un exercice professionnel salarié ou non salarié (honoraires
des professions libérales, bénéfices industriels et commerciaux pour les chefs d’entreprise ou les artisans et commerçants).
En plus de cela, l'homme français
possède, de fait, pour habiter depuis plus
longtemps le territoire, un plus large capital
social, à savoir l'ensemble des relations «socialement utiles» qui peuvent être mobilisées par les individus ou les groupes dans
le cadre de leur trajectoire professionnelle et
sociale: la nationalité, le droit au séjour français, la famille et l'entourage social lui confère ainsi «une [...] forme de capital, liée à la
possession durable d’un réseau de relations
sociales ou à l’appartenance à un groupe
stable que l’individu peut mobiliser dans ses
stratégies.»
De leur côté, les femmes «de l’Est»,
vue leur catégorisation et leur féminité particulière construite, semblent posséder certains traits de ce que Pierre Bourdieu appelle
«le capital symbolique». D'après Bourdieu
«le capital symbolique est une propriété
quelconque, force physique, richesse, valeur
1. Une analyse bourdieusienne des
hiérarchies statutaires dans le cas
particulier du mariage franco-russe
Pierre Bourdieu a construit, notamment dans La distinction, une théorie complexe de l’espace social. Cette théorie vise à
expliquer la constitution des groupes sociaux à partir des modes de hiérarchisation
des sociétés, les modalités de leurs reproduction et leurs possibles résistances à cette
même reproduction.
En s’appuyant sur cette théorie, on
peut observer les modalités de reproduction
des hiérarchies sociales dans les relations
conjugales homme français/femme russophone, les frontières sociales entre les deux,
et plus précisément le déclassement de
femmes russophones dites de l'Est avant et
après l'émigration dans le cadre du mariage.
45
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
guerrière, qui, perçue par des agents sociaux
dotés des catégories de perception et d’appréciation permettant de la percevoir, de la
connaître et de la reconnaître, devient
efficiente symboliquement, telle une véritable force magique: une propriété qui, parce
qu’elle répond à des «attentes collectives»,
socialement constituées, à des croyances,
exerce une sorte d’action à distance, sans
contact physique». Comme nous l'avons déjà
constaté, le processus de la catégorisation à
l'œuvre dans la construction de la catégorie
«Fille de l'Est» réside dans la construction d'un
groupe homogène porteur de certains caractères
typiques «naturels». Autrement dit, la catégorisation de femmes de l'Est repose en partie
sur la «naturalisation» des caractères qui
définissent la féminité des ces «Filles de
l'Est». Paradoxalement, cette catégorisation
leur confère un certain capital symbolique
qu’elles pourront mobiliser dans certaines
situations mais dans le même temps, elle les
infériorise en termes de capital économique
et social mais leur permet.
de l’inégale répartition des capitaux économique et sociaux déjà analysés entre homme
français et femme russophone, ces dernières
se retrouvent non seulement en position
d’infériorité socio-économique mais de plus
en situation de dépendance par rapport à
leur mari et surtout au droit au séjour de
celui-ci.
On peut donc constater une tendance
au déclassement et au faible statut de ces
femmes russophones mariées avec des
hommes français et résidant en France. Il est
intéressant de noter au passage que ce déclassement s'accompagne de la construction
en Russie d’une représentation contraire:
celle de la femme émigrée mariée en France
comme possédant un statut social plus élevé
que celle restée en Russie.
2. Les rapports de domination à l'origine
de la catégorisation
Dans le cadre du couple binational, le
processus des stigmatisation et de la catégorisation présentées précédemment accède à
un degré plus élevé de visibilité. En couple,
ces migrants sont doublement minoritaires,
une première fois en tant que femme dans
un monde de rapports sociaux de sexe inégalitaires et une seconde fois comme étrangères/immigrées. Ces deux minorités forment un système donnant naissance à une
catégorie: les étrangères d'Europe de l'Est. La
disparition de la particularité, de la singularité des acteurs derrière la généralisation
dont elles sont l'objet reflete les rapports de
pouvoir à l'origine de la catégorisation.
Il existe un lien entre cette dépersonnalisation des femmes, réduites à leur «race» et à
leur sexe, matérialisées par une désignation qui
leur est imposée, et le degré de domination
masculine. Les femmes de l'Est illustrent l'image
d'une femme étant restée à la place qui lui est
naturellement dévolue, donc encore féminine. La
féminité est ici pratiquement exclusivement en
fonction de l'acceptation de la dissymétrie des
«Les femmes de l’Est présentent beaucoup
d’avantages et sont faciles à placer. Souvent
belles et blondes, peu exigeantes et généralement
bien éduquées, elles présentent l’attrait de la nouveauté.» (Le Monde, 26 avril 1998)
Or, il est à noter que d'après mes
recherches, presque toutes les femmes russophones interrogées sont diplômées du pays
d’accueil, ou sont en train d' effectuer leur
étude en France. Souvnet nées dans des
villes
métropoles
(Saint-Pétersbourg,
Ekaterinbourg, Perm, Kiev), leur insertion
professionnelle est déjà faite et stable en
Russie. C’est-à-dire qu’avant leur arrivée en
France, elle possède déjà non seulement un
certain capital symbolique, mais un capital
également économique et parfois culturel.
Et, en Russie, les mariages se font
souvent entre homme et femme de même
statut économico-social. Or, en France, au vu
46
Polina Chistiakova
rôles sexués.
Cette alternative permet de maintenir
le mythe de l'altérité sexuelle comprise non
comme une différence sexuelle mais bien
comme une différence de nature, d'essence.
Ces traits ou cette mentalité spécifiques assignés à ces immigrées doivent être
appréhendés non pas en tant que tels mais
comme l'outil permettant d'interroger le
système qui les produits et qui leur donne
sens. Les femmes issues de cette catégorie
minoritaire subissent la pression de forces
sociales leur assignant une place dans
différents rapports sociaux. Cette catégorisation qui présente un mécanisme de différentiation et hiérarchisation, se double d'une
légitimation naturalisant la place de celle-ci.
Daniel Weltzer-Lang et Anne-Marie
Daune-Richard dans leurs recherches des
rapports sociaux de sexe ont pu montrer que
si les identités de genre résultent de rapports
sociaux, les changements ou les configurations
particulières de ces derniers ont une incidence
sur la façon dont se définissent la masculinité et
la féminité.
Les femmes étrangères de l'enquête
ayant une position spécifique dans les
rapports sociaux, occupent une place sociale
qui leur est particulière.
Pour réponde aux objectifs du travail
nous avons effectué un enquête sociologique.
Pour avoir une vision plus complète et
plus fiable de la figure de cette femme ainsi
que des rapports conjugaux et pour prendre
en compte à la fois les dynamiques au pays
d’origine comme au pays d’accueil, un
enquête principale s’est déroulée en deux
étapes qui correspondent aux deux lieux
géographiques: Russie et France.
En Russie nous avons entrepris
l’immersion totale dans la communauté des
femmes russes inscrites dans les agences
matrimoniales et nous avons commencé par
la réalisation des entretiens semi directifs.
En France en s’inspirant de la démarche suivie par Colette Guillaumin dans
«l'idéologie raciste», nous avons réalisé une
analyse sémantique d'articles de presse
française (Le Monde, 1991-2001) afin d'effectuer l'analyse de la catégorie «Femme de
l'Est» en France.
Ensuite nous avons réalisé l'analyse de
la documentation publicitaire d'agences
matrimoniales internationales spécialisées
dans les pays de l'Est.
Finalement dans le cadre d' analyse
des parcours migratoires de ces femmes,
nous avons effectué des entretiens semi
directifs auprès de femmes russes en
couples avec des hommes français et auprès
d'un couple franco-russe.
D'après l'analyse des principaux résultats de la recherche nous avons abouti
certains conclusions:
1. Au termes d'un enquête nous avons
constaté le processus de la construction de
l'image phénotypique catégorisant la femme
russophone (dite de l’Est), Une image liée
tant au sexe qu’à la race. Autrement dit la
femme russe est catégorisée en France en
tant que femme et en tant qu'étrangère.
Cette construction sociale est nourrie par les
instruments de la médiatisation, tels que les
sites d'internet, les reportages TV etc.
Conclusion et perspectives
Un objectif, en réalisant ce travail,
était d’analyser les facteurs principaux et les
mécanismes sociaux de la trajectoire matrimoniale des femmes russes en France dans le
cadre d'un contexte inégalitaire.
Les questions qu'on se pose dans la
recherche sont les suivantes: Quelles sont les
raisons structurelles de l'émigration des
femmes russophones dites de l'Est dans le
cadre du mariage en Europe, et en France en
particulier? Comment se construisent et
s'entretiennent les représentations en France
sur les femmes russophones dites de l'Est et
dans les mariages mixtes franco-russes?
47
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
Ce processus de catégorisation médiatique à l'œuvre dans la construction de la
catégorie «Fille de l'Est» joue un rôle central
en tant que facteurs explicatifs des trajectoires matrimoniales des femmes russes en
France.
Il réside dans la construction sociale et
médiatisée d'un groupe homogène porteur
de certains caractères typiques «naturels».
• Et cette catégorisation médiatique se
trouvait également a l’œuvre dans les discours des femmes de l'Est elles-mêmes.
La réaction de nos interviewées face à
la désignation «Fille de l'est» était en général
marquée d'un rejet agacé et absolu de cette
catégorisation.
Cependant il est intéressant que
comme dans les discours des agences matrimoniales ces femmes définissent leur
féminité sur l'envers d'une supposée «féminité française». La «nature féminine» qui les
rend plus désirables se construit pour eux en
négatif de la féminité française.
La différence, l'étrangeté, pour ces
femmes, est construite de façon sexuée, elle
est essentiellement élaborée dans les
rapports amoureux et conjugaux.
• Nous avons observé les conditions
structurelles du projet migratoire à travers la
dimension socio-démographique des rapports entre les sexes en Russie. L'incapacité
de fonder une famille dans leur pays d'origine suite aux problèmes démogra-phiques,
économiques, politiques et sociaux représente pour ces femmes un moteur fort de
l'immigration.
Ensuite d’après les résultats des entretiens effectués en Russie, la stratégie
d’émancipation de la domination apparait
comme une des raisons de départ pour ces
femmes.
• Nous montrons comment les rapports inégalitaires dans un couple, ainsi que
les rapports de domination et des hiérarchies
statutaires, sont des éléments directs de la
catégorisation.
Le principal argument avancé par les
agences matrimoniales pour promouvoir le
mariage franco-russe est l'espoir d'une organisation conjugale traditionnelle.
En France les femmes étrangères de
l'enquête ayant une position spécifique dans
les rapports sociaux, occupent une place sociale qui leur est particulière.
La disparition de la particularité, de la
singularité de ces femmes derrière la généralisation dont elles font l’objet est le résultat
des rapports présidant à leur catégorisation.
Il existe un lien entre cette dépersonnalisation des femmes, réduites à leur «race» et
à leur sexe et le degré de domination masculine. En France les femmes étudiées souvent
se sont révélées vivre des situations sociales
précaires (par de travail, pas de droit de
séjour, exclues des réseaux sociaux, forte
domination conjugale masculine).
Leur catégorisation comme «femme de
l’Est» détermine non seulement le rôle de ces
femmes au sein du couple mais aussi dans la
société d'accueil.
En s’appuyant sur la théorie de
l'espace social de Pierre Bourdieu, nous
observons les modalités de reproduction des
hiérarchies statutaires dans les relations
conjugales homme français/femme russophone. La dialectique de quatre formes de
capital (économique, culturel, social et
symbolique) révèle la dissymétrie structurelle au sein du couple homme français/femme de l'Est. Il est intéressant que les
femmes «de l’Est», vue leur catégorisation et
leur féminité particulière construite, semblent posséder certains traits de ce que Pierre
Bourdieu appelle «le capital symbolique»,
définie comme une propriété qui répond à
des «attentes collectives», socialement constituées, à des croyances, et exerce une sorte
d’action à distance, sans contact physique».
Paradoxalement, en France le processus de la
catégorisation étudié leur confère un certain
capital symbolique qu’elles pourront mobiliser dans certaines situations mais dans le
48
Polina Chistiakova
même temps, elle sont infériorisées en
termes de capital économique et social.
Le phénomène de la catégorisation
alimentée par des projections fantasmatiques produites par ces femmes est illustré
par le sentiment de déception et de
désillusion que rencontrent certains couples
à la fin de leur trajectoire matrimonial
lorsque la réalité de leur situation en France
vient démentir leurs attentes fantasmatiques.
Belleau, Marie-Claire (2001), Les rapports d’inégalité
de la pratique des promises par
correspondance, Recherches féministes, 14 (2)
Blanchet, Alain (1995), L'entretien dans les Sciences
sociales, Paris, Dunod.
Bourdieu, Pierre (1980), Le sens pratique, Paris: Minuit.
Bourdieu. Pierre (1979), La Distinction: Critique sociale
du jugement, Paris: Minuit.
Boyer, Henri (2009), Stéréotypage, stéréotypes:
fonctionnements ordinaires et mises en scène, Paris.
Mots. Les languages du politique.
Brunnikova, Olga (2008), Migrations russes
Notes
postsoviétiques en France : nouvelle période,
nouveau enjeux? Accueillir, 247.
1
PhD, École doctorale Anthropologie sociale et
Bryant, J., Zillman D. (1994). Media effects advances in
ethnologie. Projet de thèse: „Espoirs et destins
theory and research. Hillsdale, NJ.
matrimoniaux des jeunes femmes russes en France ou
Claudine, Philippe (1998), Liberté, Égalité, Mixité
la remise en cause de la théorie de l'échange des
conjugales, In Varro Gabrielle, Neyrand Gérard
femmes”. Master degree from Université Paris 7
(Eds), Paris.
Diderot and State University of St. Petersburg, Russia.
Commaille, Jacques (2001), La repolitisation de la famille
Professional experience: July – October 2011, Musée
contemporaine, In Comprendre, 2, PUF, 2001 (en
des Civilisation Europe et Méditerranée, Département
coll. avec MARTIN Claude).
scientifique, Assistance scientifique formation de
Daghmi, Fathallah,(2007), Constructions identitaires et
l'exposition permanente. Contact: 10 rue Allard Saint
récits médiatiques, Revue Études caribéennes. 3.
Mandé 94160, Tél. + (33) 637476738.
Daune-Richard. A-M, Battagliola, F., Combes D.,
E-mail: [email protected]. .
Devreux, A.-M., Ferrand, M., Langevin, A.
(1990) A propos des rapports sociaux de sexe.
Bibliographie
Parcours épistémologiques, Paris, Collection du
Centre de Sociologie Urbaine (CSU).
«Politiques migratoires: un hiver européen contre un
Delacroix, Catherine (1990), Mariages mixtes et société
"printemps arabe"», Le Monde, 2011.
pluriculturelle, les actes du séminaire du
Agadoulina, Elena (2008), La catégorisation sociale: les
politique et du social dans l'avenir de la famille,
models de la recherche, Moscou: Akademia Kniga.
Paris: La documentation Française.
Allport, Gordon W (1954), The nature of Prejudice,
Droujinine, Vladimir (2006), Psychologie d'une
Cambridge, Adisson-Wesley Publishing
famille, Saint-Petersbourg, Piter.
Company.
Duclos, Nitya (1993), Disappearing Women: racial
Antrobus, Peggy (2007), Le mouvement mondial des
minority women in human right cases, Revue
femmes, Paris: Enjeux planète.
Femmes et Droit, vol. 6.
Barth, Fredrik (1969), Ethnic Groups and Boundaries: the
Eckert, Denis et JÉGOU, Laurent (2005), Évolutions
Social Organisation of Culture Difference, Bergen,
récentes de la population de Russie (1979-2002),
Oslo: Universitets-forlaget, George Allen &
Mappemonde, 2.
Unwin.
Falquet, Jules (2008), De gré ou de force: les femmes dans
Bauer, Anne, (2011), «L'Europe divisée sur les risques
la mondialisation, Paris: La dispute.
d'immigration», In Les Echos.
Ferran Nicolas (2008) La politique d’immigration
Beate, Collet (2008), Mixité franco-étrangère: quelle
contre les couples mixtes.
réalité sociale? Revue Infos migrations, 2.
Gouseff, Catherine, L'exil russe 1920-1939, fabrique du
49
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 22-51
réfugié apatride, Paris: CNRS Eds, 2008.
Simon, Pierre-Jean (1997), Différenciations et
Guillaumin, Colette ([1972], 2002), L’idéologie raciste,
hiérarchisation sociales, Cahiers du CERIEM, 2.
genèse et langage actuel, Paris: Gallimard.
Struve, Nikita, (1996). Soixante-dix ans d’émigration
Heritier, Françoise (1996), La pensée de la différence,
russe (1919-1989), Paris: Fayard.
Édition Odile Jacob.
Tajfel, H. (1972), La catégorisation sociale. In S.
Kennedy, R. E. (1973), Emigration, marriage andfertility.
Moscovici Eds., Introduction à la psychologie
London: University of California Press.
sociale (Vol. 1). Paris: Larousse.
Labrusse-Riou, Catherine (2011), Familles et diversités
Tajfel, H., Billig, M. G., Bundy, R. P., Flament, C.
culturelles, Paris: L'Harmattan.
(1971), Social categorization and intergroup
Le monde (1991 – 2010).
behaviour. In European Journal of Social
Lorenzi-Cioldi, Fabio (1988), Individus dominants et
Psychology, 1.
groupes dominés, Presses Universitaires de
Tajfel, H., Turner, J. C. (1986), The social identity
Grenoble.
theory of intergroup behavior. In S. Worchel &
Mahovskaja, Olga, (2003), Le fantasme d'emirgration :
W. G. Austin Eds., The psychology of intergroup
pour les femmes qui partent a Paris, Moscou:
relations. Chicago: Nelson Hall.
Persee.
Tinguy, Anne (2004), La grande migration. La Russie et
Mange, J. (2004), Relations intergroupes et
les Russes depuis l'ouverture du rideau de fer,
communication: le rôle des marqueurs socio
Paris: Broché.
langagiers dans le traitement de l’information.
Welzer-Lang, Daniel (2004), Les Hommes aussi changent,
Thèse de doctorat NR de l’université de Toulouse.
Paris: Payot.
Medkov, В. M. (2010), Dépopulation de la Russie
(2005-2050): l'analyse rétrospective, In
Rapports
Recherches démographiques, 2.
Morokvasic, Mirjana (1986), Émigration des femmes:
Déclaration du président Chirac lors de la conférence
suivre, fuir ou lutter, Nouvelles Questions
de presse conjointe du 15 janvier 2003 et
Féministes, 13.
allocation du président a l’Élisée, le 10 février
Morokvasic, Mirjana (2008), Femmes et genre dans
2003.
l’étude des migrations: un regard rétrospectif
Allocutions du président Chirac lors de la présentation
in Jules Falquet, Aude Rabaud, Jane Freedman
des vœux du corps diplomatique, le 4 janv.
et Francesca Scrinzi, dir., Femmes, genre,
2002, a l’Élisée.
migrations et mondialisation: un état des
Intervention de Claire Aubin, conseiller technique aux
problématiques, Paris, CEDREF/Publications
Affaires internationales et européennes au
Paris 7.
cabinet de Martine Aubry, ministre du travail,
Morokvasic, Mirjana (1975), L’immigration féminine
de l’emploi et de la formation professionnelle,
en France: état de la question, L’année
lors de la conférence des ministres du Travail
sociologique, 26.
qui s’est tenue à Prague les 23 et 24 avril 1991
Pakhomova, E. I. (2009), Marriage and Divorce. What
Allocutions du premier ministre, Alain Juppé, lors du
Has Changed in the Perceptions of Russians? In
dîner en l’honneur de V. Tchernomyrdine,
Russian Education & Society, 51 (5).
Paris, 26 nov. 1996.
Ponfilly, Raymond (1990), Guide des Russes en France,
Eurostat, Demandes d'asile dans l'UE en 2008.
Paris, Editios Horay.
Communiqué de presse du 8 mai 2009.
Prioux, France (2008), L'évolution démographique
External dimensions of EU migration and asylum and
récente en France: l'espérance de vie progresse
policy, Bruxelles, Bruylant, DL 2011.
toujours, Population 3/2008, vol. 63.
Beyond methodological nationalism, New York, N. Y.,
Riazancev, Sergej (2010), L’émigration des femmes en
Routledge, 2012.
Russie. Moscou: Akademia Kniga.
50
Polina Chistiakova
Rapports de colloques
migratoires en France, 1994-2006, Institut National des
études démographiques.
Colloque international «Genre en mouvement.
INSEE- Résultats, Démographie-Société, Recensement
Conflits, négociations, recompositions»,
de la population de 1990 – Nationalités, Paris,
intervention de Stéphanie BELOUIN : Genre et
INSEE, 1992
migration depuis l'exespace soviétique: L'exemple
INSEE- Résultats, Démographie-Société, Recensement
de femmes urbaines, appartenant à l'ex-
de 1990 – Population totale, Paris, INSEE, avril
intelligentsia ouzbekistanaise.
1994.
Journées d'études EfiGiES (Association de jeunes
Statistiques du ministère des Affaires étrangères,
chercheuses et chercheurs en Études
reprises dans le quatrième rapport au
Féministes, Genre et Sexualités) Le genre au
Parlement sur Les orientations de la politique
croisement d'autres rapports de pouvoir,
de l’immigration
L'intervention de Dominique GIABICONI:
Données statistiques de ROSSTAT (Service statistique
“Filles de l'Est”: construction d'une féminité
fédéral de la Russie).
racisée”.
Population et émigration de la Fédération de Russie»,
données statistiques du ministère de l`
Données statistiques
Intérieure de Russie, Goskomstat de Russie,
Bulletin statistique, Moscou, 2008.
Tableaux annuels des admissions statistiques de flux
51
Dificultăți de autodefinire la tinerii din
familiile de migranţi
Zinaida BOLEA1
Abstract
The central element of migration is the separation from parents and consequently the discontinuity of the relation “child - parent”. In the present article, an analysis of the impact of the
existential rupture over the process of self-determination of a child-teenager-youth is presented. The
stage of higher education is presented as a determinant one in the process of self-determination. The
specificity of parental discourse in the process of separation is also examined. As a result, we could
identify two types of parental discourse: “split discourse” and “sorrowful discourse”. The investtigation of the psychological realities of the child-teenager-youth yielded the concept of psychic
imponderability, that is the state of child's existential ambiguity, in which the old existential markers
were hardly affected and a promise of a new life definition is consistently verbalized. The cultural
dimension of psychic impondera-bility entails the disinvestment of original culture and overinvestment of a new cultural space. The difficult-ties of the process derive also from the migration of
an adult-parent among social-political systems: the migrant-parent, a former child of a totalitarianparental system, emigrated by force into a social-political reality, where he is obliged to re-determine a
new existential environment for himself and his followers.
Keywords: migration, relation “child-parent”, self-determination, psychic imponderability,
“splitted discourse”, “sorrowful discourse”.
Introducere
În ultimele două decenii, migraţia populaţiei a devenit un fenomen definitoriu
pentru societatea noastră, fenomen ce are
repercusiuni complexe asupra funcţionării
familiei şi asupra parcursului existențial al
actorilor migrației. Studiile realizate în
Republica Moldova relevă că migraţia afectează toate personajele implicate, iar copiii şi
adolescenţii manifestă o vulnerabilitate psihică accentuată în contextul acestui fenomen
(Cunicovschi, 2004; Goraş-Postică, 2004). Ca
factor etiologic central se evidenţiază separarea de părinţi şi, drept consecință, ruperea/perturbarea continuității și certitudinii în
relația copil-părinte. În literatura psihologică, separarea pe termen lung este descrisă
drept un traumatism sever cu implicaţii
imediate sau tardive asupra dezvoltării
psihice a copilului şi adolescentului (Ciofu,
1998, Bulai, 2006).
În acest articol este prezentată o analiză a impactului acestei rupturi existențiale
Zinaida Bolea
Dificultăți de autodefinire la tinerii din familiile de migranți
asupra procesului de autodefinire a copilului-adolescentului-tânărului. Se va face referință, în special, la perioada studiilor superioare, aceasta fiind una definitorie pentru
clarificarea identificării profesionale și vocaționale în procesul autodefinirii și, de asemenea, se va analiza specificul discursului parental în procesul separării de spațiul cultural de origine. Drept material psihic explorativ este invocată realitatea clinică atestată și
elaborată în contextul consilierii și psihoterapiei psihanalitice realizate cu această categorie de beneficiari.
adult-părintele, este absent fizic. Este important de menționat că, absența fizică a părintelui nu anulează prezența psihologică a
acestuia în cazul în care sunt respectate două
condiții fundamentale: 1) părintele să fi reușit să devină până la separarea de copil ceea
ce în psihanaliză se numește „un obiect
intern bun” 2 (Klein, 2006); 2) să reușească să
satisfacă condițiile unei comunicări reușite
cu copilul și după separarea de acesta.
Dintr-o perspectivă psihanalitică, adultul
semnificativ (părintele) poate lipsi fizic, dar
poate fi în același timp o prezență psihologică intactă. Acesta este, de obicei, un părinte
care a oferit suficient timp o prezență de
calitate, încât a putut fi interiorizat ca
„obiect bun”. Astfel, părintele plecat își face
lucrul de „părinte” chiar și în contextul unei
absențe fizice temporare sau definitive. Raportând acest concept la realitatea obiectivă
din Republica Moldova, trebuie să precizăm
că majoritatea migranților nu sunt informați
privind condițiile și consecințele separării și
nici nu și-au elaborat o strategie bine gândită de menținere a unei relații de calitate cu
copilul rămas în țară.
Migrația și specificul travaliului de
autodefinire a copilului
Analizând realitățile clinice și cotidiene ale migrației, formulăm ipoteza că travaliul de autodefinire a copilului cu părintelemigrant este influențat de anumiți factoriderivați ai fenomenului migrației, și anume:
 Separarea de părinte ca eveniment
cu încărcătură traumatică ce determină un
parcurs existențial marcat de singurătate,
maturizare precoce sau infantilizare;
 Procesul formării de sine prins întro culpă atribuită indirect și asumată cel mai
des inconștient de către copilul rămas în
țară‚ părinții pleacă pentru a ne oferi „un viitor mai bun”;
 Procedura autodefinirii marcată de
o rană narcisică adusă individului, familiei
și spațiului cultural de origine. Ne referim în
mod special la cazurile cînd părintele-migrant abandonează un statut social și profesional în țara sa de origine și este nevoit să
presteze o muncă necalificată peste hotare,
dar și la cazurile în care părintele devalorizează spațiul cultural de origine.
Ambivalența3 în raport cu „mamahrănitoare”
În ultimii ani se vorbește tot mai frecvent despre remitențele populației plecate
peste hotare, despre faptul că banii migranților „hrănesc” bugetul țării. La nivel simbolic, migrantul a devenit o „mamă” care hrănește, asigurând o hrană materială; în acest
context, cealaltă parte a contribuției materne
– spirituală, emoțională, fiind cel mai des
sacrificată pentru supraviețuirea materială.
Astfel, contribuția mamei este parțială, iar
partea absentă a contribuției materne grefează în existența psihică a copilului un spațiu
gol și/sau confuz. Această‚ „parte-lipsă” a
mamei va trebui elaborată într-un fel sau
altul. Probabil și din această cauză, „țaracopilul” hrănit/ă și crescut/ă cu acești bani ai
Prezența/absența obiectului
Copilul prins în contextul migrației
este nevoit să se adapteze unor condiții noi
de viață, condiții în care cel mai semnificativ
53
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 52-59
migrației este deseori prins(ă) într-un travaliu de autodefinire dificil, încărcat de ambiguități, confuzie, suferință psihologică,
obiective și finalități existențiale neclare.
supune o suferință psihologică cvasiconștientă, iar frazele de genul „profesorii sunt
pentru noi ca și părinți” au o semnificație
mai profundă decât un simplu slogan clișeizat.
3. Studii superioare cu poziție pasivagresivă. Studiile continuă un proces de infantilizare în care subiectul are o atitudine
revendicativă, pasiv-agresivă. Tânărul urmează studii superioare pentru că asta vrea
părintele plecat, fără a manifesta abnegație.
Furia în raport cu părintele plecat ia forma
unei cvasiimplicări sau a unei implicări pasive în procesul de studii, la limita nereușitei.
Realitatea obiectivă concretizată printr-o
pregătire nesatisfăcătoare pentru studii universitare se asociază cu realitatea inconștientă în care predomină depresie, conflicte
legate de ambivalență, furie inconștientă.
4. Studii superioare cu semnificație
compensatorie. Studiile superioare vin ca o
hipercompensare narcisică a unui statut
pierdut, ca reparare fantasmatică a rănii narcisice. Ilustrativ în acest sens este cazul unei
studente din ultimul an la Relații Internaționale. Acuzele pentru care a solicitat psihoterapie – depresie, anxietate privind viitorul.
Pe parcursul terapiei se dovedește că are o
reprezentare slabă a profesiei. Își amintește
decizia privind alegerea facultății: invoca
atunci un discurs megaloman, romantizat
despre viitorul profesional. Susține că acum
trebuie să se confrunte cu ideea că visul care
a motivat-o să aleagă facultatea – de a fi
ambasador –, nu prea are șanse de a se realiza. Părinții sunt plecați la muncă peste hotare de când avea 12 ani. Mama, de profesie
medic terapeut, îngrijește de o bătrână în
Italia, tatăl, învățător, lucrează la construcții,
la fel, în Italia. Referindu-se la viitorul ei,
spune că acum înțelege că fără anumite relații în domeniu, nu va reuși să facă carieră. Ar
prefera la moment să aibă o profesie mai
„pământească”. Îi este frică că va lucra ca o
„simplă secretară într-un birou”. La ultima
etapă a studiilor, la această categorie de stu-
Semnificația studiilor superioare la
tinerii din familiile implicate în migrație
Travaliul găsirii unei identități include
și procesul educațional, inclusiv etapa superioară a acestuia – studiile universitare. La
rîndul lor, studiile universitare presupun o
finalitate profesională și reprezintă o etapă
importantă a acestui proces, etapă care poate
avea mai multe semnificații. În urma activităților psihoterapeutice și de consiliere cu
această categorie de beneficiari au fost identificate câteva „scenarii” care reprezintă statutul studiilor superioare și specificul căutărilor profesionale care se regăsesc la unii
tineri cu părinți-migranți.
1. Studiile universitare cu statut de
formalitate biografică. Pentru această categorie de studenți studiile superioare reprezintă un „must-have” formal. La nivelul motivării conștiente privind alegerea facultății
și a profesiei se atestă lipsa unei analize
conștiente a gestului. Semnificația inconștientă a gestului se poate referi la dorința de
a prezenta părintelui-migrant o diplomă de
studii superioare care va confirma „rambursarea” datoriei. De obicei, iese în evidență o
realitate profund contradictorie: 1) studiile
superioare reprezintă o etapă ruptă de restul
parcursului existențial; 2) în pofida prezenței unei diplome, tânărul preia, de obicei, o
muncă necalificată în străinătate, muncă pe
care cel mai des o găsește pentru el părintele-migrant.
2. Studii superioare cu statut de cadru
existențial antidepresiv și anxiolitic. Spațiul
universitar reprezintă la nivel simbolic un
cadru familial, un cadru pe care studentul
din familia migrantului îl caută mereu.
Regăsim în această categorie subiecți cu funcționare depresivă. Finalizarea studiilor pre54
Zinaida Bolea
denți poate avea loc un fel de „spargere a
delirului”, intrarea realității obiective în spațiul fantasmat al realității subiective compensatorii. De obicei, această atitudine hipercompensatorie este construită atât de
părinții migranți, cât și de copil, și reprezintă
o coaliție familială prin care se dorește redobândirea statutului pierdut.
5. Așa-numitele „scenarii reușite”
reprezintă studiile superioare caracterizate
de o reușită academică foarte bună. De regulă, acestea au semnificația recunoașterii faptului că copilul-tânărul s-a descurcat, a îndreptățit sacrificiul părinților, iar părintele a
luat o decizie corectă atunci când a hotărât
să emigreze. Regăsirea protagoniștilor acestor „scenarii reușite” în contextul consilierii
și al psihoterapiei se întâmplă în anumite
momente dificile sau sensibile ale vieții, în
care se actualizează traumatismele ținute
sub controlul inconștientului. Sunt prezentate acuze, precum depresie, neliniște, nemulțumire de sine și de viață, în pofida rezultatelor academice și profesionale. În cazul
acestor scenarii, funcționarea psihică a copilului permite încapsularea temporară a furiei în raport cu părintele plecat. Terapia
scoate la iveală conflicte legate de ambivalența în raport cu părinții, funcționare depresivă cumulativă dominată de controlul stărilor afective.
Pornind de la premisa teoretică privind semnificația primordială a părintelui ca
și cadru de referință al copilului, considerăm
că un factor important care influențează gradul de intensitate al acestor conflicte privind
autodefinirea este și felul în care părintele
trăiește propria înstrăinare de cadrul cultural de origine. Calitatea și specificul acestui
proces de schimbare a cadrului cultural se
oglindește în discursul părintelui privind
realitățile psihoculturale trăite. În urma analizei materialului psihic prezentat de către
părinții-migranți în cadrul consilierii și al
psihoterapiei, pot fi identificate două discursuri de bază:
1. Discursul clivat. Discursul părintelui care are drept element central clivarea
realității4. Este părintele care idealizează țara
în care a imigrat, devalorizând țara sa de origine. Corespunde unei funcționări defensive
în care este anulată suferința separării de patrie. Dezavantajul psihologic al acestui discurs ține de faptul că copilul-adolescentultânărul care se mai află în țară este inclus,
prin acest discurs, în ceea ce este devalorizat
și abandonat. Reveniți temporar în țară,
aceste persoane își duc discursul peste tot,
având laitmotiv fraze de genul „Cât e de rău
aici la voi”, voi-ul5 implicând și proprii copii;
un astfel de discurs relevând și separarea
inadecvată de spațiul originar. Pentru tânăr,
anularea de către părinte a culturii în care sa născut și în care crește sau abandonarea de
către acesta a proprii filiații culturale pot
avea un impact nefavorabil asupra procesului de formare a propriei identități, printr-o
dimensiune ruptă și ciuruită a identificărilor. Regăsim aici și o subvariantă de discurs
clivat în care este devalorizată țara în care se
emigrează. În acest caz, vinovăția copilului
sporește, deoarece părintele se prezintă ca
un individ aproape agresat de noile condiții
de viață și de decizia luată privind plecarea
la muncă în străinătate.
2. Discursul îndoliat. Este discursul
părintelui care-și deplânge țara de origine,
încercând în același timp să se adapteze la
noua realitate culturală. Este un discurs care
implică mai multă normalitate, în sensul în
care este trăit un doliu după ceea ce a fost
pierdut. Din punct de vedere psihanalitic,
doliul este o necesitate și o condiție a recuperării psihice după o pierdere/separare, în
sensul în care trăirea acestui doliu permite
conștientizarea faptului pierdut și asumarea
noii realități (Freud, 1915)6. Dorul și tristețea
fiind prezente în discursul părintelui, permit
transmiterea unui mesaj prin care este valorizat spațiul cultural abandonat total sau definitiv, inclusiv copilul, întreaga familie care
face parte din această cultură.
55
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 52-59
Migrația, deparentalizarea și
orfanizarea
impune părintele să plece undeva departe,
să se sacrifice. În acest cadru existențial confuz, copilul este solicitat uneori să facă eforturi prea mari pentru a întoarce datoria intergenerațională, datoria în raport cu părinții, datoria sacrificiului acestora. Nu toți copiii reușesc acest lucru. Unii se regăsesc ei
înșiși într-o revendicare descrisă de D.
Winnicott9. Prin astfel de acte, precum furturile, cheltuirea exagerată și neadecvată a banilor familiei, vagabondajul, nereușita academică, copilul-tânărul-adolescentul își reclamă într-o manieră inconștientă, infantilă,
drepturile asupra părintelui pierdut.
Analizând realitățile migrației, ajungem la concluzia că copilul-adolescentul-tânărul se simte smuls dintr-un cadru existențial. Obligativitatea continuității acestui cadru pentru identitatea copilului amintește de
ceea ce descrie psihanalistul francez de origine romană Serge Lebovici prin sintagma
arbore al vieții. „Arborele vieții” este o metaforă-concept care se referă la procesul de
filiație și parentalizare. Procesul de filiație și
parentalizare permite transmiterea valorilor
culturale și dobândirea unei identități clare,
iar copilul se percepe pe sine ca fiind parte a
unei entități familiale integre și continuă în
timp. Lebovici este de părerea că, „copilul
trebuie să aibă un arbore de viață ale cărui
rădăcini, solid implantate în pământ, să permită ca frunzele sale să se împlinească trecând prin conflictele nevrotice banale”7.
Altfel spus, „claritatea” și continuitatea familială îi va permite copilului să se integreze
în societatea căreia îi aparține și să-și construiască o identitate clară.
Imponderabilitatea psihică
În încercarea de a înțelege și de a ne
reprezenta psihologia migrației este propusă
ipoteza privind funcționarea copilului-adolescentului-tânărului într-o stare de imponderabilitate psihică. Conceptul de „imponderabilitate psihică” se referă la aflarea copilului într-o stare/situație de ambiguitate existențială, în care au fost puternic afectate vechile repere existențiale și verbalizată o promisiune privind definirea unui nou cadru de
viață. Astfel, pentru o perioadă de timp, care
uneori are o durată critică, copilul nu este
nici ‚aici’’, nici „acolo”. Dimensiunea culturală a imponderabilității psihice implică dezinvestirea culturii de origine și suprainvestirea fantasmată a noului spațiu cultural al
părintelui. Acest proces de dezinvestiresuprainvestire este început de părinte și preluat de către copil. Ca urmare a anulării parentale a propriei culturi, copilului îi este dificil să investească în viața de „aici” – ea începe să reprezintă ceva temporar, ceva anulat, ceva fiind de calitate proastă. Are loc un
proces de dezinvestire masivă a propriei culturi, care îl include și pe copil. Respectiv,
acest proces ia forme diferite: uneori începe
cu o dezinvestire totală și trece la o dezinvestire parțială, sau poate incepe prin o dezinvestire și, ulterior, individul revine să re-
Fragilizarea narcisică a
protagoniștilor migrației
Problematicile narcisice se regăsesc în
contextul migrației cel mai des printr-o fragilizare narcisică a personajelor. Celebra
concluzie freudiană „His majesty, the baby!”
nu se regăsește aici în intenționalitatea ei
primară. Cel mai des, regăsim proiecții narcisice masive asupra copilului în cazul scenariului IV descris în acest articol, care aproape ca în textul freudian „…copilul trebuie
să împlinească visurile nerealizate ale părinţilor, să devină un om mare şi erou în locul
tatălui…”8. Doar că în cazul migrației, aceste
proiecții conțin o dimensiune sadomasochistă pronunțată: copilul devine aproape un sadic în discursul parental („plec că să vă pot
crește”): „creșterea și hrănirea” copilului
56
Zinaida Bolea
investească cultura de origine.
În același timp, investirea în „acolo”
reprezintă o realitate psihică în care prevalează cel mai des dimensiunea fantasmatică
în detrimentul realității obiective. „Pământul
făgăduinței” este văzut în termenii discursului parental, care deseori depășește prin frumusețea fantasmată realitatea obiectivă. Învestirea în „acolo” este un proces în care copilul își creează o imagine deseori distorsionată, idealizând momentul intrării și aflării
ulterioare într-un alt spațiu cultural. Aspecte
importante ale procesului de formare a identității proprii cum ar fi identificările, definirea Eului, a Idealului de Eu, pot fi afectate
de aceste procese.
Epilog
Îmi amintesc cazul unei eleve în vârstă
de 7 ani, care era „diagnosticată” de învățători cu retard mintal – de la un anumit
moment al sepărării de părinți își anulase
potențialul cognitiv care, până atunci și la
momentul consultației era de bună calitate,
latentă. Era un copil care, mai multe luni la
rând, la invitația psihologului de a face
„desenul familiei” își scria de fiecare dată
doar numele de familie. Nu-și putea reprezenta familia ei chiar și având în consultație
părinții reveniți temporar acasă, îngrijorați
de starea ei. Pentru ea, aflată în acest spațiu
de confuzie și de imponderabilitate psihică,
familia devenise doar un nume, o înșiruire
de litere. Prin urmare, familia urma să treacă
testul redefinirii, părinții să-și regăsească
identitate individuală și parentală, pentru a
permite copilului să gândească, ceea ce era
greu de gândit într-o realitate neclară –
identitatea ei și a familiei. Era necesar să
reînceapă un proces de gândire și de individuare, al cărui condiție fundamentală este
coerența și continuitatea figurilor parentale,
figuri care încearcă să răspundă cu sinceritate „unde” și „cine sunt”, pentru a le oferi
propriilor copii o continuitate individuală și
culturală.
Migrația… între sisteme socialpolitice
O întrebare ce a apărut pe parcursul
elaborării acestui articol se referă la identitatea părintelui-migrant, și anume la acea dimensiune a identității care ține de afilierea la
o structură și o ideologie social-politică. În
această ordine de idei, părintele-migrant este
el însuși, până la 1989, copilul unui sistem
închis de factură totalitară. Este un individ
care a fost ancorat într-un spațiu închis – în
sensul imposibilității deplasării libere înafara țării, dar și în sensul ideologiei unice oferite pentru gîndirea realităților obiective și
subiective. Acest individ, la câțiva ani după
căderea cadrului totalitar-parental, este implicat volens nolens într-o experiență care
prin specificul său îl plasează într-o altă
extremă: noua realitate este caracterizată de
o libertate greu de gestionat psihic - lipsa
unor repere și lipsa certitudinii privind
finalitățile expectate10. Așadar, acest adultcopil al unui sistem parental-totalitar nimerește în această stare de confuzie existențială
și este obligat, conform funcției intergeneraționale, să ofere un cadru în care urmașii săși găsească o identitate11 – sarcină greu
uneori de realizat.
Note
1. PhD, associate professor at the Applied
Psychology Department, State University of Moldova.
Member of the Society of Psychoanalytic
Psychotherapy from Moldova, candidate of the
International Association of Psychoanalysis. She has
published a series of article on psychosocial aspects of
migration and implications of gender factor in
depression.E-mail: [email protected]
2. În „Observații asupra unor mecanisme schizoide’’,
M. Klein susține că relațiile de obiect există de la începutul vieții, deci celălalt există de la început în psihicul
copilului, în contrast cu teoria lui S. Freud privind o
57
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 52-59
etapă a narcisismului primar la începutul vieții, etapă
dar care e bine să-și restrîngă aria de funcționare odată
în care obiectul încă nu există. Conform părerii lui M.
cu maturizarea psihică a individului.
Klein, obiectul intern bun se construiește ca urmare a
5. „Voi”-ul, și „noi”’-ul fiind expresii preluate din
prezenței și continuității unor stimuli pozitivi din par-
cartea T. Cărăus „Tzara mea”, expresii prin care autoa-
tea părintelui. În același timp va fi dificilă introiectarea
rea definește anumite realități ale Republicii Moldova
unui „obiect bun” în cazul în care este depășită limita
și României.
dintre frustrări și capacitatea copilului de a conține
6. În lucrarea „Doliu și melancolie”, S. Freud defineș-
frustrările și anxietățile.
te doliul drept ‚…reacția la pierderea unei persoane
3. În Vocabularul psihanalizei (Pontalis, Laplanche), am-
iubite sau a unei abstracții apărute în locul ei, precum
bivalența este definită drept prezența simultană în
patria, libertatea, un ideal ș.a.m.d.’’ Freud susține că
relația cu același obiect a unor tendințe, atitudini și
doliul reprezintă o reacție normală după o pierdere,
sentimente opuse, în primul rând de dragoste și ură.
orice pierdere solicitând un travaliu al doliului.
Termenul este introdus în psihanaliză de S. Freud și
7. Lebovici, S. Arborele vieţii. Elemente de psihopatologia
descris de către acesta pentru prima oară în lucrarea
bebeluşului. Bucureşti: Editura Fundaţiei Generaţia.
Despre dinamica transferului. Analizând atitudinea pa-
8. Freud, S. Pentru a introduce narcisismul în volumul
cienților față de terapeut Freud descoperă că aceasta
Psihologia inconștientului, București: Editura Trei,
întotdeauna implică atât sentimente pozitive, cât și
2000.
sentimente negative. Freud descrie fenomenul ambi-
9. În articolul „Tendința antisocială”, D. Winnicott
valenței și în alte situații existențiale, în special relațiile
analizează fenomenul tendinței antisociale (include
de iubire fiind deseori marcate de ambivalență. Dintre
aici furatul și distructivitatea), încercând să-i gasească
psihanaliștii postfreudieni, conceptul a fost dezvoltat
semnificații inconștiente. Pentru Winnicott, „tendința
de K. Abraham și M. Klein. M. Klein consideră, de ex.,
antisocială derivă din deprivare, iar deprivarea sur-
că iubirea și distructivitatea îndreptate împotriva pă-
vine atunci când copilul este lipsit de trăsăturile esen-
rintelui coexistă de la începutul vieții.
țiale ale vieții de familie”. Considerăm că, în contextul
4. Clivajul este procesul psihic inconștient care separă
migrației, regăsim deseori ceea ce Winnicott numește
în mod activ unele de altele sentimente contradictorii,
„deprivare” sau „complex de deprivare” și deseori
reprezentări ale Sinelui sau reprezentări de obiect
problematicile pentru care este solicitată consultația
(Gabbard, 2006). În 1895, termenul fost introdus în
unui psiholog de către părinții-migranți sunt furtul,
terminologia psihanalitică de S. Freud, care s-a referit
vagabondajul etc. Winnicott asociază furtul cu dorința
la clivajul Eului, pornind de la premisa că, „…omul se
copilului de a avea ceea ce este a lui: ‚acolo unde există o
scindează pe el însuși sub un aspect sau altul”.
tendință antisocială a existat o adevărată deprivare, adică, a
Melanie Klein este psihanalista care a descris clivajul
existat o pierdere a ceva bun care fusese pozitiv în expe-
obiectului (în psihanaliză obiect-ul desemnînd cealaltă
riența copilului de până la o anumită dată, …copilul care
persoană). Clivajul obiectului se manifestă, conform aces-
fură un obiect nu caută obiectul furat, ci o caută pe mama
tei autoare, din primele luni de viață, și îi permite
asupra căreia el sau ea are dreptul’’.
copilului să se apere de angoasă, de confuzia existen-
10. Uniunea Sovietică se destramă la 8 decembrie 1991;
țială. Copilul încă nu îl percepe pe celalalt - pe mama -
27 august 1991 este declarată independența Republicii
ca pe un obiect integru. Celălalt (obiectul-mama) este
Moldova; conform datelor oferite de Cartea Verde a
clivat într-un „obiect bun” și într-un „obiect rău”, dat
populației Republicii Moldova la începutul anilor ’90
fiind faptul că, în mod curent, copilul trăiește în relația
statistica înregistra anual 61-65 mii emigranţi şi 42-51
cu celălalt atît experiențe pozitive, cît și negative și că
mii imigranţi, ceea ce denotă o intensitate destul de
nu are dezvoltată deocamdată capacitatea de a
mare a migraţiei externe a populaţiei Republicii
sintetiza, reuni aceste experiențe contradictorii. C. este
Moldova.
un mecanism timpuriu de apărare care este absolut
11. Această confuzie existențială se concretizează prin
normal la începutul vieții sau ulterior în situații
replicile frecvente care se regăsesc în discursurile
marcate de conflicte puternice, ambivalență, angoasă,
pacienților noștri copii și a părinților-migranți: „Nu
58
Zinaida Bolea
mai știm nici noi în ce lume trăim”, „Nu știm ce să le
copiilor în familiile temporar dezintegrate din
spunem copiilor despre viață, tot în ce am crezut s-a
Republica Moldova, Materialele conferinţei
dovedit a fi neadevărat”, „valorile în care am crezut
„Dezvoltarea psihosocială a copiilor în familiile
cândva nu mai sunt azi valabile, azi este doar banul la
dezintegrate din Republica Moldova”,
putere”.
Chişinău, septembrie.
Freud, S. (2000). Doliu și melancolie în volumul
Referințe bibliografice
„Psihologia inconștientului”. București: Editura
Trei.
Bulai, T. (2006). Fenomenul migraţiei şi criza familială.
Freud, S. (2000). Pentru a introduce narcisismul în
Iași: Editura Lumen.
volumul Psihologia inconștientului. București:
Ciofu, C. (1998). Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti:
Editura Trei.
Editura Medicală Amaltea.
Lebovici, S. (2006). Arborele vieţii. Elemente de
Cărăuș, T. (2000). Tzara mea. Chișinău: Editura Arc.
psihopatologia bebeluşului. București: Editura
Cunicovschi, L. (2011). Influența migrației temporare a
Fundaţiei Generaţia.
părinților asupra stării psihice a copiilor.
Klein, M. (2006). Observații asupra unor mecanisme
Materialele congresului de psihiatrie
schizoide în Invidie și recunoștință. București:
„Actualități în psihiatrie”, Chișinău, R.
Editura Trei.
Moldova.
Pontalis, J., Laplanche, J.- B. (1994). Vocabularul
Gabbard, G. O. (2007). Tratat de psihiatrie psihodinamică.
psihanalizei. București: Editura Humanitas.
București: Editura Trei.
Winnicott, D. (2003). Tendința antisocială în volumul De
Goraş-Postică, V. (2004). Dezvoltarea psihosocială a
la pediatrie la psihanaliză. București: Editura Trei.
59
A New Place of Residence and Old
Commemorative Practices: Ancestor
Worship among IDPs in Georgia
Nana CHABUKIANI1
Abstract
Commemoration of the deceased is significant in cultures where ancestor worship is a common
practice. Material objects are believed to play a crucial role in keeping memory about the deceased. The
article examines how the social memory about the dead is sustained when people lose access to graves
which served as a main material object for commemoration of the ancestors. The data was collected
during the ethnographic research done in Koda IDP settlement, Georgia. The article analyses the case
of internally displaced people from South Ossetia, who have lost access to the graves of their ancestors
due to the military conflict in the region. The article shows that despite having no access to the graves,
deceased ancestors are still maintained as part of the lives of the living ones through communicative
memory: verbal commemoration and toasting. Keeping the deceased as a part of the community of
living ones is crucial as this helped the IDPs sustain their group identity after they had to move to the
new places of residence.
Key words: ancestor worship, commemorative practices, communicative memory.
Introduction
Ancestor worship is a common practice in certain cultures and deceased relatives play crucial role there (Astuti, 1995;
Bloch and Astuti; Kopytoff, 1971; Williams,
2003). Georgia is among those cultures,
where the dead are sustained as part of the
lives of the living ones. The dead strengthen
the group identity and ensure the continuity
of the traditions between the generations.
The deceased can be maintained in the lives
of living ones through shared memory about
them and commemorative practices. Sustaining social memory is usually connected to
the material objects (Radley, 1990; Hallam
and Hockey, 2001). The material representations of the dead ensure that the deceased
will be remembered in the future (Hallam
and Hockey, 2001). However, what happens
when people lose access to the material
objects which previously plaid a significant
role in commemoration of the deceased? A
case of the internally displaced people
(IDPs) in Georgia may serve as an example.
Due to the Russia-Georgian War in August
2008, thousands of local Georgians had to
leave their houses in South Ossetia and
move to other parts of the country. Together
with other belongings, they had to leave the
Nana Chabukiani
A New Place of Residence and old Commemorative Practices: Ancestor Worship among IDPs in Georgia
graves of their ancestors behind and have no
access to them. The article aims at analyzing
how the commemoration rituals of the
deceased are practiced among the IDPs
without material representations of the
deceased and what are the results of the
commemoration.
The article is based on an ethnographic
research done in April 2013, in Koda IDP
settlement, Kvemo Kartli region, Georgia.
Throughout the research together with
observation, I did 12 interviews with the
IDPs, 6 of which were individual, semistructured ones, and another six were more
informal group interviews. While the individual interviews with particular respondents
gave me an opportunity to touch upon some
very personal and sensitive topics, the group
interviews were very successful as they resembled very much an everyday conversations of people. My respondents would
soon forget about me and start debating
about the death-related issues, discussed various examples and shared their ideas about
them.
Bellow I will briefly describe the
Russia-Georgian conflict, then I will discuss
the importance of graves and the practices
related to them. Further I will analyze how
the deceased are commemorated among the
importance of deceased among the IDPs for
keeping their group identity.
The Russia-Georgia Conflict and the
Life in IDP Settlement
Nona (female, 40) says she lives an
ordinary life in village Koda: she wakes up
in the morning and thinks how to feed her
children? What to cook for them? Kids need
meat at least once a week. Especially Gvanca
(her daughter). She has problems with eyes.
So, she is doing everything so that her 3
daughters had proper food every week. She
says she never had such problems before…
She had a wealthy family in village Eredvi
with cattle, fruit trees and a two-storey
house. But now she is an internally displaced person and has to live in a small flat in
IDP settlement in Koda.
Nona is an IDP from South Ossetia.
According to the Georgian law, IDPs are
people who were obliged to leave their
homes because of the threat to their lives or
the lives of their family members. Due to the
so called 5-day Georgian-Russia war in
August 2008 Nona together with other
260002 people had to flee from her home
village and move to Tbilisi, the capital.
The conflict about the region of South
Ossetia between Georgia
and Russia has started back
in 1990ies. South Ossetia is
located in the northern part
of Georgia and shares a
border with the Russian
Federation. According to
the Georgian government it
belongs to the Shida Kartli
Region and is called
Tskhinvali district. The first
major conflict happened in
1991-1992 which resulted
in 251000 local ethnic
Georgians fleeing from
Abkhazia and Tskhinvali
IDPs and finally, I will argue about the
61
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 60-68
region3. The second tension arose in 2004
which reached its culmination in 2008, when
the war broke out and additionally 26 000
people had to leave their homes (Gamisonia
and Pertaia 2009).
Due to the conflict most of the IDPs
had to find shelters with their relatives
either in Tbilisi or in Gori, the nearest largest
city to South Ossetia. Those who did not
have relatives in the cities were obliged to
stay in the building of schools and kindergartens. Nona was lucky enough to stay
with her relatives. However, her large
family of 7 people could not stay for long in
the relatives’ house. A solution had to be
found.
In order to solve the housing problems
of IDPs, the Georgian government decided
to build settlements in various regions of
Georgia. According to the Transparency
International Georgia (2010), 13 settlements
were built between October and December
2008. One of the settlements was built in the
village Koda. This is where
Nona and her family received
the flats for residence.
Koda
belongs
to
Tetritskharo
district
in
Kvemo Kartli region and is a
40 minute drive from Tbilisi.
According to the Ministry of
Refugees and Accommodation (MRA) of Georgia, nowadays there are around 1600
IDPs in Koda4. The place,
where the IDPs reside now,
used to be a military settlement during the Soviet
Union. After the 2008 August
conflict, the ruined buildings were renovated so that the IDPs could use them as flats.
All in all, there are ten 5-storey buildings
with three flats on each floor. The flats vary
in sizes (smallest with only one and the
largest with three bedrooms) and were
distributed according to the number of
family members. The IDPs were provided
with a small fridge, a cupboard, a kitchen
table and chairs, beds, a wardrobe and a TV
set.
When Nona was leaving her house in
Eredvi in 2008, she thought that they would
return back in couple of days. In her interview she told me that the conflict had
started long ago. They had to leave their
villages previously for several times but
always returned back. So she was convinced
that they were going to return to their house
in several days. That is why they did not
even try to take some things from their
houses. No money, no documents, no other
belongings. Everybody was hoping to return
back. The only thing that Nona’s family
could take with them was a car, as they flee
on it.
The life in the settlement is surely very
difficult for the settlers. Especially compared
to their previous places of residence, where
most of IDPs were well off. It is not surpri-
sing that Koda IDP settlers are dreaming to
go back to their villages. However, it is
worth mentioning that one of the main
reasons to go back is that they want to visit
the graves of their relatives which are back
in their villages. Georgian anthropologists
Khutsishvili (2011) underscores the signify62
Nana Chabukiani
cance of graves for IDPs and argues that
they have a sacred meaning for them. Thus,
the loss of a grave is an important problem
which IDPs are trying to solve at the new
place of residence.
and ensure people’s existence after their
biological death. Hallam and Hockey argue
that material objects such as photos or
graves keep the memory about the deceased
through the practices related to them (2001,
2). According to the authors, various death
rituals involve material objects, visual
images and written texts. These objects mediate relations with the deceased (Hallam
and Hockey, 2001, 2). Hallam and Hockey
claim that after death, people disappear
from the view of the living ones. This creates
a high possibility that they might be forgotten. “At the time of death, embodied
persons disappear from view, their relations
with others come under threat” (2001, 5). As
a reaction to this, the living ones try to create
a symbolic representation of dead relatives
as an attempt to keep them “alive.” As the
authors put it, “where material objects are
designed as aspects or extensions of persons,
they can become potent resources of memories” (Hallam and Hockey, 2001, 14).
Thus, dead people continue to be a part of
this world through the material objects as
they evoke memories.
With such an approach the authors
illustrate a link between internal processes,
such as memory and an external world, such
as material culture. The memorials are understood as the forms of external culture,
but they evoke thoughts and memories of
people, which is already an internal, individual action (Hallam and Hockey, 2001, 4).
Museums, memorials and cemeteries serve
as “sites of memory making” (Hallam and
Hockey, 2001, 5).
Indeed the material objects plaid an
important role in sustaining memory about
the deceased for IDPs: Murman (male, 48)
kept a dagger which belonged to his grandfather. Manana (female 56) kept her husband’s clothes: “for more than one year after
his death. I had a corner dedicated for my
husband... I kept his clothes, letters, everything there. Even now I have my husband’s
Graves – A Place for Commemoration
of the Deceased
Various anthropologists (Bloch and
Astuti; Kopytoff, 1971; Williams 2003) write
about ancestor worship and the importance
of deceased in the lives of the living ones.
Bloch and Astuti in „Are the ancestors
dead?” (N.D.) write about the existing
communication with the ancestors in Vezo,
Madagascar. They claim that even though
the people are aware that the ancestors are
dead, they remain present in the social
world of those who are alive and continue to
play an important role in the lives of the
living ones by supporting their identity
(Bloch and Astuti). While discussing the
Georgian case Khutsishvili (2009) argues
that not only the deceased are kept as the
part of the Georgian society, but a communication is sustained with them through
dreams.
The deceased are kept as a part of the
world of living ones through the shared
memory about them. However, the memory
has also to be practiced so that the deceased
are not forgotten. The commemoration of
the deceased is mainly related to the material objects. Material culture plays an important role in sustaining social memory.
Radley (1990) underscores the importance of
material objects in the process of rememberring. He claims that the memory cannot be
limited only to its psychological understandding as remembering is not only something
that is stored in individual’s brain, but
rather is a process which takes place in the
material and verbal worlds. Intentionally or
unintentionally people create material
objects which live longer than the creators
63
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 60-68
corner – his photo and I lit a candle of him
on the day of the dead.”
Among other material objects the
graves seem to play the most important part
in commemoration of the deceased. It not
Graves are considered to be the houses
for the deceased. Thus visiting the grave
means visiting a deceased relative. In her
interview Manana (female, 56) told me:
“When I used to go there, I had a feeling that
I would enter his
world, his house…
[The deceased] need
to have a place
somewhere, so that
we could visit them.
Otherwise, they will
be lost.” Williams
(2003) writes about
a
similar
issue.
According to him
for Manus, Gypsies
from central France,
the graves of their
deceased is similar
to the houses of
their relatives and
are visited frequently by the living ones. The grave itself is also
constructed in a way that the deceased could
easily “receive guests.” Usually a table and a
bench/chair is constructed near the grave so
that people could go there and sit and have
some food and drink. In her interview, Nona
described how they would construct graves
in their previous villages: “We used to make
an iron fence around the grave, so that dogs
or other animals could not go inside and
spoil it. We would cover the ground across
the fence with red soil… Beautifully… And
we would put table and benches, so that on
holidays, when we would visit graves we
could sit there like normal people.” Of
course Nona acknowledges that the deceased people are gone and that they cannot
really visit them, however, they say that
visiting the grave is very helpful for them as
at the graves they feel closer to the deceased:
“We go there… as if our deceased is together
with us… We just calm ourselves”, says
Nona. This can be an example of Astuti’s
only serves as a ‘site of memory’ but also
creates a social space for communication
with the dead and becomes a place where a
connection with the deceased is possible.
According to my respondents every Christian must have a grave as they have to be
reunited with the soil which they initially
were created from. Visiting graves of the
ancestors annually is a must and is related to
certain rules. When a person dies, his grave
has to be visited on the second day of burial,
on the 9th and on the 40th days after the
death. Furthermore, one’s grave is visited
after a year of their death. Besides, after one
year of a person’s death, they join the group
of other deceased and are visited on the
various religious celebrations such as:
Easter, St. Mary’s Day and the Ascension of
Christ. Whenever one visits the graves they
have to take food there for the deceased and
make a small supra (a table with some food
and wine) and say Sendoba, for the deceased
which means commemorating the deceased
by saying a toast for them.
64
Nana Chabukiani
argument, that on the one hand the Vezo
people know that “when one is dead, one is
dead,” however at the same time the dead
continues to be alive for them (1995).
Besides being a house for the deceased, the graves represent a dead person.
As mentioned above Hallam and Hockey
(2001) argue that after a person dies, people
create a symbolic representation of the
deceased as a substitute for the one who has
disappeared from sight. Nona’s case can
serve as an example here. Nona has two
dead children. Her eldest daughter died at
the age of 1, and her son died when he was
only 15 days old. Both of the children were
buried at the cemetery in the village Frisi,
where her father-in-law was buried. In that
part of Georgia it is believed that if a child
dies at a very young age, they have to be
buried in the grandparent’s grave, because
the other deceased will not accept them
(Chikovani, 1987). In 2004 when the political
situation and relations with Ossetians became worse, they had to leave their village
and to move to Nona’s parents’ house,
located in a neighboring village Eredvi, 6km
away. Since then she could not visit the
graves of her children. After moving to
Eredvi Nona’s husband made a marble
gravestone where they put the names of
their deceased children. They wanted to
bring the stone to the grave but the Osetians
did not let them do so. Thus, they kept the
stone at home and planned to take it to the
grave when the situation would settle. After
the 2008 August conflict, they had to leave
the grave stone behind. At the end of
August, after the war, Nona’s brother-in-low
managed to go to their village Eredvi and
wanted to bring the gravestone to Nona and
her husband. However, the gravestone was
stolen. Nona said that she was very angry
and at the same time very sad. She added
that she would never forgive [Ossetians] for
this. I asked why this gravestone was so
important for her. She looked at me with
astonishment: “Why are you asking this?
They were my children. The [Gravestone] is
what was left... what else could have been
left from them? I have lost photos…
everything… That gravestone was my only
hope…” This case illustrates how a material
object can symbolically transfer into a
person.
Nona similarly to other IDPs has lost
access to the graves. Thus, the question is
how is the memory sustained about the
deceased, when there is a rupture with their
symbolic representation?
Communication as a Way for
Commemoration
The research shows that despite the
fact that the deceased cannot be visited any
more, the memory about them is kept and
they continue to be part of the culture of the
living ones. The deceased are always part of
the socializing process of the living ones.
Every time a couple of friends or relatives
get together and have dinner, they commemorate their deceased. “We talk about them
whenever we have guests. We say toasts for
them” (Manana 56). The second toast during
the supra5 is always dedicated to the dead
relatives.
Supras and toasting are important
parts of Georgian culture. As Georgian
ethnographer Gotsiridze puts it (2007), in
the phenomenon of the Georgian supra, one
can find a religious and a social worldview
which people hold. According to him, dinner had some sacred meaning for Georgians,
which, to some extent is still kept. Having
dinners together is the most frequent way of
socializing between people. Thus, by toasting for the dead, the deceased are not only
commemorated but also become part of a
social interaction between the living ones.
In this case oral commemoration may
have more significance than the material
objects related to deceased and the memory
65
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 60-68
is sustained via communication between the
people. The concept of communicative memory is offered by Assmann (2006). He distinguishes two types of memory: cultural
and communicative. While cultural memory
is transmitted hierarchically from one generation to the following and is sustained
through traditions, communicative memory
is a type of memory which is shared among
individuals. It exists and is sustained
through communication. Thus, due to the
cultural specificity (importance of supras and
toasting) the memory about the deceased is
kept successfully even without the material
culture through communicative memory.
However, why the idea of ancestors is
so important for IDPs? They have lost
everything, but the most important argument for them to go back is related to the
graves of ancestors. In the following part I
will try to answer the above question.
gap between death and life (quoted in
Hallam, Hockey, Howarth, 1999, 24). It is
believed that living people should pray for
the deceased. With their prayer the living
ones help the deceased to go to heaven if
they are in hell. As for the souls who are
already in heaven, if the living ones pray for
them, they send blessings to them6. Thus,
the idea of being assisted from the deceased
is kept and highly supported in Christian
discourse.
Indeed the Christian ideology strengthens a connection with the deceased.
However the issue of identity may also
explain the importance of deceased for the
IDPs. Various authors write about the ties
between the identity of a group and the
dead ancestors. Astuti (1995) writes how the
Vezo people of Madagascar build their identity in contradiction to the deceased ones.
The Vezo people locate the graves of their
deceased far away from their villages in
order to keep the separation between the
worlds of the dead and the living ones
(Astuti, 1995, 106-122). Village is considered
to be ‘cold’ while the graves are considered
to be ‘hot’ – which means that there is no life
in them. Death in a village blurs the separation of the two worlds, which is recreated
by the burial, when the corpse of a deceased
is taken away from the village (Astuti, 1995,
106-123).
Williams (2003) also underscores a
strong connection between the identity of
the Manus, the gypsies from central France,
and the deceased. The Manus are not allowed to talk about the deceased relatives.
Thus dead ones become ‘invisible’ in the
society, just like Manus themselves, who feel
invisible among the French nation
(Williams, 2003, 13).
The identities of IDPs were under
serious threat after they fled from their
villages. They had to get used to the environment which was totally new for them,
they did not know how to lead a life there,
Deceased and the Group Identity
Georgian ethnological studies done in
the field of ancestor worship, relate the importance of the ancestors for Georgians to
the pre-Christian beliefs. Surguladze (2003)
argues that according to pre-Christian beliefs there was a connection among the souls
of deceased and the activities of people. The
souls had the power to influence the processes going on in this world. For example it
was believed that the souls would accompany people while they were working in the
field and if they wanted to have a good
harvest, they had to keep a good relation
with the deceased (Surguladze, 2003).
Nowadays the IDPs are Christian and
have a strong Christian identity. Thus it is
worth looking at the Christian ideology as
well. In Christian discourse a connection
with agricultural activities has more or less
disappeared, however the importance of
remembering the deceased is encouraged.
Binski argues that Christianity lessened the
66
Nana Chabukiani
they lost ties to the places which they belonged to, they received a new status of IDPs…
They had to build a new life out of nothing.
But in order to build a future, they needed to
have a firm past. Connerton (1989) writes
about the importance of social memory in
keeping the past and present together.
According to him social memory is knowledge which is based on the past experience
and legitimizes the present social order
(1989, 3). Thus, the memory about the deceased was a way to legitimize a new order
for the IDPs. By commemorating their ancestors, IDPs remember to what they belong to,
what was their past, who they were which
helps them overcome the identity crisis and
gives them an opportunity to build a future
accordingly.
Javakhishvili Tbilisi State University. Recently she
graduated from Central European University with
MA in sociology and social anthropology. Her
interests include sociology of religion, sociology of
death, gender. She is currently involved in a
research project which aims at revealing the main
needs and problems of the religious minorities in
Georgia. E-mail: [email protected].
2. http://mra.gov.ge/main/ENG#section/50.
5. Supra here means a dinner which includes not only
the family members but their friends and/or
relatives.
6. The above information is based on an interview
with a priest.
References
Conclusion
Astuti, R. (1995). People of the sea: identity and descent
among the Vezo of Madagascar. Cambridge:
After the military conflict in South
Ossetia thousands of local Georgians had to
leave their homes and move to the IDP
settlements to various parts of Georgia.
Being denied to enter the territory of South
Ossetia, they lost access to the graves of their
ancestors. As the commemoration of the
deceased is related to the graves, the memory about the deceased was under threat.
However, the other cultural feature such as
Supras and toasting substituted the visiting
of graves and the IDPs maintained the
deceased as part of their society. The deceased seem to play a significant role in creating the identity of the living ones, which
became even more important in case of the
IDPs who have lost everything. Thus shared
memory about the ancestors helped the IDPs
sustain their identity at the new place of
residence.
Cambridge University Press.
Assmann, J. (2006). “What is Cultural Memory?” Pp.
1-26 in Religion and Cultural Memory: Ten
Studies.Stanfod, Calif.: Stanford University
Press.
Bloch, M., Astuti, R. “Are the Ancestors Dead?”
(Unpublished manuscript).
Chikovani, T. (1987). ზემო ქართლი:
სამხარეთმცოდნეო ისტორიულ–
ეთნოგრაფიული ნარკვევი (Upper Kartli:
Historic-Ethnographic review). Tbilisi: Soviet
Georgia.
Connerton, P. (1989). “Social Memory” Pp.6-40 in How
Societies remember. Cambridge and New York:
Gamisonia, N., Pertaia D. (2009). რუსეთ-
საქართველოს 2008 წლის აგვისტოს ომი და
მისი შედეგები (Russia-Georgia Conflict and its
Consequences). Tbilisi: Universali.
Gotsiridze, G. (2007). კვების ხალხური კულტურა და
სუფრის ტრადიციები საქართველოში (Folk
Notes
Traditions of Eating and Dinners in Georgia).
Tbilisi: Tbilisi State University Press.
1. Nana CHABUKIANI has studied sociology and
Hallam, E., Hockey J. (2001). Death, Memory and
research methods of social sciences at I.
Material Culture. Oxford and New York: Berg
67
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 60-68
Hallam, E., Hockey J. & Howarth, G. (1999). Beyond the
Africa Vol 41: 129:142.
Body. Death and Social Identity. London and
Radley, A. (1990). “Artefacts, Memory and a Sense of
New York: Routledge.
the Past.” In D. Middelton and D. Edwards
Khutsishvili, K. 2009. სიზმარი ქართულ ყოფაში
(Eds.). Collective Remembering (pp. 46-59).
(Dream in the Traditional Georgian Being). Tbilisi:
London, New Bury, New Delhi: Sage
Universali.
publications.
Surguladze, I. (2003). მითოსი, კულტი, რიტუალი
Khutsishvili, K. (2011). “რელიგიური სივრცის
ტრანსფორმაცია იძულებით
საქართველოში. (Myth, Cult and Rituals in
გადაადგილებულ მოსახლეობაში” (ქვემო
Georgia). Tbilisi: Tbilisi State University Press.
ქართლი) (“Transformation of religious spaces
Transparency International Georgia. (2010, April).
among internally displaced people” (Kvemo
Cottage Settlements for Georgia’s new IDPs:
Kartli)).” Department of History and
Accountability in Aid and Construction.
ethnology, Tbilisi State University. Tbilisi.
Williams, P. (2003). Gypsy World. The Silence of the
Unpublished manuscript.
Living and the Voices of the Dead. Chicago and
Kopytoff, I. (1971). “Ancestors as elders in Africa.”
London: University of Chicago Press.
68
IMMIGRATION, SOCIOPOLITICAL TRANSFORMATIONS AND
MONETARY CULTURE
Peculiarities of the monetary culture in the
period of society transformation
Irina ZUBIASHVILI1
Abstract
In this article within the framework of economic socialization the author considers peculiarities
of the monetary culture in the conditions of modern Ukrainian society, regularities of its formation
and development, social functions that it exercises. Components of the examined phenomenon are
analyzed – cognitive, affective and conative.
The notion “monetary culture” is determined as independent structural component of the
public culture. In any culture the essence of person is represented in the normative image of person
which in each historical period has concrete historical demonstration. According to this the monetary
culture of society carries an image of the “homo economicus” that responds to the certain type of the
economic society culture built on the developed monetary relations.In the context of research money
is considered as a specific social and cultural phenomenon, special symbol of social and cultural life,
importance of the study of its social essence is underlined. In the process of society’s adjustment to
the new reality of the market and commodity-money relations attitude of persons and groups to
money, norms of the monetary behavior changes greatly. Money is means of person’s inclusion to the
connections with other participants of the monetary relations and has an immediate influence on the
persons’ behavior, on the change of their personal economic and psychological qualities. In the
conditions of re-orientation of Ukrainian economy towards market values a problem of rational
attitude to money and effective handling of them by representatives from different social groups
becomes extremely topical.
Keywords: culture, monetary culture, functions of the monetary culture, money, monetary
behavior.
Іntroduction
Transformations that take place in all
fields of the vital activity of the modern
Ukraine are characterised by sharpening of
the ideological, social and economic and
cultural tendencies of development. The
process of transfer to the regulated economy
will last quite a long period of time. In this
conditions it becomes obvious that forma-
Irina Zubiashvili
tion of the new relations of property and
changes of the value represantations related
to the role of money in the day-to-day life of
certain individuals and social groups is a
necessary factor of the monetary culture
formation that has local tendencies in the
concrete society determined by a specific
character of its cultural and historical development.
System reforms of Ukrainian society
on the principals of market economy broadened substantially social and psychological
functions of money and stimulated formation of the fundamentally new model of the
monetary culture with such core as consciousness of the necessity of responsible
and independent choice of the monetary
behavior model.
of the economic culture is reflected.
Theoretical and methodological basis
of the research
Theoretical and methodological basis
of the research includes general psychologycal provisions on essence and development
of person in the process of vital activity: В.
Ananev (1980), L. Vigotsky (1984), G.
Kostiuk (1988), S. Maksimenko (2002), S.
Rubinstein (1998); philosophical, sociological, socio-psychological and psycological
concepts of the culture: А. Arnoldov (1992),
V. Bibler (1990), P. Gurevich (1995), E. Ion
(1996), L. Ionin (1996), V. Moskalenko
(2010), V. Shinkaruk (1996); papers on
economic psy-chology: І. Andreevа (2004),
О. Deyneka (2004), A. Zhuravlev (2007), N.
Zhuravleva (2004), G. Lozhkin (2004), V.
Khashchenko (1998); research of the
problem of person’s economic consciousness formation: L. Borisova (2001), A.
Boyarintseva (1994), O. Dancheva (1998),
A.Zhuravlev (2002), L. Karamushka (2004),
O. Kozlova (2004), V. Moskalenko (2004), A.
Furnham (2005), U. Shvalb (1998), O.
Shchedrina (1994).
Current state of knowledge referring
to the topic of the research
Conceptual basis of the monetary culture formation study is represented in the
papers of philosofers and economists: О.
Arnoldov (1992), M. Berdyaev (1997), F.
Bacon (1978), N. Boenko (2005), P. Bunich
(1989), N. Zlobin (1970), І. Kant (1986), A.
Mazaraky (2004), Т. Parsons (1965), V.
Popov (1995), О. Uledov (1990), К. Ulibin
(1986), V. Fofanova (1979); sociologists: G.
Simmel (1999), М. Weber (1990), Т. Veblen
(1984), A. Mohl (2008); an outstanding contribution to the development of this problem was made by scientists whose researchs
are dedicated to the theorie and methodology of economic education: А. Amend (1997),
І. Alenchikov (1990), Y. Babansky (1989), М.
Vladyka (2002), І. Lipsits (1993), А.
Prutchenkov (1992), І. Sasova (1988), B.
Shemyakin (1986); in the researchs of В.
Ananev (1980), О. Deyneka (2004), A.
Zhuravlev (2002), О. Kitova (2004), А.
Kupreychenko (2004), О.Leontiev (1975), E.
Mishchenko (2011), V. Moskalenko (2007),
O. Petrovskogo (1982) psychological aspect
Monetary culture as social and
psychological phenomenon
For research of the monetary culture,
determination of the notion of culture in
whole plays very important role because
only on the basis of determination of the
general notion it is possible to determine
notions derived from it.
The views on the nature of culture, on
its significance changed along with development of the scientific thought in social psychology. The complexity of this notion determination consists in its interdisciplinary
character and in certain theoretical papers it
hasn’t received a determination as social
and psychological category. The problems
71
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 70-82
of the role of values,culture, ideology arised
before social psycho-logy as never before
sharply in the 20th century. Researchers
admit that such theoretical lines of social
psychology in the USA as behaviourism,
cognitivism, symbolical interactionism being
on the positions of the methodological
individualism explain the phenomena of
culture, values, value orientations.
For example, an outlook to analise a
social setting as attitude to certain culture
was a dominant in the concept of W.
Thomas and S. Zanetsky at the beginning of
the 20th century. The social setting is presented by the reaserchers as psychology-cal
experience by individual of the signifycance
or value of the social object that functions
simultaneously as the element of the psychological structure of person and as the
element of the social structure because a
content of the psychological experience is
determined by external, localized in the
society objects. The setting in this concept is
a psychological process that belongs to the
social world, first of all in connection with
social values (Thomas, 1918-1920).
Other scientists conducted a research
of the culture influence on the thinking and
cognitive processes: comparative analysis of
different cultures confirmed a reality of the
variables appeared in the society that influence on the visual perception. The research of interection between culture and
thinking, culture and perception was conducted (Hofstede, 1980).
Deutsch and Gerard divided group
influence into two types: normative and
informative. The first type is connected with
the group norms. The norms are standardized roules of behavior, one of the components of the society culture.
As from 1970 social psycologists of the
Western Europe started to develop own
theories. The symbolical interactionism develops. The main ideas of this line are following: a person is a social being, its behavior
is regulated by social values and norms, and
it is imposible to understand the origin of
the latter without the exit outside the
bounds of the individual to the overindividual system of knowledge. Denying a
principle of the methodological individuallism Western European social psychology
approached to the system analysis.
Groups of scientists under the direction of S. Moscovici and H.Tajfel formulated
an approach that is conventionally called
culture-logical.
Social quality, in opinion of S.
Moscovici, is determined by internal qualities of the more high level system – society.
It has its own structure that can’t be determined by individuals’ characteristics; this
structure is determined by processes of manufacture and consumption, rituals, symbols, institutions, norms and values. S.
Moscovici asserts that study of cultural processes is the main field of social psychology
research (Moscovici, 1998).
In one of his last works H.Tajfel marked out three levels of formation of the social reality image. To the first level he refers
culture and aggregate of views, representtations, images and other ideological formations that describe and explain a social system, its organization (Tajfel, 1978).
In the papers under the direction of M.
Argyle that started a new paradigm of the
social and psychological research, social
situation appeared as an object that is
mainly social and psychological. In that researches a tendency to the development of
the approach that was determined as culturelogical was sharply defined (Sushkov,
2006).
As for becoming of the notion of culture in the domestic social psychology, in
the pre-revolutionary period a lot of problems – a role of language, emotions and
feelings as expression of attitude, signifycance of the social ex-change, conection between psychology and ideology was deter72
Irina Zubiashvili
mined long before their elaboration in the
USA and Western Europe. For example, K.
Kavelin proposed a method of research of
the person’s spiritual side on the basis of the
products of spiritual activity – cultural monuments, beliefs, folklore (apud Budilova,
1983). The paper of S. Frank “Spiritual
foundations of the society: Introduc-tion to
social philosophy” is called by scientists a
methodological basis of the modern social
psychology (Frank, 1992).
USSR is the only one country where
“the second” version of the psychology of
W. Wundt became famous. In this connection researchers define concepts developed
by L. Vigotsky, A. Lauria and О. Leontiev.
Their papers gave a fundamental ground to
cultural psychology of W. Wundt. In
opinion of M. Cole if their approach had
prevailed, all psychology would have
considered a culture along with biology and
social interactions as a central factor (Cole,
1997).
On the basis of the studies of L.
Vigotsky about cultural and historical
determination of the mental, psychological
activity theory was developed (Vigotsky,
1983).
Until 1980s representatives from
differrent theoretical schools of social psychology became aware of the significance of
the phenomenon of culture. It is necessary
to admit that in social psychology the notion
of culture practically isn’t determined and
usually is transferred from the kindred humanities. At the same time a lot of researchers emphasize that culture is a system of
different public relations to which a subject
is involeved and which forms a subject
(communicates him knowledge, skills, notions of norms and values and serves as an
arena of his own activity) (Kosolapov, 1983).
Theoretical analysis of the culture as a
system made for determination of the
monetary culture as an independent structural component of the general culture qua-
ilties and properties of which extrapolate to
the financial and economic sphere.
The main function of the financial and
economic sphere is to secure a stability of
the society that is a necessary condition of
the state’s development and functioning
and represents a stable position of the social
system charactarised by ability to resist
internal and external influences owing to
the high adaptative potential of the createvely acting subjects.
Monetary culture of the person is a
result of the process of socialization where a
norma-tive image of the “homo economicus” exercises a determining function and
corresponds to the certain type of culture of
the economic society constructed from developed monetary relations. The main characteristic of this person is a spiritual orientation toward money as a self-equivalent,
equivalent of own capacities, own value,
own dignity (Moskalenko, 2010).
Monetary culture of the person owing
to the values that dominate in the group
reflects a spiritual level and psychological
peculiarities of the society as well as includes first of all personal qualities that
ensure person’s ability to act in the financial
and economic sphere. The person gains this
abilities in the process of values learning,
bearers of which is a normative image of
“homo economicus” that is embodied in the
monetary culture of the society as its print.
Monetary culture as a monetary aspect
of the culture is an integral part of it and if
culture is a level of the social development
than the monetary culture favours to this
development. It is an artificial environment
that a person creates by itself in the process
of its own financial and economic activity.
Aspects of the monetary culture
In the structure of the monetary culture personal and institutional aspects can
be defined (Zaslavskaya, 1991).
73
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 70-82
Personal aspect is immediately connected with the individual culture. The
main mechanism of the monetary culture
formation in the personal aspect is the process of socialization as well as resocialization.
Institutional aspect of the monetary
culture reflects norms and values stipulated
by functioning of the financial institutions,
other economic as well as non-economic
institutions. For example, passive investment behavior of the Ukrainian population
for a long period of time could be stipulated
by both personal aspect of the monetary culture – non-awareness of laws and rules of
the banking activity, stock market, propensity for the traditional forms of money saving
and use and institutional aspect – loss of
trust to the banking as well as financial
system in whole as a result of the state monetary policy.
Researchers divide all social institutes
according to the influence on the monetary
culture into three types: institutes that influence immediately on the monetary culture production; institutes that provide a
transfer of the cultural forms connected with
money and institutes that control execution
of the monetary culture requirements (cf
Shkrabets, 2006). Among the first type of the
institutes are politics, economy and science,
among the second type are institute of family, education, mass media and among the
third one – moral, law.
Factors of the monetary culture formation on the institutional level are numerous
and specific for each single social institute.
In general, the most important process that
leads to the social institutes functioning
change that in their turn change the monetary culture is market reforms in the modern
Ukraine. Adjustment of the institutes functioning to the new market conditions is a
factor that favours transformation of the institutional aspect of the monetary culture.
Two described aspects of the monetary
culture – personal and institutional – defined conventionally and are mutually dependent. Institutes that had formed and existed
quite a long time in this society influence on
the formation of adequate cultural features
of population as well as individuals can give
certain features to the institues according to
their representations.
Functions of the monetary culture
Monetary culture performs in the society a number of functions, analysis of
which is also very important for this phenomenon understanding. Among the main social functions of the monetary culture are:
 integrative function – ability of the
monetary culture to unite members of the
society on grounds of their monetary culture
commonality;
 disintegrative function consists in
ability of the monetary culture to oppose
one social societies to another in case of their
monetary culture distinction;
 the third function of the monetary
culture is a function of socialization, i.e. involvement of the society’s members to the
prevailing system of values connected with
money;
 regulative function of the monetary
culture lies in its ability to regulate person’s
monetary behavior;
 transmission function of the monetary culture (function of the economic experience transmission) consists in transfer by
the monetary culture from the past to the
present settings and orientations that regulate profitable, consumable, saving and
other types of the monetary behavior;
 innovation function displays in constant change, improvement, alteration and
creation of the new values in the monetary
culture. This ability of the monetary culture
to be renovated, reject outdated elements
and create new one allows it to secure adjust tment of the person and society to the
74
Irina Zubiashvili
changeable social environment;
 essence of the cognitive function of
the monetary culture consists in arming the
individual with knowledge necessary for its
successful activity in the financial sphere;
 and finally, we can define prognostic function of the monetary culture, because
the monetary culture of the society determines an adequate to it type of the monetary
behavior, thus it helps to understand possible directions, speed of change of the monetary behavior of the society in differrent
spheres (investement, crediting etc.).
In the conditions of the modern
Ukrainian society some functions of the monetary culture take on a special signifycance
– it is the reaserchers’ opinion (Shkrabets,
2005) that among these are disintegrative
function (it is connected with considerable
differences between the monetary culture of
different groups of the modern Ukrainian
society); innovation function (in the modern
Ukraine the process of renovation of the
monetary culture of the society with the
view of adjustment to the modern social and
economic conditions takes place); cognitive
function (it is actualized by the insufficient
level of knowledge and experience of the
Ukrainian society activity in the market
conditions); prognostic function (consideration of the society’s monetary culture specific character is very important in the course
of the modern social and economic reforms
for the choice of the optimum ways of reforming, minimization of their negative influence on population).
Therefore, we have defined a functionnal diversity of the monetary culture and
functions that start playing the most signifycant role in the modern Ukrainian society.
economic socialization. Money is the most
important mean of the person’s economic
socialization at all stages of this process.
Due to money one person unites with another in the single economic reality. Money is
a necessary attribute of the society’s monetary culture functioning stimulating economic and social progress through functions
that they exercise.
Representatives of the scientific disciplines – philosophy, sociology, psycho-logy:
І. Andreevа (2004), M. Weber (1990), J.
Habermas (2001), G. Hegel (1971), G.
Simmel (1999), S. Moscovici (1998), Z.
Skrinnik (2006), A. Furnham (1986) – examined a role of money in the social and cultural reality’s becoming.
For the social and psychological analysis of money’s nature their economic functions go by the wayside, approach to money that induces to see their deep essence as
social and cultural phenomenon that is an
instrument of the specific communication
looks perspective. System of money communicative actions influences on the behavior
of certain individuals, social groups and
society in whole. Communicative approach
allows to see economy as a compound
system of interaction of real people, their
inte-rests and value orientations. Money in
this system plays a role of one of the most
important and most universal mechanisms
of self-regulation and self-development
(Skrinnik, 2005).
In the analysis of money’s nature researchers imply by communication any process of information transfer by means of
sign systems. In the analysis of psychologycal nature of money according to J.
Habermas’ communication theorie banknotes can be considered as symbols that represent in the modified form a meaning of the
goods for people. Meaning is semantic content, information by means of which a sign
sorts with one or another object. It fixes and
represents certain sides, qualities, characte-
Money as social and cultural
phenomenon
As we have already noticed we consider the monetary culture as a result of the
75
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 70-82
ristics of the object that determine a direction of its use by person (Habermas, 2001).
Informational uniqeness of money
appears in their universalism as well as in
the peculiar display of integrity that transforms in the ability to unite and at the same
time separate people. Such exchange creates
a connection between individuals and along
with this determines their belonging to the
certain group, society or institute, in other
words, separates.
Banknotes are a special-purpose financial documents that exercise functions of
money. They differ from the signs in other
communicative systems in the following:
they can exersice their significative function
only subject to the state and legal legitimation, a state legally establishes and preserves
their standard, face-value, conditions of
issue and circulation through fulfillment of
norms of domestic and international law.
Banknotes serve to provide a specific type of
communication – cash circulation, i.e. circle
of commodities and services circulation as
well as payments between economic entities. Therefore, they exercise two functions –
me-dium of payment and medium of circulation.
Banknotes reflect a history and traditions of each nation and its state. As an illustration of correlation between economic and
social functions of money we can give the
simpliest example of their primary function.
On each banknote we can see on the one
side a quantitative nomination of its
“weight”: 10, 20, 500 hryvnia etc. On the
other side of the banknote, except for cost
sign, there is a picture of portrait of certain
country political leader (from kings to
presidents) or a great poet, musician; there
are seldom female portraits. Portraits and
architectural monuments personifying a
country are depicted on the Ukrainian banknotes. These are so-called ideolograms that
mirror a history and traditions of the nation,
its state.
In the conditions of globalization the
obliteration of national peculiarities in all
spheres of public life including money circulation takes place. Since 1999-2000 euro has
become a single currency in 12 countries of
the European Union. Former historical and
culturological characteristics reflected in the
ideolograms have disappeared from the
banknotes; instead abstract pictures-graphites are depicted on them. Nevertheless there
are a national symbolics on the head side,
but it has nothing in common with a real
history, concrete events and activity of the
historical personalities of the Western
Europe countries. We can say that a change
of traditional function of money – historical
and culturological – takes place. Nowadays,
passing through a long period of existence
in the concrete national forms, money by
means of modern electronic technologies
passes easily all bounds of national currencies, space, time and becomes one of the leading factors of the globalization (Skrinnik,
2006).
Each cultural world, as R. Kis admits,
is a peculiar cultural sphere, bounds of
which are not determined by formal membership in the group but by bounds of effective communications. Money as a system of
communication changes traditionnal means
of social environment division, separates it
from physical reality reference points, extending them considerably and moving into the
sphere of pretersensual, particular social dimension (Kis, 2002).
Summarizing above-mentioned, we
can make a conclusion: “language of money” has changed people’s perception of environment, thinking, behavior; it has created
a culture radically different from the culture
of “moneyless” society.
Structural components of the
monetary culture
Monetary culture is a difficult pheno76
Irina Zubiashvili
menon that reflects a multiplicity of the role
of money in society and in life of certain
individuals. Integrity and consistency of the
monetary culture can be represented in
accordance with traditions of social psychology by constellation of affective, cognitive
and conative components.
Affective component unites phenomena of economic consciousness connected
with emotional attitude to the monetary system of society and displays through value
judgments and monetary emotions.
Cognitive component of the monetary
culture constitutes information contained in
the individual or group or public consciousness and necessary for person to build a picture of the economic world or preserve it, to
realize a self-place in the system of monetary relations.
Conative component of the monetary
culture includes monetary behavior that is
an applied aspect of the monetary culture
and reflects involvement of the individuals
and groups to the practical activity. Researchers imply by the monetary behavior a
form of activity of individuals and social
groups on the financial market connected
with redistribution and utilization of the
monetary resources.
Decision related to the correlation between different variants of the monetary
behavior: consumption, savings, investment, is the most principle decision for person. Undoubtedly, macro- and microeconomic conditions, personal economic situation play the first and leading role in this
choice, nevertheless the monetary behavior
is substantially influenced by perception
and interpretation by person a social and
economic environment, its expectations, settings, value orientations that organicly enter
into the structure of the person’s world
outlook position.
To the world outlook position that influences on the monetary behavior, we can
ascribe decisions that each person makes
personally concerning the most desirable
issues:
 to earn money by fair means – or to
get rich in any way;
 to satisfy easily own requirements –
or to self-actualize in the continuous stress;
 to have the monetary independence
– or to have a possibility to obtain loans and
aid;
 to depend on the material welfare –
or to have a personal freedom at the cost of
certain financial restrictions;
 to care only about personal welfare
– or to spend a time, energy and other
resources for public duty realization;
 what is my personal value: something that I own or something that I can;
 whether trust another people or
rely on nobody except for yourself;
 whether trust a state and its concrete bodies or view them as a threat to own
financial interests (Skrinnik, 2006).
Solution to these issues depends on
economic situation in the society, level of
general and particular monetary culture of
the person. Based on the own world outlook
settings, a person makes concrete decisions
whether to spend own money, how much to
spend and on what, whether to invest money and in what concrete business, whether
to make loans, obtain credits etc. Particularly there is a wide range of consumer’s
models of behavior, content of which is
determined by the following issues: what a
person is induced to spend money on, how
its preferences, self-restrictions and structure of expenses form.
For each society, especially in the periods of deep historical transformations, development of the consumption culture must
include three lines that exist in the indivisible unity: accumulation and transfer of
values of the traditional consumption culture that provide for connection between
generations; external taking of the positive
experience from the consumption culture of
77
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 70-82
another nations; internal innovations that
appear in the course of solution to the
consumption problems in the concrete
socio-historical and economic conditions
(Rostovtseva, 2002).
Particularly, modern economic conditions are specific because crucial priorities of
the economic activity are changing. On the
stage of “wild” capitalism the priority of
profit was basic. If we talk about situation in
Ukraine this stage was passed by. Modern
priority is competitiveness that provides for
orientation toward person, its choice and
needs. It stipulated re-orientation from the
priority of national manufacturer protection
to the priority of national consumer protection. For Ukraine where a manufacturer
is mainly noncompetitive, consumer protection becomes important; this is a formation
of the culture of competitive product manufacture as well as consumption culture.
Monetary behavior of people includes
also a dynamic of savings, investment activity. Giving a definition of the monetary behavior of the Ukrainian citizens regarding
consumption as well as savings and investtment we must take into account a differentiation of behavior models reasoning from
the differences between three social groups:
 ”new poor” – the most numerical
group, monetary behavior of which can be
determined as a strategy of survival;
 middle stratum – their property
characteristics are mainly confined to apartment, cottage, car, only a small part of this
stratum has certain production or financial
capital;
 ”new rich” – a narrow circle that
owns a main part of financial resources of
the population. Models of the monetary behavior of this stratum generally aren’t connected with the interests of economic development of all society and don’t correspond
to them.
When we talk about the first group a
question of the monatery behavior choice
can be considered only within very limited
framework because a survival strategy
doesn’t leave an opportunity of such choice.
Therefore a research of the problem of
investment and savings must be conducted
only regarding relatively small part of the
Ukrainian citizens.
The following factors influence on the
degree of readiness of people to invest and
make savings (Efremenko, 2004):
 Level of money gain. Effect of this
factor in the modern conditons in Ukraine
against the background of low life level of
the main part of population reveals in the
row of pretty specific peculiarities. This is an
aspiration for financial relations evasion as
far as possible, when citizens instead of adjustment to the market conditions try to
avoid its influence by means of household
naturalization, family and friendly help.
Secondly, this is a compensating character of
the monetary relations of the state and
citizens, when monetary function of the state
regarding a considerable part of population
comes to compensation of losses instead of
social problems prevention policy. Thirdly,
this is a simplification of the monetary behavior as a result of its resource base narrowing. Cash becomes dominating in the
financial assets. Finally, this is non-payment,
unprecedented payment instrument in the
developed countries;
 System of social values that regulate an
economic behavior of person. In order to provide a real participation of person in the
economic life it must be aimed at social perception and approval of economic activity,
business decency, wealth earned by hor-nest
labour, money serving for personality’s development, and at the same time to cut off
such social acknowledged behavior samples
as demonstrative consumption as well as
narrowness of survival strategy;
 Large scale and complexity of information operated by market participants and
which needs a huge intellectual resources
78
Irina Zubiashvili
for correct interpretation. Lack of knowledge, strangeness of new roles and lack of
necessary competence in financial resources
disposition are a barrier against financial
activity of the significant part of population
in Ukraine;
 availability of such social and psychological regulators as customs, stereotypes, conventionalities, trust or distrust,
panic, agiotage that mobilize or demobilize
financial market participants taking into
account this market is very sensible to subtle
psychological moods and emotions. So, price of securities is influenced by trust to the
firm, intentions and motives of seller and
buyer, different psychological perception of
future tendencies on the market – optimism
or pessimism, anxiety or confidence etc. Information received from mass-media, behavior of other market participants, even a period of day or year also influence;
 subjective psychological peculiarities of financial reality perception by person.
In Ukraine due to objective reasons a public
psychology of poverty has become widespread, the main features of which are a loss
of life perspective, envy, simplification of
needs and interests, low estimate of personal
significance, worship of wealth and money,
fear of them, that leads to aspiration for
financial relations evasion;
 means of money earning influence
on choice of the monetary behavior. So, easy
money is spent for irrational consumption,
invested in risky financial operations, but
people make harder decisions on savings.
Money earned by hard work is disposed
with the highest degree of responsibility.
The most attractive, non-inflationary
resource of investment is savings. Among
these are saved cash in national and foreign
currency, money on banking accounts, personal investments in shares and other securities as well as purchase of insurance policies, acquisition of durable goods that have
a real liquidity.
Strategy of savings has its own factors
and peculiarities (Skrinnik, 2006):
 social and economic – availability of
resources for making savings. So, unfavourable macroeconomic situation in Ukraine
led for a long time to stagnation of savings.
At the same time theories that made linear
subjection between profit and savings don’t
prove to be correct. Particularly, consumer
confidence index takes into account a fact
that during economic recession people are
more inclined to savings while in the periods of economic growth a tendency to
consumption is more expressed.
 peculiarities connected with effect
of value orientations. This approach based
on their consideration examines savings as
consumption postponed to the future. Money becomes a symbol and guarantor of future pleasure. Choice of strategy aimed to
savings is connected with the fact that person prefers future win to minute’s pleasure
from spending money here and now, moves
aside for a certain time pleasure from consumption.
Stategy of savings depends on settings
of social behavior formed in the process of
upbringing and social experience adoption.
For example, there is a connection between
savings and belonging to the certain class,
socio-cultural society or ethic group.
Age and gender peculiarities influence
on people’s inclination for savings: a desire
to make and have savings growths in the
senior age, although abilities for this quite
often decrease. Women are more disposed
to savings than men, although they have
less concrete intentions to make them and,
actually, make them less.
The next form of the monetary behavior that ordinary Ukrainian is still becoming familiar with is discharge of tax. A
huge scale of shadow economy evidences
that a considerable or even primary part of
citizens during the choice – to pay or not to
pay taxes – to a greater or lesser degree
79
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 70-82
chooses an asocial variant contrary to traditional values of market economy and civil
society. But discharge of tax is not only a
redistribution of financial resources for the
country’s good. Tax sphere is mutual political and economic relations between citizen
and society where subjects of economic activity appear as citizens realizing socially significant aims:
 creation of financial base for solving
a number of generally valid problems for the
sake of entire society;
 since taxes are used for social protection of citizens, discharge of taxes implements solidary functions uniting population
of the country in the wholeness – civil society.
Each of the forms of the monetary behavior bears a certain risk – loss of the investted money, absence of profit, receiving
less profit than expected, impossibility to
repay a credit, let alone risks of illegal financial behavior. Risk is an inevitable constituent of financial activity. Therefore leading
values, that determine people’s activity on
the financial market, are a peculiar social
capital – trust, stability, reliability, protecttability, business honesty (Martsutdinov,
2001).
Determined components of the monetary culture – cognitive, affective, and conative – exist in the systemic unity and interdependency.
2. Monetary culture is a difficult phenomenon that reflects a multiplicity of the
role of money in society and in life of certain
individuals. Integrity and consistency of the
monetary culture can be represented in
accordance with traditions of social psychology by constellation of affective, cognitive
and conative components.
3. Monetary culture of the person is a
result of the process of socialization where a
normative image of the “homo economicus”
exercises a determining function and corresponds to the certain type of culture of the
economic society constructed from developped monetary relations.
4. Depending on the way of behavior
with money in the structure of monetary
culture there are integrative, disintegrative,
socializing, regulative, transmission, innovation, cognitive and prognostic functions.
5. In the conditions of modern Ukrainian society some functions – disintegrative
function (it is connected with considerable
differences between the monetary cul-ture
of different groups of the modern Ukrainian
society); innovation function (in the modern
Ukraine the process of renova-tion of the
monetary culture of the society with the
view of adjustment to the modern social and
economic conditions takes place); cognitive
function (it is actualized by the insufficient
level of knowledge and experience of the
Ukrainian society activity in the market
conditions); prognostic function (consideration of the society’s monetary culture specific character is very important in the course
of the modern social and economic reforms
for the choice of the optimum ways of reforming, minimization of their negative influence on population) – become very important.
6. Monetary behavior of people in the
modern Ukraine should be determined as
adaptive, constantly adjusting to the social
and cultural transformations, and depends
Summary
The results of our research allow to
make the following conclusions.
1. Monetary culture is independent
structural component of the general culture,
qualities and properties of which extrapolate to the financial and economic sphere
that exer-cises a function of ensuring society
stability that is a necessary condition of the
country’s deve-lopment und functioning.
80
Irina Zubiashvili
on differences between three social groups:
“new poor”, “middle stratum”, “new rich”.
(2002). Financial behavior of Ukrainian
population. Sociology: theory, methods, marketing,
4, 87-101].
Notes
Заславская, Т. И. (1991). Социология экономической
жизини: очерки истории. Москва:
1. Ph.D., senior scientist, Laboratory of the Social
Издательство Наука. [Zaslavskaya, T.I. (1991).
Psychology, G. S. Kostiuk Institute of Psychology
Sociology of economic lifa: historical essays.
at the National Academy of Pedagogical Sciences,
Moscow: Publishing house Nauka].
Ukraine. She studied psychology in Georgia,
Ильин, И. А. (1994). Философия Гегеля как учение о
Tbilisi and obtained Ph.D. degree in social
конкретности бога и человека. Санкт-
psychology in Ukraine, Kiev. The main research
Петербург: Издательство Питер. [Ilin, I.A.
areas are in social and economic psychology
(1994). Hegel’s philosophy as studies about
(economic socialization, monetary representations
concreteness of God and man. Saint-Petersburg:
and monetary culture). Co-author of two books on
Publishing house Piter].
economic socialization of youth and author of the
Кісь, Р. (2002). Мова, думка і культура реальності (від
social and psychological trainings in the area of
Олександра Потебні до гіпотези мовного
economic socialization for senior pupils.
релятивізму). Львів: Літопис. [Kis, R. (2002).
E-mail: [email protected]
Language, thought and culture of reality (from
Oleksandr Potebnya to the hypothesis of language
References
relativity). Lviv: Litopis].
Косолапов, Н. А. (1983). Социальная психология и
Выготский, Л. С. (1983). История развития высших
международные отношения. Москва:
психических функций (т. 6, стр. 6-238).
Издательство Наука. [Kosolapov, N.A. (1983).
Москва: Издательство Педагогиа. [Vigotsky,
Social psychology and international relations.
L.S. (1983). History of the high mental functions
Moscow: Publishing house Nauka].
development (vol. 6, pp. 6-238). Moscow:
Мазараки, А. А., Ильин, В. В. (2004). Философия
Publishing house Pedagogika].
денег: монография. Киев: Киевский нац. торг.
Гегель, Г. В. Ф. (1971) Работы разных лет. Москва:
эконом. ун-т. [Mazaraky, A.A., Ilin, V.V.
Издательство Наука. [Hegel, G.W.F. (1971).
(2004). Philosophy of money: monograph. Kyiv:
Works of different years. Moscow: Publishing
Kyiv national trade economic university].
house Nauka].
Московичи, С. (1998). Машина, творящая богов.
Габермас, Ю. (2001) Філософський дискурс Модерну.
Москва: «Центр психологии и
Київ: Четверта хвиля. [Habermas, J. (2001).
психотерапии». [Moscovici, S. (1998). La
The Philosophical Discourse of Modernity. Kyiv;
Machine à faire les dieux. Moscow: “Center of
Chetverta khvilya].
psychology and psychotherapy”].
Гуревич, П. С. (1995). Философия культуры.
Марсутдинов, Ф. М. (2001). Деловая этика
Москва: Аспект Пресс. [Gurevich, P.S. (1995).
корпоративних финансовых отношений в
Philosophy of culture. Moscow: Aspect Press].
современном бизнесе. Этические проблемы
Гальчинський, А. C. (2001). Теорія грошей: навчальний
образования ХХІ века (стр. 85-87). Казань.
посібник. Київ: Видавництво Соломії
[Marsutdinov, F.M. (2001). Business ethics of
Павличко «Основи». [Galchinsky, A.S. (2001).
corporate financial relations in the modern
Theory of money: tutorial. Kyiv: Publishing house
business. Ethic problems of education in the XXI
of Solomiya Pavlichko “Osnovy”].
century (pp. 85-87). Kazan].
Єфременко, Т. (2002). Фінансова поведінка
Моль, А. (1973). Социодинамика культуры. Москва:
населення України. Соціологія: теорія,
Издательство Прогресс. [Mohl, A. (1973).
методи, маркетинг, 4, 87-101. [Efremenko, T.
Social dynamics of culture. Moscow: Publishing house
81
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 70-82
Progress].
and America. Cambridge.
Москленко, В. (2007). Соціально-психологічні
Tajfel, H. Fraser C. (1978). (Ed.). Introducing Social
засади економічної культури особистості.
Psychology. London: Penguin Books.
Соціальна психологія, 4(24), 3-17. Київ.
Шкрабець, М. С. (2005). Стан та перспективи
[Moskalenko, V. (2007). Social and psychological
грошової культури в українському
grounds of the person’s economic culture.
суспільстві. Соціологія дослідження. Зб. наук.
Social psychology, 4(24), 3-17. Kyiv].
праць (стор. 174-179). Луганськ:
Ростовцева, Л. И. (2002). Потребительская
Східноукраїнський університет імені
культура: между гедонизмом и аскетизмом.
Володимира Даля. [Shkrabets, M.S. (2005).
Вестник Московского Университета. Серия 18:
State and perspectives of the monetary culture
Социология и політологія, 4, 87-101.
in the Ukrainian society. Sociology of research.
[Rostovtseva, L.I. (2002). Consumer culture:
Collected papers (pp. 174-179). Lugansk:
between hedonism and asceticism. Bulletin of
Eastern Ukrainian Volodymyr Dal University].
the Moscow University. Series 18: Sociology and
Шкрабець, М. С. (2006). Специфіка грошової
politology, 4, 87-101].
культури української молоді. Молодь в умовах
Сушков, И. Р. (2006). Психологические отношения
нової соціальної перспективи. Матер. VІІІ Між.
человека в социальной системе. Москва:
наук.-практ. конференції (т.1, стор. 50-52).
Издательство «Институт психологи РАН».
Житомир. [Shkrabets, M.S. (2006). Specific of
[Sushkov, I.R. (2006). Psychological relations of
the monetary culture of the Ukrainian youth. Youth
man in the social system. Moscow: Publishing
in the conditions of new social perspective. Papers
house “Institute of psychology RAC”].
presented at the VIII International scientific
Скринник, З. Е. (2006). Гроші у вимірах
conference (vol.1, pp. 50-52). Zhytomyr].
комунікативних практик: соціокультурний
Furnham, A. (1986). Children’s understanding of the
аспект: монографія. Львів: ЛБІ НБУ. [Skrinnik,
economic world. Australian Journal of
Z.E. (2006). Money in the measuring of
Education, 3, 219-240.
communicative practices: social and cultural aspect:
Hofstede, G. (1980). Culture’s conseguences. California
monograph. Lviv: LBI NBU].
Saje Publication.
Thomas, W. (1918-1920). The polish peasant in Europe
82
INGROUP-OUTGROUP EVALUATIONS
AND CONSEQUENCES FOR INTERGROUP RELATIONS
„You are all guilty”:
Culpabilitate colectivă și relaţii
intergrupuri
Natalia COJOCARU1
Abstract
In this article, based on the results of recent empirical studies, we will examine the implications
of collective guilt against a negative event in history's ingroup amid intergroup reconciliation efforts.
In order to review the existing literature on this subject, we intend to answer some questions. How
are the collective negative emotions and, in particular, the collective guilt assumed and shared and
what implications have these emotions on intergroup relations in at present moment? What are the
factors that increase or decrease the collective guilt in the group? How is the sense of collective guilt
internalized by the post-traumatic event generations? How does a traumatic experience persist in the
ingroup's history to the next generations? What are the effects of social recognition (i.e., public
apology) on intergroup reconciliation and forgiveness?
Various studies show that the postwar generations experience guilt more intensely than the generation directly involved in those events. Thus, the mere membership of a particular group determines emotional reactions to a conflictual event, even if consumed. On the other hand, when the ingroup's victimization persists, the collective guilt to present illegalities of their community when
faced with a new opponent decreases. Research shows that the assumption and social recognition of
guilt interferes with a series of defensive strategies meant to protect identity (denial, blaming the
victims or justification of actions), and strategies aimed at identity redefinition (social creativity or
de-categorization). Ultimately, we find that intergroup forgiveness and reconciliation are the result of
a tortuous process that should involve equally the both groups and require concessions on both sides.
Key terms: collective emotions, collective guilt, intergroup reconciliation.
Introducere
Problematica emoțiilor colective a început să fie investigată mai mult la începutul
anilor ‘90 (cf Mullet și Netto, 2009), cercetarea întreprinsă de Doosje et al. (1998) find
una dintre primele care oferă suport empiric
privind felul în care membrii unui grup îm-
Natalia Cojocaru
părtășesc emoții colective ca urmare a calității de membru la acel grup. Tema culpabilității colective, ca, de altfel, și cea a reconcilierii/iertării intergrupuri, a devenit foarte
populară mai ales în ultimul deceniu. Studiile din acest domeniu sunt de dată recentă,
deoarece mult timp psihologii au tratat fenomenul iertării ca pe un proces exclusiv interpersonal (apud Mullet și Netto, 2009). În
cadrul relațiilor interpersonale, iertarea este
abordată ca un tip de comportament prosocial, având drept scop restabilirea relației cu
cineva care a comis un act ofensator în raport cu o anumită persoană (Scobie și
Scobie, 1998 apud Sehajic et al., 2008). Totuși,
această abordare a fenomenului iertării,
observă Mullet și Netto (2009), nu ia în considerare și faptul că, în timpul conflictelor
intergrupuri acțiunile violente nu sunt
orientate împotriva unor indivizi singulari,
ci împotriva grupului în întregime sau
asupra indivizilor în calitatea lor de membri
ai unor grupuri, iar responsabilitatea pentru
acțiunile grupului o poartă toți membrii
grupului.
În acest articol, având la bază rezultatele unor studii empirice recente, vor fi examinate implicațiile culpabilității colective în
raport cu un eveniment negativ din istoria
ingroup-ului2 în eforturile de reconciliere
intergrupuri. În scopul analizei literaturii la
acest subiect, ne-am propus să răspundem la
câteva întrebări: Cum sunt asumate și împărtășite emoțiile colective negative, în particular culpabilitatea colectivă, și ce implicații au aceste emoții asupra relațiilor intergrupuri la etapa actuală? Care sunt factorii care
amplifică/diminuează culpabilitatea colectivă la nivelul grupului? Cum este interiorizat
sentimentul de culpabilitate colectivă de
către generațiile post-eveniment traumatic?
Cum persistă o experiență traumatică din
istoria in-group-ului la nivelul generațiilor
ulterioare? Care sunt efectele recunoașterii
sociale (i.e., a scuzelor publice) asupra reconcilierii și iertării intergrupuri?
Pentru început vom analiza termenii
utilizați în acest articol (angoasă colectivă,
culpabilitate colectivă, regret colectiv, rușine
colectivă), după care vom prezenta rezultatele empirice ale unor studii care au explorat
dimensiunile care ne interesează.
Emoții la nivel intergrupuri:
culpabilitatea colectivă, rușinea colectivă,
angoasa colectivă și regretul colectiv
Emoțiile intergrupuri sau colective
sunt emoții împărtășite de toți membrii unui
grup, indiferent de implicarea lor personală
în experiențele sau evenimentele care le-au
determinat, ca urmare a procesului de autocategorizare prin care identitatea de grup
devine salientă (Smith, 1993; Mackie et al.,
2008, Leonard et al., 2011). Sunt emoții sociocentrice, adică emoții derivate din evaluarea
comportamentului in-group-ului într-un
context intergrupuri dat (Paéz et al., 2006).
Aceste emoții se formează ca urmare a expunerii membrilor grupului la situații, discursuri, simboluri, norme, valori și credințe
comune, fiind interiorizate prin procesul
socializării și învățării sociale (Bar-Tal, 2013).
În ceea ce privește specificul acestor emoții,
Rivera (1993) consideră că trebuie să facem
diferență între „climatul afectiv” și „cultura
afectivă” (apud Bar-Tal, 2013). Climatul afectiv
se referă la modul de raportare a membrilor
unui grup la anumite evenimente specifice
din istoria in-group-ului, pe când cultura
afectivă exprimă modul dezirabil de prezentare într-un anumit context socio-cultural.
În contextul acestui articol, vom analiza doar emoțiile colective negative împărtășite de membrii unui grup în raport cu un
eveniment din istoria in-group-ului.
***
Culpabilitatea colectivă (eng. collective
guilt) este definită de Branscombe (2004 apud
Paéz et al., 2006) drept o stare dezagreabilă,
trăită de membrii unui grup atunci când își
asumă responsabilitatea pentru acțiuni vio85
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 84-97
lente împotriva altui grup, iar aceste acțiuni
sunt percepute drept ilegitime. În aceeași
ordine de idei, culpabilizarea colectivă implică
transferul de vină pentru acţiuni din trecutul
grupului asupra tuturor membrilor acelui
grup, indiferent de gradul lor de participare
în aceste acțiuni.
Doosje et al. (1998) precizează că vina
colectivă este diferită de vina trăită la nivel
individual. La nivel individual, oamenii resimt sentimente de vină atunci când propriile lor acțiuni sunt în contradicție cu normele morale și sunt dezaprobate de către
ceilalți (cf Paéz et al., 2006). Vina colectivă
apare ca urmare a apartenenţei individului
la un anumit grup şi constă în asumarea
responsabilităţii pentru acţiunile negative
din istoria in-group-ului care au produs
suferinţă altor grupuri sociale. Vina colectivă este diferită de „regretul colectiv” (eng.
collective regret) și „rușinea colectivă” (eng.
collective shame).
***
Studiul lui Imnoff et al. (2012) demonstrează că vina şi regretul sunt două reacţii
emoţionale diferite, având și consecinţe diferite asupra atitudinilor şi relațiilor intergrupuri. Autorii admit că vina este o reacţie
emoţională, caracterizată prin aversiune faţă
de sine, cauzată de asumarea responsabilităţii pentru cele întâmplate, ceea ce determină
indivizii să accepte acordarea de compensaţii materiale pentru înlăturarea daunelor
provocate de acțiunile in-group-ului din
trecut. În schimb, regretul presupune mai
puţină aversiune, mai multă empatie faţă de
victime şi rezultă într-o mai mare deschidere
faţă de contactul intergru-puri.
Pe de altă parte, există diferințe între
vină colectivă și rușine colectivă. Trăirea sentimentului de vină corelează cu tendința de a
oferi compensații și a-și cere scuze în mod
public, iar rușinea este asociată cu tendința
de a evita discuțiile despre evenimentele negative din istoria grupului, individul distanțându-se de in-group sau pledând pentru
pedepsirea membrilor grupului care sunt
vinovați de cele întâmplate („oile negre” ale
grupului) (Lickel et al., 2004 apud Paéz et al.,
2006). La nivel intragrupal, rușinea stimulează comportamentul prosocial, conformismul
și responsabilitatea socială, iar vina crește
complianța comportamentală și fortifică legăturile sociale, angajamentul și empatia la
nivel interpersonal (Echeberría, 2000 apud
Paéz et al., 2006).
Alte studii relevă că atunci când membrii unui grup resimt sentimente de vină colectivă ei analizează acțiunile propriu zise
din trecutul in-group-ului și consecințele
acestor acțiuni: „noi am recurs la aceste acțiuni
în raport cu grupul X, care, în consecință, au
produs suferință acestui grup” (vezi Brown,
2009). În cazul rușinii colective, membrii
grupului considerat „agresor” se concentrează mai mult asupra implicațiilor morale
ale acestor acțiuni, cât de mult afectează
acestea identitatea și reputația grupului „noi
am recurs la aceste acțiuni și, în consecință,
avem o imagine proastă în ochii celorlalți”
(ibidem).
***
Angoasa colectivă (eng. collective angst)
este un alt tip de emoție colectivă care originează din modul de percepție a relațiilor
intergrupuri. Într-un șir de studii, Wohl și
colab. constată că angoasa colectivă apare
atunci când membrii unui grup resimt un
grad ridicat de amenințare în raport cu
soarta grupului (cf Bar-Tal, 2013). În acest
caz, membrii grupului cred că există
pericolul unui (alt) masacru sau a unor (alte)
acțiuni ostile/violente din partea unui outgroup. Acest sentiment îi determină să-și
întărească pozițiile dominante și să aplice
violența în raport cu out-group-ul din partea
căruia per-cep această amenințare.
Angoasa colectivă poate apărea și ca
un rezultat al expunerii prelungite la situația
unui conflict nerezolvat (cum ar fi de ex.,
conflictul dintre evrei și palestinieni) (cf BarTal, 2013). Grupurile care trăiesc o perioadă
86
Natalia Cojocaru
mai îndelungată cu un conflict nerezolvat
dezvoltă în timp anumite tendințe emoționale la nivel colectiv, caracterizate de o dominantă afectivă specifică (frică, ură sau furie).
Aceste emoții, scrie D. Bar-Tal (2013), sunt
interiorizate și împărtășite de membrii unui
grup și sunt trăite cu atât mai intens, cu cât
indivizii se identifică într-o măsură mai
mare cu in-group-ul. Discursurile cu referire
la conflict evocă și aceste emoții. Mai exact,
ele constituie cadrul de activare a unei emoții specifice, sugerând semnificații, interpretări și evaluări ale faptelor sociale.
***
În 1996, apare cartea lui D.J.Goldhagen
„Hitler's Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust”3, în care autorul
admite că populația germană este, într-o
oarecare măsură, responsabilă de persecuțiile evreilor din timpul celui de-al doilea
război mondial (apud Doosje et al., 1998). El
argumentează că, în perioada celui de-al II
război mondial nemții au avut mai multe
ocazii de a alege între a susține genocidul și
a se opune acestuia. Cartea lui Goldhaugen
a stârnit numeroase controverse. Deloc surprinzător, scrie Goldhagen, cel mai fervent
au reacționat germanii, atât cei care au trăit
experiența războiului, cât și cei care s-au
născut după 1945. Acest fapt relevă că, simpla apartenență la un anumit grup determină reacții emoționale față de trecutul ingroup-ului, chiar și atunci când membrii
grupului nu poartă direct responsabilitate
pentru cele întâmplate (Doosje et al., 1998).
Culpabilizarea întregii naţiuni germane, chiar şi a etnicilor germani din afara
graniţelor, indiferent de rolul pe care l-au
avut în perioada războiului, a avut drept
efect sporirea responsabilităţii acestora de a
participa la repararea prejudiciilor cauzate
de război (Immnoff et al., 2012). „You are all
guilty” („Voi toţi sunteţi vinovaţi”) era scris în
1945 pe un poster al Forţelor Aliate, fapt care
avea drept scop să amintească germanilor
despre complicitatea tacită şi responsabili-
tatea pe care o poartă pentru crimele împotriva umanităţii din perioada nazistă
(Janowitz, 1946 apud Immnoff et al., 2012).
Chiar dacă după război germanii au
contribuit într-un fel sau altul la compensarea prejudiciilor din timpul războiului, ei
vor trăi de fiecare dată sentimente de vină
atunci când sunt amintite acțiunile in-groupului (Doosje et al., 1998). Copiii mei, spunea
G. Grass într-un interviu, chiar dacă nu sunt
direct vinovați, trăiesc cu această povară, pe
care o poartă ca pe o responsabilitate. Ea îi
obligă, afirmă scriitorul german, să rămână
vigilenți față de orice evoluție ce ar putea
conduce la o repetare a lucrurilor. Uneori,
faptul poate lua un aspect isteric4. Se pare că
istoria germanilor nu va fi niciodată normală, la fel cum nici memoria germanilor nu va
putea fi vreodată normală, scria J. Olick
(2003). În contextul discuției noastre, ne
întrebăm, citându-l pe Van den Beld (2002),
ce efecte produce această culpabilizare in
corpore asupra reconcilierii relaţiilor intergrupuri? Trebuie ca generațiile ulterioare să
poarte răspundere morală pentru acțiunile
negative întreprinse de in-group în trecut?
Trebuie ca responsabilitatea să fie împărtășită de toți membrii grupului, chiar dacă nu
sunt direct implicați în acțiunile negative
sau fiecare membru al grupului răspunde
pentru propriile acțiuni?
Conform lui Immnoff et al. (2012),
campaniile postbelice axate pe culpabilizarea colectivă nu ar avea întodeauna efectele
scontate – de a determina sporirea empatiei
faţă de victime. Concluziile studiului sugerează că regretul colectiv poate determina
într-o mai mare măsură armonizarea relaţiilor intergrupuri şi atitudini pozitive faţă de
Celălalt, decât sentimentul de vină colectivă.
Tot în aceeași cheie, Van den Beld (2002)
explică diferența dintre „a fi vinovat” și „a te
simți vinovat”. Cineva poate fi vinovat, fără
a trăi sentimente de vină și, invers, cineva
poate trăi sentimente de vină, fără a fi vinovat. Autorul consideră că nu există suport
87
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 84-97
moral pentru a împărtăși vinovăția colectivă
în raport cu crimele de care individul nu
este vinovat în mod direct.
Rezultatele unor studii atestă că, persoanele care sunt direct implicare în acțiuni
de violență, ca agresori sau martori pasivi,
de obicei nu raportează sentimente de vină.
De exemplu, interviurile cu foști gardieni ai
lagărelor din Cambodjia și membri ai bandelor care au comis crime în timpul genocidului din Rwanda evidențiază că aceștia nu
aveau sentimente de vină, rușine sau regret
pentru cele întâmplate (Hatzfeld, 2004 apud
Paéz et al., 2006).
Sentimente scăzute de vină au fost
remarcate și în cadrul unor sondaje de
opinie din Germania: în 1951, doar 32% din
nemți considerau că Germania poartă vina
pentru cele întâmplate în cel de-al doilea
război mondial, în 1967 s-au înregistrat 62%.
Discuțiile despre rolul armatei germane și a
populației în timpul războiului s-au intensificat în anii ’70-80 ai secolului trecut: copii
erau cei care se interesau de ce părinții sau
buneii lor au întreprins anumite acțiuni violente (Paéz et al., 2006). Rensman (2004)
constată că studenții din a treia generație de
după cel de-al II-lea război mondial relatează sentimente de rușine (65%) și vină (41%),
atunci când sunt invocate amintiri despre
Holocaust (apud Paéz et al., 2006). Cu alte
cuvinte, vina o trăiesc mai mult generațiile
care s-au născut după război și care interiorizează acest sentiment de culpabilitate colectivă, fără a avea efectiv vreo vină pentru cele
întâmplate.
În ceea ce privește experiențele traumatice, s-a observat că descendenții supraviețuitorilor Holocaustului, care nu au avut
o experiență la prima mână, au aceleași
emoții ca și cei care au trăit experiențele
direct (Yehuda et al., 2000 apud Wohl și
Branscombe, 2008). La fel, Wayment (2004)
constată că americanii care nu au avut o
experiență directă privind atacurile teroriste
din 9 septembrie 2001 (nu locuiesc în New
York sau Washington și nu aveau cunoștințe
printre cei care au fost uciși), trăiau emoții la
fel de puternice atunci când se evocau amintiri peste șase luni de la producerea atacurilor, ca și cei care au avut o experiență personală (apud Wohl și Branscombe, 2008).
Astfel, conchid Wohl și Branscombe (2008),
victimizarea in-group (ca, de altfel, și sentimentul de vină colectivă) este împărtășită de
ceilalți membri ai grupului chiar și în lipsa
unei experiențe directe. În acest caz, am
putea vorbi de un gen „suferință vicariantă”
(Hewston et al., 2004 apud Brown, 2009).
În studiul lor, Doosje et al. (1998)
examinează cum reacționează membrii grupului care nu au avut o implicare personală
la acțiunile negative din istoria in-groupului (de ex., de exploatare/dominare a unui
grup de către in-group). Autorii au creat
arbitrar două grupuri și au manipulat, în
condiții de laborator, inducerea sentimentului de vină colectivă prin evaluările oferite
de out-group. Rezultatele autorilor evidențiază că, chiar și atunci când se creează
grupurile în mod artificial, membrii unui
grup resimt sentimente de vină. Cercetătorii
argumentează că sentimentul de vină la
nivel individual apare atunci când se manifestă discrepanțe între comportamentul
așteptat și comportamentul de fapt într-o
situație anume; când comportamentul unui
individ este inconsistent în raport cu standardele personale.
Cum sunt trăite emoțiile care rezultă
din această inconsistență comportamentală,
se întreabă Doosje et al. (1998)? Având la
bază explicațiile oferite de teoria identității
sociale (Tajfel și Turner, 1986) și teoria autocategorizării (Turner et al., 1987), autorii
menționează că recunoașterea apartenenței
la un anumit grup ar putea determina reacții
emoționale specifice în raport cu acțiunile
acelui grup, chiar dacă persoana nu are
legătură cu acele acțiuni din trecut. Astfel,
indivizii trăiesc sentimente de vină colectivă
atunci când comportamentul altor indivizi
88
Natalia Cojocaru
din in-group se produce într-un mod ce
contravine normelor și valorilor acelui grup.
Ei trăiesc emoții ca rezultat al apartenenței la
un anumit grup (cf Doosje et al., 1998).
O altă întrebare ar fi cât timp persistă
responsabilitatea și vina colectivă pentru
acțiunile in-group-ului? În general, amintirile despre evenimentele istorice sunt mai
intense pe parcursul a trei generaţii (cf Paez
et al., 2008). Totuși, s-a observat că, în a treia
generație se resimte un nivel mai mare de
vină, rușine și responsabilitate colectivă, decât la membrii grupului implicați direct în
crime colective (Paéz et al., 2006).
puri. Felul în care sunt rememorate evenimentele istorice creează controverse la nivelul relaţiilor intergrupuri chiar şi după o
perioadă îndelungată după ce acestea s-au
produs: încercările de a fi „şterse” sau „rescrise” evenimentele negative din istoria grupului ar putea ofensa memoria victimelor şi
ar face să crească tensiunile şi conflictele
intergrupuri (cf Rottela şi Richeson, 2013). Pe
de altă parte, abuzul de culpabilizare provoacă reacții de protecție identitară, justificare și, în consecință, de respingere a vinei.
În studiul lor, Paéz et al. (2006) analizează rolul vinei colective ca element al reprezentării sociale a trecutului. Este important de menționat, scriu autorii studiului, că,
uneori, culpabilizarea este folosită ca instrument în lupta ideologică. Reprezentările
sociale ale trecutului sunt folosite în calitate
de justificări pentru suferințele din trecut: a)
in-group-ul este prezentat ca o victimă (de
ex., „noi, sârbii, am fost discriminați din timpul
evului mediu și până în perioda celor două
războaie mondiale”); b) out-group-urile sunt
categorizate ca agresori, iar responsabilitatea
și vina pentru injustițiile simbolice sau reale,
actuale sau trecute sunt atribuite acestor
categorii sociale (de ex., „ei, croații și bosniacii
au colaborat cu regimul fascist și au comis
acțiuni de genocid asupra poporului nostru”) și
c) represaliile sunt percepute ca legitime,
acestea sunt considerate drept răspunsuri la
suferințele și violențele pe care le-a trăit
grupul în trecut (Rosoux, 2001 apud Paéz et
al., 2006).
Grupurile rememorează cu o mai mare
fidelitate și acuratețe crimele comise de alte
grupuri, decât cele comise de propriul grup
(Paéz et al., 2006). Wohl și Branscombe
(2008) au studiat consecințele victimizării
trecute asupra reacțiilor emoționale orientate împotriva adversarului din prezent și în
evaluarea acțiunilor violente ale in-groupului din prezent. Vina colectivă este minimalizată în condițiile evocării suferințelor/persecuțiilor in-group-ului din trecut. În
Istorie, memorie colectivă şi
reprezentări sociale
Un alt aspect important în contextul
discuţiei privind reconcilierea intergrupuri
se referă la memoria și reprezentarea socială a
unui eveniment istoric, or „experienţele dăinuiesc în noi sub forma reprezentărilor care
le exprimă”, scria I. Marková (2003/2004,
p.180).
Într-un studiu, Paez et al. (2008) au fost
interesați de viziunea tinerilor din 22 de ţări
(în total, 3,322 de participanţi) privitor la cel
de-al doilea război mondial. Autorii constată
că tinerii din ţările considerate învingătoare
în cel de-al doilea război mondial evaluează
evenimentul mai mult pozitiv şi îşi exprimă
disponibilitatea de a se angaja din nou întrun asemenea război pentru a-şi apăra patria,
comparativ cu tinerii din ţările învinse, care
evaluează mai mult negativ acest eveniment.
Pentru ţările învingătoare, menţionează
Wertsch (2002), cel de-al doilea război
mondial este reprezentat drept un „război
legitim” – „a just war” (în SUA) sau „marele
război pentru apărarea patriei” (în Rusia)
(apud Paez et al., 2008).
În acest context, Rottela şi Richeson
(2013) constată că amintirile despre ilegalităţile in-group-ului ar putea detemina reacţii
defensive care afectează relaţiile intergru89
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 84-97
acest studiu se demonstrează că, atunci când
victimizarea este salientă, vina colectivă față
de ilegalitățile prezente ale in-group-ului
scade (Wohl și Branscombe, 2008). În toate
cele patru experimente, cercetătorii au evidențiat că, atunci când se activează amintiri
despre victimizarea din trecut a in-groupului, participanții nu trăiesc sentimente de
culpabilitate în raport cu acțiunile curente
de violență ale in-group-ului îndreptate împotriva out-group-ului considerat inamic.
Respectiv, atunci când subiecților evrei
(evrei canadieni) li se amintea de Holocaust
(experimentul 1 și 2), iar celor americani
despre atacurile de la Pearl Harbor sau cele
din 9 septembrie 2011 (experimentul 3 și 4),
aceștia nu împărtășeau sentimente de vină
colectivă pentru prejudiciile actuale aduse
de in-group grupului care este adversar în
prezent (palestenienii, în cazul subiecților
evrei și irakienii, în cazul celor americani).
De asemenea, cercetătorii au urmărit să vadă
care sunt mecanismele prin care evocarea
evenimentelor suferințelor din istoria ingroup-ului contribuie la diminuarea sentimentului de vină colectivă din prezent.
Astfel, au fost identificați doi factori – minimalizarea responsabilității grupului pentru
ilegalitățile curente și legitimarea acestor
acțiuni. Subiecții evrei, care percep acțiunile
lor ca răspuns la acțiunile teroriste ale palestinienilor, nu se consideră vinovați. La evocarea amintirilor despre Holocaust, participanții evrei nu se considerau vinovați de
acțiunile Israelului împotriva palestinienilor
și nu împărtășeau sentimente de vină colectivă, deoarece le considerau legitime în contextul acțiunilor teroriste întreprinse de palestinieni. Această legitimare servește ca
bază pentru diminuarea sentimentului de
vină colectivă. Când membrii grupului nu-și
asumă responsabilitatea pentru suferințele
out-group-ului, mijlocul cel mai la îndemână
pentru asta este de a reduce vina colectivă
prin a găsi justificări pentru acțiunile ingroup-ului (terorismul palestinian, în cazul
conflictului palestino-israelian și atacurile
din 9 septembrie, pentru intervenția americană în Irak).
Studiul lui Wohl și Branscombe (2008)
demonstrează că evocările despre suferințele
din trecut ale in-group-ului diminuează sentimentul de vină colectivă pentru acțiunile
prezente ale grupului în fața unui nou
adversar. Acest efect ar putea să rezulte ca
urmare a reducerii responsabilității și a
creșterii justificării pentru ilegalitățile ingroup-ului din prezent. Membrii grupului
împărtășesc sentimentul de vină colectivă
atunci când este asumată responsabilitatea
pentru acțiunile in-group-ului împotriva
unui alt grup și aceste acțiuni sunt percepute
drept ilegitime. În toate cele patru experimente ale autorilor, evocarea trecutului reduce vina colectivă pentru acțiunile de violență comise în cadrul unui conflict intergrupuri din prezent. În concordanță cu
teoria identității sociale, atunci când membrii unui grup sunt confruntați cu mesaje ce
acuză in-group-ul de persecuții, ei recurg la
mecanisme de protecție identitară prin reducerea responsabilității și legitimarea acțiunilor de persecuție îndreptate asupra outgroup-ului. Aceste acțiuni, constată Wohl și
Branscombe (2008), au drept scop diminuarea sentimentului de vină colectivă.
În mod contrar, mai scriu autorii, s-ar
părea că evocarea suferințelor trecute ale ingroup-ului ar determina reacții de empatie
față de persecuțiile actuale față de un alt
grup. Totuși, așa cum sugerează rezultatele,
în situații de conflict intergrupuri, amintirile
despre persecuțiile in-group-ului intervin ca
mecanisme de protecție identitară și nu stimulează comportamente prosociale față de
out-group. Autorii consideră că asemenea
evocări sunt contraproductive, deoarece
amplifică percepția amenințării și angoasa
colectivă.
Așa cum precizează cercetătorii, rezultatele comportă anumite limite, deoarece subiecții erau evrei canadieni. Ar fi binevenit,
90
Natalia Cojocaru
sugerează Wohl și Branscombe (2008), de a
studia mecanismele de justificare în raport
cu un conflict intergrupuri din prezent,
având subiecți din cadrul grupurilor direct
implicate în conflict (evrei israelieni și palestinieni).
Cum este percepută vina pentru acțiunile in-group-ului de către membrii grupului din afara contextului în care s-au produs
acele acțiuni? De exemplu, care este reprezentarea vinei pentru nemții născuți în afara
granițelor și care nu au avut vreo implicare
în acțiunile de persecuție, dar care au fost
siliți să participe la acțiuni de restaurare a
pagubelor de război? Într-un studiu, care are
la bază abordarea narativă, am relevat următoarele semnificații (cf Cojocaru și Cojocaru,
2012). Nemții din afara granițelor trăiesc un
sentiment de vină colectivă vag perceput.
Fiecare din ei poartă stigmatul învinsului şi
se fac responsabili in corpore pentru acţiuni
pe care nu le-au săvârşit, ca un tribut pe care
trebuiau să-l plătească. Culpabilitatea pentru
cele întâmplate este plasată în mod dispersat: fie negată („noi nu am greșit cu nimic”),
fie nedeterminată („nu am ştiut cine este vinovat”), fie pusă pe seama statului român sau
atribuită lui Stalin sau Hitler („amândoi sunt
oameni fără Dumnezeu”), fie considerată în
definitiv un subiect tabu („sunt prea simplă să
știu cine e de vină”). Unii din ei evită să vorbească despre acest subiect, considerând că
nu mai are nici o importanţă. Este un episod
biografic maculat de o experienţă traumatizantă, un trecut interzis, un subiect problematic. Totuşi, ei nu se martirizează şi nici nu
pozează in victime. Au mai degrabă o atitudine conciliantă faţă de nedreptăţile istoriei.
După ce acest capitol din viaţă s-a consumat,
a fost interiorizat şi tălmăcit îndelung, victimele nu urmăresc răzbunarea suferinţelor
prin care au trecut sau achitarea vinovaţilor.
Nici măcar nu sunt preocupaţi de identificarea unor vinovaţi. În majoritatea cazurilor,
naratorii invocă vârsta prea fragedă pentru a
fi în măsură să chestioneze natura întâmplă-
rilor și impactul acestora asupra existenţei
lor, dar mai ales să problematizeze situaţia
pentru a identifica vinovaţi.
Recunoaştere socială şi reconciliere
intergrupuri
Thema recunoaşterii sociale, sub forma
fie a luptei pentru recunoaştere socială, fie a
încercării de a nega recunoaşterea socială a
celorlalţi, se ascunde în spatele multor reprezentări sociale; istoria omenirii, din timpuri
străvechi şi până astăzi poate fi descrisă şi
analizată în termenii referitori la căutarea şi
lupta pentru recunoaştere socială, scrie
Marková (2003/2004). Aceasta a fost tematizată încontinuu şi pusă în legătură cu alte
themata, precum noi/ei, libertate/opresiune,
dreptate/nedreptate,
egalitate/inegalitate
etc., ale căror conţinuturi s-au transformat
continuu de la o epocă la alta (Marková,
2003/2004). De-a lungul istoriei, această
thema s-a exprimat în termeni variaţi – în
perioada modernităţii ea a fost analizată
prin trecerea de la conceptul de onoare, la
cel de demnitate (Berger, 1973 apud
Marková, 2003/2004).
Recunoaşterea injustiţiilor istorice reprezintă un fapt important pentru memoria
in-group-ului. Pentru victime este importantă nu doar rememorarea şi transmiterea
amintirilor despre evenimentele traumatice,
dar şi recunoaşterea acestora de către grupul
„agresor” (cf Pannebaker et al., 1997). Aşa
cum observă Spinner-Halev (2007), armenii
îşi doresc ca guvernul turc să recunoască
masacrul din 1915 nu atât pentru a obţine
compensaţii materiale (chiar dacă unii turci
ar putea să aibă această temere, iar unii
armeni ar putea să se gândească la acest
lucru), ci pentru o restaurație morală a unei
nedreptăți. Mai mult decât atât, scrie autorul, armenii sunt deranjaţi de faptul că guvernul turc refuză cu obstinare recunoaşterea genocidului, ceea ce este un fapt ofensator pentru memoria colectivă a armenilor
91
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 84-97
şi afectează ceea ce este crucial pentru demnitatea in-group-ului.
A cere scuze în mod public pentru
acțiunile imorale comise de in-group în trecut a devenit un fapt comun, constată Doosje
et al. (2006). Totuși, care sunt factorii care determină sau diminuează asumarea și recunoașterea socială a vinei pentru acțiunile ingroup-ului?
Cum se raportează membrii unui grup
la informațiile privind acțiunile negative din
istoria in-group-ului, informații care pot fi
amenințătoare la adresa identității in-groupului? Studiile arată că, atunci când indivizii
manifestă un nivel înalt de identificare și
atașament față de in-group, ei vor căuta metode prin care să evite sentimentele de vină
în raport cu acțiunile negative din trecutul
in-group-ului. În același timp, indivizii
acționează diferit la informația furnizată de
sursă (in-group vs out-group), în funcție de
nivelul de identificare cu in-group-ul. La
această conclizie au ajuns Doosje et al. (2006).
Astfel, autorii observă că, în condițiile unui
nivel înalt de identificare in-group, atunci
când mesajul vine de la o sursă in-group (de
ex., un cercetător din aceeași țară relatează
despre ilegalitățile comise de in-group),
mesajul este imposibil de a fi respins, fapt
care nu se întâmplă în situația când același
mesaj este enunțat de o sursă out-group (de
ex., un cercetător dintr-o altă țară). În cazul
unei surse out-group, se manifestă tendința
de a pune la îndoială credibilitatea acesteia,
iar membrii grupului „agresor” sunt mai
puțin predispuși de a oferi compensații
materiale out-group-ului „victimă”. Autorii
mai evidențiază că, în cazul unui nivel înalt
de identificare in-group indivizii preferă mai
curând acordarea de compensații materiale,
decât să-și ceară scuze în mod public. Scuzele publice ar însemna recunoașterea explicită și acceptarea vinei pentru acțiunile din
trecut ale ingroup-ului. În schimb, oferirea
de compensații materiale pentru membrii
grupurilor victimizate nu implică și o recu-
noaștere publică. Este un act firesc de recunoaștere a relației de tip victimă/agresor, iar
prin acțiunea „de a oferi bani” e ca și cum șiar cumpăra „o conștiință curată”. Este ceva
similar cu acțiunile de caritate întreprinse ca
urmare a sentimentelor de vină trăite la
vederea unei fotografii cu un copil flămând
din lumea a treia, consideră Doosje et al.
(2006). Copii sunt ajutați din compasiune și
nu fiindcă ne asumăm vina pentru condiția
lor socială. În esență, asemenea acțiuni diminuează sentimentul de vină colectivă.
Indivizii sunt motivați să se perceapă
pe sine și pe membrii grupului din care fac
parte ca fiind buni, onești și merituoși: informațiile care susțin că grupul s-a comportat
injust în anumite situații sunt amenințătoare
pentru identitatea socială și, implicit, a celei
personale. Astfel, amintirile despre ilegalitățile in-group-ului în mod frecvent determină
reacții defensive, cum ar fi negarea, blamarea victimelor sau justificarea acțiunilor (cf
Rottela şi Richeson, 2013). În consecință,
deseori, aceste mecanisme de apărare sunt
însoțite de diminuarea sentimentului de
vină colectivă (cf Doosje et al., 1998). Diminuarea vinei se soldează cu refuzul de a
acorda compensații și de reconciliere cu grupul victimizat (cf Rottela şi Richeson, 2013).
În conformitate cu tezele teoriei identității sociale, grupurile care se confruntă cu
informații negative din istoria grupului tind
să adopte diverse strategii de protecție identitară. Strategia creativității sociale constă în
redefinirea dimensiunii care constituie
obiectul devalorizării identitare (de ex., minimalizarea importanței acestei dimensiuni
sau construcția unei noi dimensiuni) sau se
recurge la comparații intergrupuri (de ex.,
compararea cu un grup care a recurs la
acțiuni mai reprobabile decât cele incriminate in-group-ului) (Paéz et al., 2006). Altă formă de protecție identitară este de a cataloga
membrii grupului, considerați responsabili
pentru acțiunile negative din trecut, ca fiind
atipici pentru in-group; se construiesc un fel
92
Natalia Cojocaru
de subcategorii identitare, gen „oile negre
ale grupului”, astfel aceștia sunt devalorizați
și excluși la nivel simbolic (Paéz et al., 2006).
Așa cum am mai spus, deprecierea credibilității sursei care furnizează informația negativă despre in-group este o altă strategie comună pentru asemenea situații (Paéz et al.,
2006). Totuși, în anumite cazuri, și indivizii
cu un nivel înalt de identificare cu grupul
pot resimți un nivel crescut de culpabilitate
colectivă. Acest fapt se produce în special
atunci când informația despre acțiunile imorale ale in-group-ului parvine de la o sursă
in-group valorizată, discursul căreia se axează pe necesitatea unor acțiuni reparatorii
(Branscombe, 2004 apud Paéz et al., 2006).
Negarea, justificarea și alte strategii de
coping identitar, permit grupului să mențină
o identitate colectivă pozitivă și să respingă
criticile privind violarea drepturilor omului
(cf Paéz et al., 2006).
Alte concluzii desprinse din studiul lui
Doosje et al. (2006) se referă la gradul de asumare a vinei. În cazul în care subiecților li se
spunea că membrii in-group-ului și-au cerut
scuze public în fața grupului care a avut de
suferit de pe urma acțiunilor întreprinse în
trecut de către in-group, vina colectivă era
mai mare. Mai puțin trăiau sentimente de
vină atunci când li se spunea că grupul victimizat a primit compensații materiale. Vina
din trecut poate fi diminuată prin oferirea de
compensații financiare în cazul membrilor
grupului cu un nivel înalt de identificare și
prin scuze publice pentru cei cu un nivel
scăzut de identificare. Cu alte cuvinte, primii
vor trăi sentimente de vină atunci când grupul și-a cerut scuze în mod public, ultimii,
atunci când se oferă compensații materiale.
Studiul lui Cehajic et al. (2008) investighează efectele contactului intergrupuri și a
identitității comune asupra iertării și reconcilierii la nivel intergrupuri. Autorii se întreabă care sunt mecanismele psihologice
care predispun membrii unui grup să ierte
un alt grup pentru atrocitățile comise în tre-
cut? Care este impactul iertării out-groupului asupra reconcilierii intergrupuri?
Participanții, musulmani bosniaci
(N=180), au fost rugați să relateze cât de
pregătiți sunt să ierte violențele comise de
sârbii bosniaci din timpul războiului din
1992–95 din Bosnia și Herzegovina. Rezultatele studiului evidențiază că, un contact
intergrupuri frecvent și calitativ, mediat de
empatie, încredere în Celălalt și percepția
eterogenității out-group-ului, contribuie la
iertarea și reconcilierea intergrupuri. În acest
caz, determinanții iertării intergrupuri sunt:
contactul intergrupuri, gradul de identificare cu in-group-ul, încrederea în out-group,
empatia, percepția eterogenității out-group
(care permite o oarecare diferențiere între
membrii „buni” și „răi”) și distanța socială
(cf Cehajic et al., 2008). Totuși, conform
rezultatelor, majoritatea participanților a
manifestat un nivel scăzut de predispunere
pentru a ierta membrii out-group-ului
pentru violențele din timpul războiului.
Cercetătorii explică aceste rezultate prin
următoarele. Luând în considerare nivelul
înalt de identificare cu in-group-ul, participanții ar putea să recurgă la un gen de
strategie de protecție identitară de „a nu
uita” suferințele și injustițiile din trecutul
recent. O altă explicație, conform autorilor,
ar fi tendința de a asocia iertarea cu uitarea.
Așa cum aceste concepte sunt interșanjabile
la nivel perceptiv, nivelul scăzut poate fi
datorat și rezistenței de a nu uita trecutul
traumatic. Or a ierta ar însemna și a uita.
Doosje et al. (1998) au fost interesați de
felul în care sentimentul de vină colectivă
influențează tendințele de compensare în
prezent a injustițiilor comise de predecesori.
Cu alte cuvinte, autorii se întreabă în ce
măsură sentimentul de vină colectivă trăit la
nivel de grup rezultă în acțiuni compensatorii așa cum se întâmplă la nivel interindividual. Conform autorilor, dacă participanților li se vor fac saliente aspecte mai puțin
favorabile din istoria ingroup-ului, ei vor
93
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 84-97
resimți sentimente de vină colectivă și vor fi
mai dispuși să se angajeze în comportamente compensatorii față de out-group-ul
persecutat (Doosje et al., 1998). Conform teoriei identității sociale, în cazul în care grupul
este evaluat negativ de un alt grup, membrii
grupului ar putea fi afectați de aceste evaluări, deoarece identitatea personală se construiește prin interferență cu cea grupală.
Indivizii pot reacționa la aceste informații
amenințătoare prin evidențierea eterogenității in-group. Această strategie îi ajută să se
perceapă pe sine diferențiat de ceilalți membri ai grupului. Doosje et al. (1998) au anticipat că, chiar și un nivel minim de identificare va fi suficient pentru a se forma un
oarecare atașament față de in-group. Astfel,
autorii au încercat să creeze, în condiții de
laborator, o situație în care membrii grupului ar putea să se simtă afectați de comportamentul unor membri din in-group. Totuși,
nu fiecare membru al grupului este afectat
în același mod de apartenența la acest grup:
este important nivelul de identificare ingroup, diferențiindu-se între membrii cu un
nivel înalt/scăzut de identificare. În funcție
de acest criteriu reacțiile emoționale și cele
de protecție identitară vor fi diferite. Membrii grupului cu un nivel scăzut de identificare in-group își asumă responsabilitatea
pentru acțiunile negative din istoria ingroup-ului și resimt un nivel mai mare de
vină colectivă, comparativ cu membrii grupului cu un nivel înalt de identificare ingroup. Emoțiile negative care afectează imaginea grupului, precum vina și rușinea, vor
fi mai intense în cazul celor care sunt dispuși
să recunoască sau să accepte că grupul din
care fac parte a recurs la acțiuni imorale în
trecut. Autorii evidențiază că, indivizii cu un
nivel înalt de identificare in-group de obicei
nu sunt dispuși de a accepta informații privind acțiunile imorale întreprinse de ingroup în trecut. În acest caz, se recurge la
diverse strategii defensive, la negarea sau
chiar justificarea acestor acțiuni. Membrii
grupului cu un nivel scăzut de identificare
manifestau mai multă predispunere pentru
a accepta vina colectivă, decât cei cu un nivel înalt de identificare. În același timp,
autorii argumentează că membrii cu un
nivel înalt de identificare in-group sunt mai
defensivi în raport cu informațiile amenințătoare la adresa identității grupului, decât cei
cu un nivel scăzut (cf Doosje et al., 1998).
Wohl și Branscombe (2005) au examinat cum categoria de apartenență influențează reacțiile grupului victimizat față de
membrii actuali ai grupului învinuit de
acțiuni violente în trecut. Autorii se întreabă
care ar fi obstacolele care ar contracara
reconcilierea unor grupuri care au o istorie
conflictuală la mijloc? Se pare, scriu Wohl și
Branscombe (2005), că, odată ce conflictul
intergrupuri s-a terminat, emoțiile negative
față de out-group ar trebui la fel să dispară.
Totuși, constată autorii, emoțiile negative
persistă mult timp după ce conflictul s-a
încheiat. Wohl și Branscombe (2005) evidențiază că, atunci când participanților la studiu
li se solicita să gândească despre sine ca
membri ai comunității de evrei, identitatea
evreiască devenind salientă, erau mult mai
predispuși să atribuie vina germanilor și mai
puțin predispuși pentru iertare, decât atunci
când li se activa o identitate supraordonată
(categoria „oameni”).
Un alt factor care poate determina
iertarea și reconcilierea intergrupuri este
percepția eterogenității out-group. În acest
caz, scrie Brown (2009), membrii out-groupului „agresor” sunt percepuți ca fiind diferiți
între ei. Acest fapt permite diferențierea unei
subcategorii a membrilor „vinovați”.
Concluzii și direcții de cercetare
Psihologii sociali s-au întrebat dintotdeauna care ar fi condiţiile de convieţuire
paşnică la nivelul relațiilor intergrupuri,
care ar fi acea formulă coagulantă pentru reconcilierea părților sfășiate de un conflict.
94
Natalia Cojocaru
Cele mai multe studii din acest domeniu reclamă nevoia unei identităţi supraordonate
comune, care ar fi capabilă să producă apropierea grupurilor. Întrebarea ce apare este
care ar trebui să fie această identitate? Studiile relevă că referința la categoria umanității poate fi o soluţie eficientă. Totuși, pentru
ca reconcilierea intergrupuri să se producă,
membrii grupului victimizat trebuie să treacă peste atitudinile și sentimentele negative
față de foștii agresori (cf Noor et al., 2008
apud Greenaway et al., 2011). Doar în asemenea condiții, o categorie identitară supraordonată va funcționa cu succes în vederea
stabilirii unor relații intergrupuri favorabile
(Greenaway et al., 2011).
Diverse studii arată că generaţiile postbelice resimt un grad de culpabilitate mai intens decât generaţia implicată în mod direct
în respectivele evenimente. Astfel, simpla
apartenență la un anumit grup determină
reacții emoționale față de un eveniment conflictual, chiar dacă consumat. Pe de altă
parte, atunci când persistă victimizarea ingroup-ului, scade vina colectivă față de ilegalităţile prezente ale propriei comunităţi în
faţa unui nou adversar. Cercetările arată că
procesul de asumare și recunoaștere socială
a vinei interferează cu o serie de strategii
defensive de protecţie identitară (negarea,
blamarea victimelor sau justificarea acțiunilor), precum și strategii de redefinire identitară (creativitatea socială sau decategorizarea). În definitiv, constatăm că iertarea şi
reconcilierea intergrupuri sunt rezultatul
unui proces sinuos în care trebuie implicate
în egală măsură ambele grupuri, iar concesiile să se facă din ambele părţi.
Unul din factorii care blochează reconcilierea integrupuri este persistența angoasei
colective la membrii grupului victimizat
(Halperin et al., 2013). Iertarea intergrupuri
presupune diminuarea sentimentelor de
răzbunare, mânie și neîncredere în raport cu
„foștii agresori” și se manifestă prin tendința
de a apropiere, empatie și intenții de a
(re)stabili relații cu membrii out-group-ului
(apud Cehajic et al., 2008). Reconcilierea pare
să fie eficientă atunci când implică ambele
părţi (luând în considerare dimensiunea
relaţiilor intergrupuri), fiindcă reconcilierea
autentică presupune şi concesii reciproce. În
caz contrar, nu e decât un proiect-caricatură
de reconciliere, prin care se trec sub tăcere
conflicte, frustrări și vinovăţii neasumate
până la capăt sau asumate forțat sub presiunea externă și care oricum vor reveni, la fel
ca în procesul psihanalitic de întoarcere a
refulatului.
Conform lui Brown (2009), relativ
puține studii au fost interesate de fenomenul
rușinii colective și efectele pe care le produce
asupra relațiilor intergrupuri. Autorul mai
sugerează realizarea unor studii longitudinale pentru a observa efectele iertării și
reconcilierii intergrupuri în timp. Limitele
studiilor actuale, constată Brown (2009), se
referă la faptul că au vizat în special
atitudinile și intențiile comportamentale ale
subiecților. În acest context, nu putem ști cu
certitudine în ce măsură aceste atitudini și
intenții se vor transpune și în comportamente intergrupuri propriu-zise.
Note
1. PhD, associate professor at the Applied Psychology Department, State University of Moldova.
Email: [email protected].
2. În această categorie ar putea fi incluse diverse
cazuri de exploatare a unui grup în folosul altui grup
(de ex., exploatarea populației băștinașe din fostele
colonii sau a negrilor în America), violențe intergrupuri din perioada colonizării (exterminarea populației
băștinașe), Holocaustul din timpul celui de-al doilea
război mondial, alte acțiuni de genocid sau etnocid.
3. „Executorii ordinelor hitleriste: populația germană
și Holocaustul” (trad. rom.).
4. Vezi V. Eskenasy, Opinii în actualitate: „afacerea
Günter Grass”, disponibil la http://www.europalibera.
org/content/article/24544986. html.
95
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 84-97
Referinţe bibliografice
Personality Psychology Compass, 2(5), 1866-1880.
Marková, I. [2003](2004). Dialogistica şi reprezentările
Bar-Tal, D. (2013). Intractable conflicts. Socio- psychologi-
sociale (trad. de M. Tarpalaru, argument de A.
cal foundations and dynamics. Cambridge: Cam-
Neculau). Iaşi: Polirom.
bridge University Press.
Mullet, E. și Netto, F. (2009). Lay’s people view on
Brown, R. (2009). From both sides now: Perpertor and
intergroup forgiveness. Peace Review: A Journal
victims responses to intergroup transgressions.
of Social Science, vol. 21, 4, pp. 457-463.
În T. Kessler, S. Otten & K. Sassenberg. (eds).
Olick, J. K. (2003). What does it mean to normalize the
Intergroup Relations. The Role of Motivation and
past? Official memory in German Politics since
Emotion (pp. 182-198). New York: Francis and
1989. In J. K. Olick (ed.). States of Memory. Conti-
Taylor Group, Psychology Press.
nuities, and Transformation in National Retrospec-
Doosje, B.; Branscombe, N.; Spears, R. & și Manstead,
tion (pp. 259-288). Durham: Duke University
A. (1998). Guilty by association: When one’s
Press.
group has a negative history. Journal of Persona-
Paéz, D.; Marques, J.; Valencia, J. & Vinceze, O. (2006).
lity and Social Psychology., vol. 75, nr. 4, pp. 872-
Dealing with shame and quilt. Psicologia Poli-
886.
tica, nr. 32, pp. 59-78.
Doosje, B.; Branscombe, N.; Spears, R. & Manstead, A.
(2006).
Antecedents
and
consequences
Paez, D.; Liu, J. H.; Techio, E.; Slawuta, P. & Zlobina,
of
A.; Cabecinhas, R. (2008). “Remembering” The
group-based guilt: the effects of in-group iden-
World War II and Willingness to Fight. Socio-
tification. Group Processes and Intergroup Rela-
cultural Representation of Historical Warfare
tions., vol. 9, nr. 3, pp. 325-338.
Across 22 Societies. Journal of Cross-Cultural
Cehajic, S.; Brown, R. & Castano, E. (2008). Forgive
Psychology, 39(4), pp. 373-380.
and forget. Antecedents and consequences of
Pannebaker, J.; Paéz, D. & Rimé, B. (Eds.) (1997).
intergroup forgiveness in Bosnia and Herzego-
Collective Memories of Political Events. Social Psy-
vina. Political Psychology, vol. 29, 3, pp. 351-367.
chological Perspectives (pp. 3-19). New Jersey:
Cojocaru, O.; Cojocaru, N. (2012). Reprezentarea vinei
Lawrence Erlbaum Associates Publishers.
şi ipostazierea Celuilalt în reconstituirile narati-
Rottela, K. N. & Richeson, J. A. (2013). Motivated to
ve ale etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S.
„Forget”: The Effects of Ingroup Wrongdoing
International Review of Political and Societal
on Memory and Collective Guilt. Social Psycho-
Psychology, vol. 3, nr. 2, pp. 61-68.
logical and Personality Science, vol. 4 (6), 730-737.
Halperin, E.; Porat, R. & Wohl, M. (2013). Extinction
Smith, E. R. (1993). Social identity and social emotions:
threat and reciprocal threat reduction: Collec-
Toward new conceptualisations of prejudice. In
tive angst predict willingness to compromise in
D. M. Mackie & D. L. Hamiton (Eds.). Affect,
intractable intergroup conflicts. Group Processes
cognition and stereotyping: Interactive process in
and Intergroup Relations, 16(6), 797-813.
group perception (pp. 297-315). San-Diego CA:
Imnoff, R.; Bilewicz, M. & Erb, H.-P. (2012). Collective
Academic Press.
regret versus collective guilt: Different emotio-
Spinner-Halev, J. (2007). From historical to enduring
nal reactions to historical atrocities. European
injustice. Political Theory, 35(5), pp. 574-597.
Journal of Social Psychology., 42, pp. 729-742.
Van den Beld, T. (2002, June). Can collective responsa-
Leonard, D. J.; Machie, D. M & Smith, E. R. (2011).
bility for perpetrad evil persist over genera-
Emotional responses to intergroup apology
tions? Ethical Theory and Moral Practice, vol. 5,
mediate intergroup forgiveness and reduction.
nr. 2, pp. 181-200.
Journal of Experimental Social Psychology, 47, pp.
Wohl, M. & Branscombe, N. (2005). Forgiveness and
1198-2006.
collective
Mackie, D.; Smith, E. & Ray, D. (2008). Intergroup
guilt
assignement
to
historical
perpetors group depend on level of social
Emotions and Intergroup Relations. Social and
category inclusiveness. Journal of Personality and
96
Natalia Cojocaru
Social Psychology, vol. 88, nr. 2, pp. 288-303.
in-group transgressions. Journal of Personality
Wohl, M. & Branscombe, N. (2008). Remembering his-
and Social Psychology, vol. 94, nr. 6, pp. 988-
torical victimization: Collective guilt for current
1006.
97
Influenţa proximităţii intergrupuri asupra
evaluării activităţii de grup
Oxana VALCOVA1
Abstract
In the age of increasing globalization, economic and social harmony depends on people's ability
to cooperate with others in a variety of groups and environments, without taking into account the
ethnic, geographical and religious issues. Individuals in social interactions, mostly process others
based on social categories than other’s individuality, so their processing will be influenced by group
stereotypes and attitudes, that will be activated automatically without full awareness. Sharing these
social patterns tend to promote feelings of ownership to physical space, establishing territory
boundaries between groups. The principle of proximity suggests that, in new social environments,
people join groups that happen to be nearby. People do not form groups with people who happen to be
nearby because they are superficial and discriminatory. First, people show preferences for things,
including people, who are familiar.
Given these theoretical ideas, we conducted an experimental study sought to identify how the
distribution in physical space of the group members (proximity) will influence the evaluation of ingroup and out-group (or identity group). The results show that at a smaller proximity between
groups during the task, subjects tended to form a common group identity for members of both groups,
by assessing members of both groups using the same features and evaluation of the other group as
alike or "the same" as participants in the study indicated. Thus, the location of the two groups at
different tables during group work, with greater proximity between them, led to the formation of two
different group identities, subjects placed themselves in opposition and competition with other groups,
even if the aim of the activity did not not require it. These results are useful for settling conflicts
between groups, where joint activity is not possible, but can be widely used physical space between
these groups.
Key words: group identity, proximity, phisical space, categorization, group bias.
Introducere
În literatura de specialitate din domeniul psihologiei sociale pot fi întâlnite mai
multe studii despre influenţa stereotipurilor
și a experienţei anterioare de interacţiune
intergrupuri asupra felului în care două gru-
puri se evaluează reciproc. În ceea ce ne privește, în acest studiu, ne-am propus să analizăm felul în care un factor elementar şi regăsit în orice situaţie de interacţiune socială, și
anume distanţa spaţială între indivizi (proximitatea fizică), poate influența evaluarea
altor indivizi ca membri in-group sau out-
Oxana Valcova
group. Astfel, în condiţii specifice de proximitate, indivizii pot ignora lipsa interacțiunii
cu alt grup şi operarea cu resurse diferite, iar
ca rezultat să evalueze membrii unui outgroup la fel ca şi pe membrii ingroup-ului.
grup vor fi motivaţi să obţine, menţină şi să
protejeze distinctivitatea intergrupuri. Există
diferențe între membrii unui grup în ceea ce
privește importanța acestei motivații.
Din aceste considerenre, în cele două
situații experimentale, au fost manipulate
două tipuri de categorizări. Conform teoriei
categorizării sociale, crearea unei identităţi
in-group noi cere ca indivizii să renunţe la
identităţile subgrup existente şi accepte o
nouă identitate incluzivă (van Knippenberg
şi van Leeuwen 2001 apud Forsyth, 2009).
Identitatea de grup
În cadrul interacţinilor sociale, procesarea informațiilor despre ceilalți este influențată mai mult de categoria de apartenență a indivizilor, decât de trăsăturile
individuale specifice. Astfel, stereotipurile şi
atitudinile sociale sunt activate automat, fără
a fi conştientizate deplin. Când oamenii gândesc despre sine prin prisma calității de
membru a unui grup, ei se percep nu doar
ca simpli reprezentanţi ai acestui grup, ci
exponent al intereselor, valorilor şi credinţelor acelui grup (Turner et al., 1987 apud
Davidio și Hebl, 2006). Astfel, interacţiunea
socială care se desfăşoară în aceste condiţii
devine în esenţă o confruntare intergrupuri.
Acest favoritism in-group se manifestă
chiar și atunci când grupurile nu sunt formate în baza unor caracteristici și interese
comune, dar sunt formate în mod absolut
aleatoriu, ad hoc2 (cf Tajfel și Turner 1979).
Loialitatea in-group și comportamentul ostil
față de membrii unui out-grup, este o dimensiune importantă pentru favoritismul
in-group (Mefune et al., 2010). Scenariul activităţii de grup sugerează că loialitatea de
grup este un factor care determină reuşita,
care la rîndul ei va influența stima de sine.
Categorizarea socială distinctivă clarifică şi defineşte contextele sociale, reducând
incertitudinea, şi propunând un set de
norme in-grup pentru a ghida comportamentul (Hogg 2000, 2001). În condiţiile în
care distinctivitatea este compromisă, favoritismul in-group este folosit ca metodă de a
modifica distinctivitatea pozitivă a unui outgroup (Brown şi Abrams 1986, Tajfel 1982;
Turner, Brown şi Tajfel, 1979). Trebuie făcută totuşi o precizare. Nu toţi membrii unui
Proximitatea
Edward T. Hall lansează conceptul de
proximitate în 1966, în cadrul studiilor sale
inspirate din propriile observații și interacțiuni în diverse contexte culturale. Autorul a
analizat spațiul personal care înconjoară
corpul unui individ și sensibilitatea care
determină așteptările culturale despre felul
în care străzile, cartierele și transportul
public trebuie organizat (Lawson, 2001).
Fiecare individ deține o dorință înnăscută de
a ocupa un spațiu personal din unul împărțit
cu alți oameni și de a menține o distanță
confortabilă între sine și un vecin străin.
Termenul de proximitate determină
„studiul felului în care fiinţele umane comunică prin utilizarea spaţiului” (Tubbs şi Moss,
2005, 109). Prin distanța spațială se manifestă
individualitatea și solidaritatea în raport cu
ceilalți, se exprimă o relație de dominare sau
supunere, precum și statutul individului în
societate. În procesul comunicării, spațiul
între persoane este parte integrantă a comunicării.
Dacă privim termenul de proximitate
în tradiția perspectivei „ecologiei sociale”
(Barker 1968 apud Monge, 2003), care a abordat conceptul printr-un șablon de setări
sociale (cum ar fi oficiile, sălile de ședințe,
automobile, restaurantele, magazinele și locuințele prietenilor). Pentru fiecare individ
acestea sunt asociate cu norme de comporta99
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 98-104
ment specifice, învățate și interiorizate prin
intermediul socializării. Astfel, aceste norme
sunt similare pentru toți indivizii dintr-o
societate. Impactul major al setărilor sociale
în modelarea comportamentului implică
faptul că oamenii cu care noi împărțim situația socială au aceleași așteptări, experiențe și
perspective asupra situației.
Împărtășirea șabloanelor sociale determină tendința de a dezvolta sentimente de
proprietate față de spațiul fizic, care vor fi
recunoscute implicit de ceilalți. Persoanele
folosesc indicii de la localizarea proprie și a
celorlalți, cum ar fi activitatea funcțională cu
care este asociat locul, artefacte, indicii fizice
de frontieră și semnalele distanței fizice pentru a stabili teritoriile personale și ale grupurilor (Forsyth 1998 apud Kiesler și
Cummings, 2002). Ulterior, acești indicatori
spațiali sunt folosiți pentru categorizarea
spontană a indivizilor, atunci când nu există
o identitate de grup anterioară.
Un șir de studii și-au propus cercetarea felului în care proximitatea contribuie la
formarea grupurilor sociale. Aceste studii au
demonstrat că proximitatea crește numărul
interacțiunilor între oameni, iar interacțiunea fortifică atracția interpersonală. După
cum menționează Richard Moreland (1987
apud Frienkin și Johnsen, 2011) în teoria
interacțiunii sociale a formării grupurilor,
grupurile se formează gradual, în timp,
odată ce indivizii descoperă că sunt preocupați de interese comune. Interacțiunea repetată poate accelera procesul de dezvoltare a
sentimentului de apartenență la grup, odată
ce oamenii încep să gândească despre ei ca
despre un grup iar cei din afara grupului
încep să-i trateze ca grup (Atkin și Buger
1980 apud Stone și Crisp, 2007). Proximitatea
a fost studiata doar ca frecvenţă de expunere
reciprocă. Noi însă ne-am propus să o studiem dintr-un punct de vedere mai ortodox,
adică influența spaţiului fizic asupra indivizilor din cadrul grupului, ceea ce, de fapt, şi
sugerează definiţia conceptului. Am studiat
influența proximității de moment, fără a
exista un istoric al interacțiunii. Acest studiu
exclude probabilitatea formării grupului în
funcție de factori cum ar fi simpatia reciprocă, descoperirea de interese comune, deoarece participanții nu comunică verbal.
Însuși Hall în lucrările sale a vorbit
despre două tipuri de spaţii care influențează formarea spontană a identitâții de grup.
Unul din ele este spaţiul socio-petal, care
apropie oamenii şi stimulează implicarea,
celălalt este spaţiul socio-fugal, care îi menţine
pe oameni separaţi şi determină retragerea.
Aranjarea mobilierului în locurile publice
are o legătură specifică cu gradul de comunicare. Unele spaţii, cum ar fi sălile de aşteptare, în care scaunele sunt aranjate în rânduri fixe, tind să descurajeze comunicarea,
sunt spaţii socio-fugale. Altele, cum ar fi cafenelele de pe trotuar din oraşele europene,
au tendinţa de a aduna oamenii, fiind spaţii
socio-petale.
Metodologie
Studiul influenței proximității asupra
procesului de evaluare a activității de grup
ne-am propus să îl realizăm prin intermediul metodei experimentale. Conform ipotezei cercetării, presupunem că în cazul proximităţii mai mici între două grupuri, aceste
grupuri vor avea tendinţa de a se evalua
drept un grup unic. În cazul când proximitatea între grupuri va fi mai mare, în evaluarea activităţii de grup se va manifesta biasul
out-group-ului. Designul experimental este
unul special conceput pentru acest studiu,
nu a fost preluat de la un alt autor.
Au fost create trei situații experimentale (vezi anexa 1). A fost utilizată o activitate
non-intelectuală, deoarece ne-am propus să
evităm posibilitatea ca prejudecățile legate
de reușita academică a subiecților (participanții fiind elevi din liceu) să influențeze
evaluarea activității din cadrul studiului dat.
Astfel, am ales pentru activitatea de grup,
100
Oxana Valcova
realizarea unui joc de puzzle. După regulile
jocului, subiecții primesc un număr egal de
piese din aceiași imagine. Subiecții au la dispoziție 15 minute pentru a realiza cât mai
mult din imagine. Nu este permis ca subiecții să discute între ei, fiecare pune pe rând
câte o piesă în mijlocul mesei, pentru a realiza imaginea comună. Subiecții decid ce piesă
să folosească. Piesele care sunt în mijlocul
mesei, devin comune, astfel fiecare subiect
poate interveni pentru a le schimba locul. La
expirarea timpului oferit, fiecare subiect
completează un chestionar în care apreciază
activitatea și reușita propriului grup și a celuilalt grup.
În cazul când situația experimentală
presupune formarea a două grupuri, această
repartizare este motivată în fața subiecților
prin faptul că sunt două imagini puzzle cu
câte șase plicuri fiecare, de aceea sunt formate două grupuri. Subiecților li se precizează
că scopul nu este de a finaliza imaginea, prin
urmare cele două grupuri nu sunt în competiție. Subiecților li se comunică un scop fictiv, și anume studiul influenței trăsăturilor
de personalitate asupra activității de grup,
ceea ce presupune o concentrare a evaluării
asupra fiecărui participant și nu a întregului
grup.
Prima situație exeprimentală a fost
situația grupului de control. A fost necesară
pentru a identifica modul de evaluare a
propriului grup în cadrul unei activități nonintelectuale, fără prezența unui alt grup. În
această situație experimentală, șase subiecți
au fost așezați la o masă. Fiecare membru al
grupului a primit câte un plic cu piese
puzzle, după care au fost explicate regulile
activității. Toți membrii grupului au deschis
plicurile în același timp, iar experimentatorul a rămas să supravegheze realizarea activității și respectarea regulilor.
A doua situație experimentală presupune participarea a 12 subiecți, repartizați în
două grupuri în jurul unei singure mese
alungite, fiecare grup ocupând câte jumătate
de masă. Pe mese sunt puse tăblițe cu denumirea fiecărui grup. Am optat pentru denumirea de „pătrat” și „triunghi”, deoarece
utilizarea unor denumiri mai obișnuite, cum
ar fi „1” și „2”, sau „A” și „B”, ar fi presupus
o ierarhizare a grupurilor, astfel ar fi indus o
atmosferă de competiție pe care situația
experimentală nu o necesită. Însă denumirile
alese de noi oferă o distinctivitate a grupurilor, plasându-le pe poziții egale. În rest, activitatea decurge la fel ca în situația grupului
de control.
A treia situație experimentală presupune la fel participarea a 12 subiecți, repartizați în două grupuri, însă spre deosebire de
situația anterioară, cele două grupuri au
realizat activitatea la mese diferite, formând
grupuri închise. Aceste grupuri la fel poartă
numele de „pătrat” și „triunghi”. În toate
cele trei situații experimentale au fost folosite aceleași imagini de puzzle, pentru a asigura condiții egale participanților.
Rezultatele cercetării
Utilizând scala „Foarte bine” / „Bine” /
„Nici bine, nici rău” / „Rău” / „Foarte rău”,
subiecții au evaluat reușita activității de
grup și eficiența colaborării membrilor echipelor din fiecare situație experimentală.
În situația grupului de control, la
aceste întrebări subiecții au oferit scoruri
mai joase, media scorurilor acordate fiind de
3.6 la evaluarea colaborării între membrii
propriului grup și 3.1 la evaluarea reușitei
activității, față de scorurile de 4.0 și respectiv
3.8 oferite în celelalte două situații experimentale. Acest lucru demonstrează că în
situația când activitatea se desfășoară doar
în cadrul unui grup, iar subiecții nu au la
dispoziție un alt grup față de care se plasează în opoziție pentru a se pot compara,
atunci devine salientă identitatea individuală, iar cea de grup trece pe plan secund,
fiecare participant la activitatea plasându-se
în opoziție cu ceilalți participanți. În acest
101
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 98-104
caz, auto-aprecierea pozitivă este centrată pe
sine în opoziție cu membrii grupului și nu se
formează de la aprecierea pozitivă a grupului din care face parte subiectul în opoziție
cu celălalt grup. Ca rezultat nu apare o identitate de grup.
În cea de-a doua situație experimentală, cantitatea răspunsurilor care evaluează
activitatea propriului grup ca fiind egală cu
activitatea celuilalt grup („La nivel cu celălalt grup”, „Nu aș spune că erau mai activi
ca noi”, „Toți au lucrat organizat și egal”
etc.) este aceeaşi, comparativ cu numărul
răspunsurilor conform cărora propriul grup
a realizat activitatea cu mai mult succes
decât celălalt („Activitatea noastră a fost cea
mai bună”, „Mai prietenoși”, „Imaginea a
fost mai drăguță”, „Am fost mai organizați”
etc.).
Răspunsurile oferite de participanții la
cea de-a treia situație experimentală, au depășit așteptările și supozițiile făcute înainte
de începerea studiului. Aproape toți subiecții acestei situații au apreciat activitatea
propriului grup ca fiind mai reușită decât
activitatea celuilalt grup. Acest lucru este indicat de utilizarea de către toți participanții a
gradului comparativ pentru calificative, și
anume, comparativul de superioritate (de
ex., „Mai organizat”, „Mai rapid”, „Am fost
mai uniți”, „Mai productivă” și această listă
poate continua).
Acest lucru validează ipoteza stabilită
inițial, precum că, la o proximitate mai mică
între grupuri în timpul realizări sarcinii,
subiecții au avut tendința de a forma o
identitate de grup comună pentru membrii
celor două grupuri, prin evaluarea membrilor cu folosirea acelorași caracteristici și prin
evaluarea activității celuilalt grup ca fiind
aceeași sau „la fel” după cum au indicat participanți la studiu. Astfel, amplasarea celor
două grupuri la mese diferite în timpul
activității, cu o proximitate mai mare între
ele, a dus la formarea a două identități diferite pentru membrii celor două grupuri, su-
biecții plasându-se în opoziție și relații concurențiale cu celălalt grup chiar dacă scopul
activității nu presupune aceasta. Acest lucru
este demonstrat de faptul că subiecții au atribuit succesul activității de grup mai mult
trăsăturilor grupului și tipului de interacțiune între membrii acestuia, și în primul rînd
prin utilizarea comparativului de superioritate în evaluarea comparativă a activității celor două grupuri.
Concluzii
Concluziile principale ale studiului pot
fi formulate în felul următor. În cazul grupului de control, factorii care au determinat
succesul, conform răspunsurilor subiecţilor,
au fost cei cu referinţă la trăsăturile individuale ale participanţilor, precum, experienţă
sau dorinţa. În celelalte situaţii experimentale, au prevalat factori de succes care provin
din activitatea de grup, cum ar fi cooperare,
respect, spirit de echipă. Acest lucru demonstrează un nivel scăzut al sentimentului de
apartenenţă la grup în situația de control.
Fiecare participant a fost evaluat ca entitate
separată și nu ca membru al grupului. Conlucrarea dintre aceştia nu a fost luată în
considerare ca factor care ar fi putut aduce
reuşita grupului. Astfel, o simpla amplasare
in jurul aceleeași mese și participarea la o
activitate comună nu a dus la formarea grupului social.
În situaţia experimentală care a implicat participarea a două grupuri la aceeaşi
masă, subiecţii au indicat aceleaşi caracteristici pentru membrii propriului grup, cât şi
pentru membrii celuilalt grup. Acest fapt
contribuie la formarea sentimentului de
apartenenţă la grup, comun pentru cele
două grupuri. Chiar dacă celălalt grup a
realizat un alt produs, plasarea grupurilor la
aceeaşi masă, în formă deschisă unul faţă de
altul, a fost suficientă pentru a aprecia toţi
participanţii ca un grup unitar.
În cea de-a treia situaţie experimentală
102
Oxana Valcova
propriul grup a fost evaluat numai cu caracteristici pozitive, pe când celălalt grup a
fost caracterizat şi cu trăsături negative. Plasarea celor două grupuri la mese diferite,
aproape una de alta, dar în formă închisă
unul faţă de altul, a determinat formarea a
două grupuri rivale, în acest caz o imagine
de grup pozitivă este determinată de un
grup advers mai slab.
Referinţe bibliografice
Davidio J. F., Hebl M. et al. Nonverbal communication,
race, and intergroup interaction. 2006,
retrieved from
http://www.yale.edu/intergroup/Dovidio_Hebl
Richeson_Shelton_2006.pdf
Forsyth D. R. Group Dynamics. Belmont: Cengage
Learning. 2009.
Frienkin N. E., Johnsen E. C. Social influence network
Note
theory: a sociologicalexamination of small group
dynamics. New York: Cambridge Press. 2011.
1. Oxana VALCOVA has studied psychology at State
Kiesler, S. Cummings, J. N. What do we know about
University of Moldova, then has deepened her
Proximity and Distance in Work Groups? În P.J.
studies of social psychology during master degree
Hinds & S. Kiesler (Eds), Distributed work.
at the same university. Now she is working as a
Cambridge, MA: MIT Press, 2002, pp. 57-80.
psychologist at the Academia Lyceum. She is
Lawson B. The Language of Space. Oxford: Routledge.
interest in studing dynamics of social groups,
2001.
social interaction and other fields. She is curently
Monge P. R., Contractor N. S. Theories of
preparing her research project for a doctor degree
Communication Networks. Oxford: Oxford
in the field of social psychology.
University Press. 2003.
E-mail: [email protected]
Stone C. H., Crisp R. J., Superordinate and Subgroup
2. Ne referim la paradigma grupului minimal, teorie
Identification as Preictors of Intergroup Evaluation
revoluționată de Pinter și Greenwald (2011), care
in Common Ingroup Contexts. Group Processes
au comparat diferite metode experimentale pentru
and Intergroup Relations. 10, nr 4. 493-513.
inducerea unui astfel de grup minimal.
2007.
Tubbs, S. L. & Moss, S. (2005). Human Communication.
Principles and Contexts. New York: McGrawHill.
103
Anexa 1
Grupul
de control
Prima situație
experimentală
A doua situație
experimentală
Grupul
Grupul
Grupul
Grupul
104
COLLECTIVE ACTIONS AND INTERGROUP VIOLENCE
Violence after the 25 January 2011
Revolution. A Descriptive Study Survey of
the Governorate of El Fayoum
Eman SHENOUDA1
Abstract
The violence whether verbal or physical, such as assault or murder, or psychological violence
and abuse others emotionally, these types of violence have a negative impact on the social development
process in local communities, because these communities spread vio-lence forms and people will use it
till it becomes a part of their daily life. Although, the character of the Egyptian people during the
period (25 January until February 11, 2011), was different, they were cooperative and interdependent,
all people were working together to protect their properties from the thieves and prison escapees. But
the manifestations of violence varied, expanded and put itself firmly in the daily dialogue between
individuals who have lost confidence in the power of law and its mechanisms of implementation. Some
found that confronting violence with violence is the safest way to secure their properties.
The goal of the study is to identify the nature of violence, its features after the revolu-tion of
January 25, 2011, means of resistance to this phenomenon, and its relation to the social and cultural
changes in the community which led to the aggravation of violence? The questionsof the research is:
"Are violence types changed after the revolution of January 25, 2011 in the province of Al-Fayoum
governorate? What social and cultural changes created that led to the aggravation of violence?", and
how the media deal with the phenomenon of violence on both individual and community levels? The
researcher referred to social lear-ning theory and the theory of frustration. Two samples were interviewed in the pre-study and post study in the following districts (center Bandar Al-Fayoum governorate, center Senours, Youssef al-Siddiq, center Tamyah, center Al-Fayoum governorate), the sample
total is 35+300 individuals.
Key terms: legitimate and illegitimate violence, Egiptian revolution,
Introduction
Violence and acts of riot have become
the main characteristics of our contemporary
world. A day hardly passes without hearing
news of demonstrations or acts of violence
breaking out, an airplane hijacked, an embassy occupied, or hostages negotiated for
Eman Shenouda
Violence after the 25 January 2011 Revolution. A Descriptive Study Survey of the Governorate of El Fayoum
release at one part of the world. Despite the
reasons behind these events and the justifycations convincing their doers to commit
them, we cannot ignore their extremely harmful effect on the society, from the security
point of view, as they both cause economic
loss to the whole society and real disrupttions and lack of security felt by the individuals2.
Violence represents an international
phenomenon that does not exist in one particular country, region or geographical area.
That is why we cannot directly relate it to
the level of progress predominant. Thus,
violence maybe found in the developed
countries in various forms causing the individual’s rights to be lost and in the developping countries where it threatens stability
and peace. Hence, great concern and attention have been given to this problem and
many warning voices have recently been
calling for a serious and effective confrontation to the negative consequences of violence concerning the citizens’ rights, the society’s stability and the safety and security
of the country as a whole3.
create innovated crimes in societies, giving
the example of what happened after the
Revolution when 2000 cars were burnt
down.
A study for the Social and Criminal
Research Centre revealed that 50% of the
registered dangerous offenders are in the
age bracket of 18-30. The study also referred
to the increasing role of the registered dangerous female offenders in the last years.
In its 2009 annual report “The Earth”
human rights centercited that the number of
crimes related to violence against women
committed during that year was estimated
to be 488 crimes, of which 301 resulted in the
death of women by different methods ranging between murder and suicide. The same
report recorded the great increase in the
kidnapping and collective rape cases, which
reached in total 22 cases during the same
year. Methods of killing women varied to
include knife slayings, throwing chemical
burning materials or boiling water, spilling
kerosene and setting fire, severe beating
leading to death, deliberately throwing the
victim out of the from the window, smashing the head using sharp tools, and suffocating. In addition, deliberate murder of women committed by either members of the
family or the society reached the 50 crimes.
A report on violence cases against children issued by “The Earth” human rights
center in the second half of the year 2009,
mentioned that 150 children were killed,
while 20 children were kidnapped.
Some people referred the prevalence
of violence in the Egyptian society after the
25 January revolution, to psychological causes such as the suppression and frustration
suffered by Egyptians during the 30 years
reign of the former President H. Mubarak.
During those decades, the State Security terrorized citizens. Yet, when that terror ceased
to exist, violence appeared in the streets.
Violence can also be due to political reasons
represented in the will of people with politi-
The Nature of the Research Problem
One of the studies carried out by the
National Research Council in Egypt in 2002
mentioned that there were 92000 thugs and
registered dangerous offenders in Egypt.
Another study issued by the Ministry of
Internal Affairs in 2011 asserted that Egypt
has 92680 thugs and registered dangerous
offenders. Counselor Mohamed Abd El
Aziz, the former Minister of Justice, said that
there were between 300,000 to half a million
thugs living in ease in Egypt.
A third study by General RefatAbd El
Hamed pointed out that a number of 190 act
of bullying were successfully carried out
without any resistance after the 25 of
January Revolution. The study also affirmed
that revolutions, wars and military coups
107
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
cal interests, to spread chaos in society. In
addition, violence may be owing to the
inability of the Military Council to lead the
country wisely in the pe-riod after January
2011 and after the over-throwing of the
ousted president Mohamed Morsi. Besides,
there is an existence of na-tional and
international plans that seek to destroy and
divide both the Egyptian people and the
Egyptian land, a matter which makes the
political, social, and economic sta-bility
impossible now and in the future.
Other reasons for the prevalence of
violence are related to education as loose
morals spread. At the same time, some educational content urging students to be endowed with good manners, cooperation and
national belonging, and to pay the due respect to the parents, the family members and
the surrounding people have disappeared
from the educational curricula.
The phenomenon of violence existed
in the Egyptian society before the 25th,
January Revolution due to the negligence of
the previous security system in applying the
law and resorting to thugs for terrorizing the
opposition.
The violence phenomenon in the
Egyptian Governorate of El Fayoum has
developed and adopted different forms,
techniques and tools. Thus, the researcher
noticed that this phenomenon needed a
close study in order to get to know the circumstances that led to its aggravation.
Meanwhile, the researcher compared the
social and security status before and after
the January 25, 2011 Revolution.
The researcher posed the following
main question; “What is the nature of violence after the 25th of January, 2011 Revolution in El Fayoum Governorate? What are
the innovated social and cultural changes
that led to the aggravation of violence?” The
researcher will also present some recommendations to reduce violence rates by the
end of the study.
The Importance of the Study
All forms of violence whether verbal,
physical (such as beating or killing), psychological (such as causing harm through insulting or cursing), or any other type of violence are considered serious elements that
cause severe negative effects on the social
development of the society. This is especially true when those forms of violence spread
in the society and become a part of the daily
life.
During the revolution period, from
January 25 up to February 11, 2011, the
Egyptian people demonstrated wonderful
characteristics such as cooperation and unity
for protecting each other from thugs hired
from the slums to make use of the absence of
police in spreading chaos, and robbing private property. However, violence increased
and its forms varied. Soon, violence became
part of the daily conversations of people
who lost their trust in the power of law and
its implementation mechanisms. People started to believe that the only way to confront
violence is violence in order to ensure their
rights, satisfy their personal needs, and
achieve their demands using sometimes methods that we, the Egyptians, thought would
never be used or seen in our society.
However, some violent events such as the
arson of the National Democratic Party
headquarter, the Scientific Complex, and
some inner parts of the churches, reflected
the subjugation, suppression, repression and
frustration felt by the doers and plotters of
these destructive actions.
In addition, new forms of violence
against some sectors of citizens (or minorities as some call them) have been imposed
on our society. Examples of these sectors are
women, children, and Copts. Added to this
is the political violence, which aims at
controlling the governing system by methods of incitements, sit-ins and demonstrations in order to impose a certain candidate,
108
Eman Shenouda
submit the regulating laws, and accept the
final election outcome and the winning
candidate whatever his political belonging
was. Violence in school is another type,
which is represented in teachers being attacked physically, in addition to the violence
found in the streets, which takes several
forms; verbal, physical, suggestive, sexual,
or sports fanaticism.
tionary mentioned that violence is “a
strict expression of the power that is used to
force a person or a group to do a certain act
or acts that another person or group wants.”
Vio-lence represents a clear power when it
takes a physical form such as beating, imprisoning, or execution. It also takes the form of
social pressure, which depends on the society’s acceptance to get its legitimacy7.
Violence is considered the last method
possible to deal with reality and with others
when a person feels unable to express his/her point of view, using the traditional methods of holding dialogue and when that
person becomes convinced that s/he cannot
persuade others to admit his/herentity and
value8.
Factors Causing Violence in the PostRevolution Society
a) The relative absence of the State
represented in the weak security system and
the ineffectiveness of government in running the country. On the country side there
is a full presence of State violence, which has
played a large role in previous violent
events.
b) The absence of the cultural and
legal deterrent and the clear and strong
presence of the role played by instinctive
behavior. Hence, the mind seems to be
unable to take control over the stimulated
instinct that in turn continues to prevail and
seek dominance.
c) The third reason is related to the
nature and effectiveness of the dialogue and
discussion means or what is called the public sphere, which implies, if effective, the
ability to reflect and negotiate. In case this
sphere weakens, discussion loses its capability to reflect and negotiate4.
The Procedural Characteristics of Violence
in the Current Study
1. The individual or collective violence committed by a group of people aiming at
general collective purposes.
2. The direct violence using physical
power to force others or the verbal violence
that in unpunishable by Egyptian Law for
lack of proof.
3. The physical violence that leaves
traces on the body due to being beaten by
hand or by a sharp tool, suffocating, pushing, biting, holding tightly, pulling the
hair, spitting and other forms. All these
forms of violence result in harmful effects on
the person’s health and could lead him/ her
to a serious condition or death.
4. The indirect violence represented in
economic and abstract violence against workers, in addition to the different forms of
intellectual, moral, and psychological pressure used on the public. Poverty and deprivation in which a high proportion of the
population are living in increase the effect of
this type of violence.
5. Legitimate violence, which relies on
the laws, mores, systems, values and traditions. It is also represented in using political
Study Concepts
1. The concept of violence
In this study, the researcher used the
concept of violence, which can be defined as:
“using a tangible power to harm or damage
persons or property.5 Another definition for
violence is “The use of pressure or power
illegitimately or in a way that is against the
law to influence the will of another.”6
The Social Sciences Terminology Dic109
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
power to face the outlaws in the society.
6. Illegitimate violence, which is the
common type of violence among most people. It is illegitimate as it is against the law
and is not forgivable by the society. Examples of this type are killing, injuring and
other criminal or violent acts.
Illegitimate violence or thuggery indicate that there is a complete absence of the
law where conflict becomes purely biological between strong and weak human beings.
Thuggery represents, accordingly, the highest level of obsession of the biological
space and dominating it by all means, in
addition to dominating the economic and
social domains as well.
The post revolution period in Arab societies recorded a noticeable rise in the number of crimes in general and the number of
thuggery crimes in particular.
The report “The Egyptian Newspapers
Coverage of the Security Chaos Phenomenon during the 25th January Revolution”9
which aimed at recording the newspapers
handling of the security chaos phenomenon
relied on analyzing a number of national,
factional, daily and weekly newspapers.
According to the report outcomes, there is a
clear difference between the positive and
negative characteristics of the security chaos
phenomenon. Among the negative characteristics are: the loss of security and stability
which caused some people to get terrified,
frustrated and depressed, besides the spreading of cold steel and automatic weapons
which were either stolen from the police
stations or sold in the streets such as the
electric and wooden sticks.
Add to these, the exploitation committed by taxi drivers who raised the taxi fare,
the illegal building of houses on the agricultural land and the hiring of thugs by some
people’s committees in order to protect their
residential areas. Violence, revenge and privacy infringement are other negative characteristics that accompanied the revolution.
As for the positive behavior and positive characteristics of this phenomenon, the
report mentions several. Those include cooperation, the role played by people’s committees in protecting and ensuring the safety
of houses and cars against robbery, the
participation of citizens in controlling traffic,
the unity among all the different religious
and political sectors, and the use of slogans
by the Egyptian youth that reflected their
deep patriotism and belonging.
2. The Concept of Revolution
Linguistically, “revolution” means turmoil, leaping, and rising. This term was
used to reflect the sudden and deep changes
that take place in the political, economic and
social systems. Other terms were previously
used like “rebellion, mutiny, sedition and
others. Thus, the revolution is the fast sudden and long-term change in the social entity, which prevents the continuation of the
existing conditions in the society by reorganizing and building the social system radically10.
Egypt’s modern history has witnessed
many revolutions and mutiny movements
whether those carried out by the army
against the ruler or those made by people
against occupation. Some of those revolutions succeeded in achieving their goals
while others were suppressed by either
complying with the people’s demands nominally or by using force and oppression.
After two years of stumbling negotiations following the 1919 Revolution, Britain
cancelled the martial rule and granted Egypt
a nominal unilateral independence from the
occupational rule in February 1922. The 1919
Revolution was different from the Orabi
Revolution in form and content as the
Egyptian people started the revolution and
not the army officers. Besides, the demands
were different due to the different circumstances that the country witnessed. The ruler
110
Eman Shenouda
was not the only one to revolt against but
also the occupation by England, the great
force that practiced all sorts of tyranny
against the Egyptians. This revolution did
not seek to achieve radical change in the
social environment and caste but sought to
ensure the regional nationalism against the
British Occupation. In other words, it was a
national revolution.11
The 23rd of July 1952 Revolution has
common ground with the Arabi Revolution
as in both of them, a group of army officers
were responsible for the revolution. Yet, the
1952 revolution had different demands as it
did not only seek to overthrow a ministry
and the call for a democratic rule, but also
sought the overthrow of a royal family that
ruled Egypt for over 150 years. The soldiers
saw that it was useless to demand their
rights and found that the only solution was
to overthrow the royal regime in the country
and declare it as a republic. Thus, the military coup in 1952 and the revolution led by
GamalAbd El Nasser and the free officers
overthrew the royal heir, King Farouk and
placed Mohamed Naguib as a president of
the republic instead.
As for 25 January 2011 revolution, it is
considered a 100% Egyptian revolution
made by Egyptians. No foreign interference
took place and no aids or grants were promised by anyone. It is a revolution against
corruption, injustice and oppression in a
positive way that helps the society to develop and does not limit itself to mere criticism, slogans, and protests.12
The 25January Revolution was not
only a natural outcome of accumulating
errors made by a 30 years ruling regime, but
also it is a result of many other reasons.
Those include extreme use of power, the
distrust between the police and the citizens,
the disrespect of the Egyptians’ protest to
several issues such as power inheritance,
economic policies, administrative corrupt-
tion, the disgraceful counterfeiting of the
2010 parliamentary elections, the rise in
unemployment and poverty rates, as well as
other social problems that were worsening
by time.
The youth calling for peaceful demonstrations on the Police Day, on January 25,
were from the middle class that has formed
the backbone of the Egyptian society’s
renaissance since the 1919 Revolution. This
class weakened and lost a lot of its strength
and pride due to the lack of income and the
loss of its distinguished functional and social
status. This category has therefore got weary
and lived in a torn and painful psychological
and financial status.13
The conditions of the workers and farmers within these changes were no better
than in the middle class. The economic and
social status of the workers and farmers
classes also deteriorated and their standard
of living fell sharply to the extent that they
became unable to satisfy their basic needs.
They were socially marginalized and exposed to intellectual confusion. They sought
several types of work to earn their living,
and even turned to begging, barely earning
their daily bread. Thus, a great numbers of
them became a source of thuggery and violence.14
The Theoretical Frame of the Study
There are many theories interpreting
violence, including for example, “The Conflict Theory”, “The Anomy Theory” or the
deviation from the social and cultural norms
of the society, and “The Distinct Mixing
Theory” which considers the criminal behavior as one that is acquired in the same way
that any other behavior is. This acquisition
also takes place through the social situations
and communication between the individuals
taking part in these situations. Acquisition
of this behavior mainly happens through
111
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
contacting persons of importance to us.
Thus, the criminal behavior occurs
when the values related to a certain behavior
takes an opposite direction to that of the legal rules. The following theories were useful
in the current research as each theory holds
a postulate that the researcher relied on to
understand the features and different aspects of the violence phenomenon.
For instance, “The Social Disgrace
Theory” has helped in determining the characteristics that the disgraces the deviated
person and which others focus on, ignoring
any other characteristics in that person. “The
Contradictory Opportunity Theory” suggests that deviation or accordance result
from the unavailability of the chances to use
the legitimate and socially accepted means
to achieve goals. “The Theory of Social Restrain” explains the nature of social restrain,
such as the social upbringing process and
the other official and non-official traditional
means used to help keep the society firmly
connected.
“The Physiological Theory” enables
the reader to understand the reasons for
violent behavior, which takes place due to
some fits attacking parts of the brain. This
theory is related to the “Theory of Depression” or aggression, in which the theorist
believes that violence or aggression is an
innate response for depression. The stronger
the aggression, the more frequent depression occurs.15
The “Social Education Theory” has
also benefited the current research as it gives
due attention to the social and psychological
context of humans and for the changes that
led to resorting to violence in order to
express oneself and to face the matters that
hinder self-achievement. “The Theory of
Education” indicates that a person learns
violence from the society around him whether through his daily life in the family,
school or in the street, or through the mass
media when he watches horror movies or
the specialized satellite channels that broadcast violent and thrilling movies and programs.
“The Frustration Theory” states that
the environment, which causes the person to
get frustrated, pushes him/ her towards violence. In other words, the surrounding environment, which does not help the person to
achieve him/ herself and to be successful, is
strongly pushing him/ her towards violence.
This theory helps to prove the researcher’s
point of view, as she believes that levels of
frustration have risen during and after the
January Revolution. Thus, the environment
surrounding some of the youth does not
help them to find suitable jobs, income or
housing. Consequently, they cannot establish a family of their own. Due to all these
frustrations, it is natural that a great number
of young people are resorting strongly to
violence in general and against women and
children, as being the weaker groups in society, in particular.
The economic conditions, that the
Egyptian society in general and the Governorate of Fayoum in particular, witness,
instigate, and cause the spreading and increase violence in society. Perpetrators of
violence are originally victims of poverty,
unemployment, lack of job opportunities,
and the increased prices. In some cases, the
economic circumstances might cause people
to commit acts of violence like thuggery in
order to acquire money.
The objectives of the study
The main goal is: "Identifying the nature of the phenomenon of violence and
bullying and features after the revolution of
January 25, 2011, and factors of resistance to
this phenomenon."
Objectives:
1. to identify the factors which led to
increasing the levels of violence after the
112
Eman Shenouda
revolution of January 25, 2011, and the ways
that people used to resist it.
2. to identify the characteristics of violence and those who made it after the revolution of January 25, 2011.
3. to identify the characteristics of residents of El-Fayoum governorate.
4. to identify the social and cultural
changes that developed sustained phenomenon after the revolution of January 25, 2011
in the county.
5. to identify the role of the police and
civil society organizations in the face of the
phenomenon.
6. to identify the role of media in dealing with the phenomenon and how to deal.
Research Methods
This study aims at recognizing the
nature of violence after 25 January Revolution, the characteristics of perpetrators of
violence and riots after the revolution, the
social and cultural changes that accompanied this phenomenon in Fayoum Governorate, as well as providing some recommenddations to limit and overcome the violence
phenomenon.
Therefore, the researcher sought the
assistance of a group of young university
student researchers to gather data from the
study sample after receiving training on the
use of the data collection tool and their roles
in the research. The researcher used “social
survey sample” method besides using the
questionnaire, which was designed to
achieve the researcher’s objectives by describing the quality and quantity of the studied
phenomenon and collecting codified information about the problem, categorizing, and
analyzing them. This method was used with
the aim of eliminating this phenomenon
after studying all the different aspects of the
current circumstances in Fayoum society
after the revolution.
To achieve the objectives of this study,
two field studies, a pre and a post study,
were conducted in order to examine whether there is a difference between the pre
and post measurements, using the Pearson
Module.
The study’ questions
The main question of the study is:
What is the nature of the phenomenon of
violence, its manifestations after the revolution of January 25, 2011, and how can it be
resisted? The other questions to be approached are:
1. What are the factors that increase
the levels of violence after the revolution of
January 25, 2011 m?
2. What are the characteristics of violence after the revolution of January 25, 2011
in the governorate of Al-Fayoum governorate?
3. What are the characteristics of residents of the province of Al-Fayoum governorate deal with the phenomenon of violence after the January 25, 2011?
4. What are the social and cultural
changes that developed sustained phenomenon after the revolution of January 25, 2011
in the province of Al-Fayoum governorate?
5. What is the role of the police and
civil society organizations in the face of the
phenomenon?
6. What is the role of media in dealing
with the phenomenon and how it dealt
with?
Previous Studies and Research
1. Studies Implemented in Arab
Countries
A study on violence among university
youth
16.
The study aimed at exploring the nature of violence among university youth with
its different dimensions and the social and
psychological causes that motivates them to
113
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
commit violent behavior. The researchers
used the descriptive approach. Results of the
study show that the highest motivations are
the psychological motivations, followed by
family and economic circumstances, then the
religious media and other cultural and
educational motivations. The psychological
side occupies the highest rank with a 90%
rate. Familial motivations comes second
with a percentage of 86%, followed by the
third rank for media negativity (84%) and
the last and fourth rank occupied by cultural
and educational causes (77%). The study
also shows that there is an interrelation
between violence among youth with its
different dimensions and other variables in
the study. Violence is also related to the
cultural level of the family and the availability of different media like televisions and
satellites where the culture of violence
prevails in movies and Arabic and foreign
serials. Families of higher cultural status
tend to provide different media, like television and internet, for their children and
youth without adequate supervision. The
parents’ preoccupation leave the door open
for the children to absorb violence through
media without parents’ instruction.
Tunisia, Jordan, and Egypt. The results of
the study show the increase of crime rate in
the age brackets characterized by activity
and energy, and the decrease of crime rate in
proportion to increase in the age. The study
also shows an increased contribution of women in murder crimes specifically, as well as
a decrease in number of physical assaults
among married perpetrators than the never
married perpetrators.
Violence Crimes and Methods of
addressing them in the Arab Countries18
This study aimed to identify the analytical indicators and predictive values of the
different violent crimes, and suggesting actions for resisting them. The researcher implemented a survey that focused on analyzing information on the volume of violent
crimes in each country in accordance with a
table listing those crimes in the years 1995 –
2000. Those crimes include all forms of
murder, extreme physical assault, violent
theft, violent sexual assault, and other violent crimes. Among the most important findings of the study is that violent crimes in
Arab countries represent approximately 18%
of the recorded crimes while the detection
rate of violent crimes reaches 62%. In addition, males commit 96% of violent crimes,
while female perpetrators only commit 4%
of those crimes.
Violence Crimes and Methods of
Resistance17
This study aimed to identify the actual
scope of crimes of violence in the Arab
countries, and identifying the social, economic, and demographic characteristics of the
perpetrators, as well as the relation of those
characteristics to the respondents’ possession of the character traits that motivate violence. This is in addition to knowing the respondents’ objectives for committing their
crimes and the reasons behind their actions.
The researcher used the social survey
approach with the sample.
The sample included 160 prisoners
accused and convicted with one or more
violent crime from three Arab countries:
Violent Behavior among Youth19
This study aimed to identify the
untold role of the psychological pressure
accompanying the different academic stages,
and its relation to the level of aggressive
behavior among university youth. Two psychological measures wereused, one of them
for identifying the psychological pressures
resulting from educational issues, and the
other for identifying the aggressive behavior
among youth. The study confirmed the set
hypothesis of the high correlation between
the pressures faced by the youth and the
114
Eman Shenouda
aggressive behavior they perform. The study
was conducted on 162 university students in
Saudi Arabia with an average age of 23 to
see how affected they are with the pressure
they are exposed to and that result in
aggressive behavior. Among the most important findings of the study is the presence
of correlation between the pressures that the
youth face and the general aggressive behavior.
playing with their peers than those who
watch lesser amounts of violence and
aggression on television. On the other hand,
the researcher reached the conclusion that
the said effect of television on the aggressive
behavior of children decreases by the child’s
knowledge of the parents’ disapproval of
such behavior and their discouragement of
committing it. Another finding is that the
effect of television on children’s behavior is
accumulative, meaning that the more the
child watches violence and aggression, the
more his/her behavior becomes violent or
aggressive. Based on the scenes they watch,
children believe that violence and aggression are the best methods to address some
situations or problems, and that this type of
behavior is natural and accepted. In addition, children watching television violence
start performing violence that exceeds their
age capability, meaning that a child of nine
perform acts of aggression that are rather
expected from a young man of nineteen.
The Impact of Crime and Violence in
Media on the Young20
The study was conducted with a sample of 1005 middle school children of both
genders in Kuwait. The researcher reached a
number of conclusions, one of which is that
children tend to imitate the screen heroes. A
number of 674 children in the sample, of
which 360 were male and 314 were female,
stated that they tend to imitate the screen
heroes. The study also shows that the older
the child becomes, the higher his/her tendency for imitating screen heroes grows.
The highest rate of imitation was among
children over 13 years of age, where 361 of
them responded positively to the question
versus 137 child of less than 12 years of age,
and 65 child less than 11 years of age. In
addition, the study also found that the
majority of the children (661) do not face any
difficulty in watching television as they are
not prevented by the parents as compared to
342 child that are sometimes prevented from
watching television by their families.
2. Foreign Studies
Population, Resources, and Political
Violence, India, 1956 – 2009
The study sought to uncover the leading factors for political violence in India.
The researcher followed the historical
approach for the period from 1956 to 2002,
using the variation measure as a statistical
method to understand the difference between the study variables and the perpetrators of violent acts like armed conflict and
riots. The study was conducted with Muslims and Hindus in 27 Indian states. The
study concluded that the shortage in natural
resources is one of the most important leading factors for violence, and that youth are
common factors in all types of violence
committed. In addition, there is a correlation
between religious groups and population
increase with the occurrence of armed
conflict.
Effect of Television Programs on Children
and Youth in Terms of Violence and Aggressive
Behavior21
The research reached a few conclusions on this topic. Children learn aggressive
behavior and violent actions from watching
television programs. In addition, children
frequently watching television programs
containing highly violent and aggressive
scenes tend to be more aggressive while
115
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
Fighting Youth: Youth, Government
Repression22
The author presented his expectations
towards youth in countries where governments suppress their peoples, thus leading
to internal tension. Youth in this case become anti-state. The period from 1976 to
2000 confirms those expectations. The
author has also expected that governments
will have to face great behavioral challenges
from youth unless those governments adopt
preventive strategies.
show their affiliation to different ideologies
such as the socialist, nationalist, liberal, and
Islamist ideologies. The study presented some indicators of the sample’s awareness of
the reasons behind committing violence represented in absence of human right, the absence of the right for expression of opinion,
affiliation to the (previously) banned group,
adopting the fundamentalist approach, joining public rejection movements, the crisis
of cultural practice and institutional capacities, and the dispossession of young people’s
awareness.
Local interpretations of the use of violence
in the Egyptian revolution”23.
In this study, the author traced the
shifting feelings of some of her close interlocutors in a low-income neighborhood in
Cairo and explored some of the cultural
meanings that informed their attempts to
make sense of the changing situation during
the first days of the Egyptian revolution.
Specifically, she reflected on how existing
concepts that structure uses of violence have
been central to the way men and women
interpreted the attacks of baltagiyya (thugs)
on the protesters in Tahrir Square and how
these interpretations ultimately framed my
interlocutors' feelings and views of the
revolution, Mubarak's regime, and its supporters.
Youth Violence, an Attempt at
Explanation25
The aim of the study was to explore
the types of violence prevailing among
youth, especially university youth, in an
attempt to identity factors and causes of
violence. The research used the explorative
and explanatory approach, and it depended
on statistical and field data gathered from
student of the Faculty of Arts of El
Mansoura University. The research targeted
107 male and female students, along with
open interviews with the faculty members.
The findings of the research showed that the
most common causes of violence that youth
are exposed to in universities is psychological violence, mixing with the wrong peers,
and smoking. The forms of violence included flippancy and unethical humor between
the university youth that usually leads to
fights.
3. Egyptian Studies
Violence among Youth in Egyptian
Universities24
The study aimed to identify the features of committed violence and its structural dimensions. The research used the social
survey approach using an intentional sampling of students already involved in acts of
violence to explore the causes and the underlying and hidden motives driving this
phenomenon.
The political tendencies of violence
perpetrators in the Egyptian universities
Results of the Pretest
1. Characteristics of the Field Study
Sample
Characteristics of the Pretesting Sample
The pretest study was conducted in
December 2011 and January 2012. The questionnaire, whichis the data collecting tool
implemented through individual meetings
116
Eman Shenouda
with interviewees, was categorized into the
following sections: Factors that contributed
to increased violence after the January 25th
Revolution; how the population of Fayoum
governorate dealt with the violence phenolmenon, social and cultural changes that
emerged after the January 25th Revolution;
characteristics of persons engaged in violence; and the role of the government and
civil society organizations in combating the
phenomenon.
The pretest was conducted with 35
persons (representing 10% of the sample
chosen for the post-implementation study)
distributed among five districts in Fayoum
governorate. Out of the 35 persons, subject
of the study, 20 were male and 15 were
female. 31 of them were married, most of
whom were in the 25–30 age bracket, supporting 3-5 persons. Most of the sample
have a university degree, are working in the
public sector, with a stable monthly income
that ranges between 500-1000 pounds.
were the most affected, where poverty reached 51.4% of the population compared to
43.7% in 2008/2009. Data gathered by
Central Agency for Public Mobilization and
Statistics (CAPMAS) in a study on income,
expenditure, and consumption in 2010-2011
reveals that the minimum income of people
living in or under the poverty line is 256
Egyptian pounds (42 US$) per person per
month, while the maximum income is 334
Egyptian pounds (55 US$). This means that
20 million Egyptian persons live on less than
8 ½ pounds per day. This average income
was identified by experts to be the minimum
necessary for a person to lead a dignified life
away from the extreme poverty circle. The
fact remains though that millions live on less
than the said amount.
Increased poverty and unemployment
rates are considered both causes and results
of the revolution. Poverty increased, and
varied manifestations of poverty emerged.
At the same time, begging spread and the
rate of unemployment increased further.
100% of the sample in the district of Tameya,
Bandar El Fayoum, Ebsheway, and Youssef
El Seddik agreed (using multiple choice)
stated that there is a lack of safety and
stability after the January 25th Revolution.
This is mainly due to the absence of police
from the Egyptian streets, followed by increased poverty, where marginalized occupations like begging, shoe shining, and
street vending spread. Such occupations are
usually sought by persons who lack sources
of steady in-come or by those whose income
is not sufficient for them to lead a dignified
life. Other causes for the lack of safety and
stability include increase in the rate of crime
and violence, and poor economic conditions. The main reason for the spreading of
thuggery and violence is the break opening
of prisons, where nearly 5000 prisoners fled
the Fayoum prison on the 29th of January,
2011, in the wake of the “Friday of Anger”.
On that day, most police officers left their
Factors Contributing to the Increase in the
Rate of Violence after the January 25 Revolution
(the Results of the Pretest Field Study)
Despite the one and a half year duration since the revolution, the status of poverty in Egypt has not improved, but has
rather deteriorated for several reasons, the
most important of which, in my opinion, is
the lack of will for change among decision
makers. Now as the head of the state’s
structure is a president not affiliated to the
previous regime, we hope that he is more
sensitive to the poor in Egypt and makes
faster decisions to bring justice to the poor
who have suffered of at least 40 years of
marginalization, notwithstanding the artificial media statements on low-income and
no-income families.
Official statistics indicate that the rates
of poverty have generally increased to 25.2%
in 2010/2011 compared to 21.6% in
2008/2009. The rural areas in Upper Egypt
117
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
positions, and many youth lost their lives to
police bullets.
During the pretest, the sample was
asked about the reasons for their feeling of
lack of safety after the revolution. Most
responses (70%) stated the reason to be the
spreading of violence and thuggery, while
25% stated the reasons to be the increase in
theft and accidents. This is primarily due to
the absence of police and the consequent
state of lawlessness and chaos associated
with the absence of police. A percentage of
50% of the posttest sample confirmed this to
be true while the other 50% stated that the
increase in crime rate is the main reason
behind the feeling of lack of safety after the
revolution.
Based on the respondents’ opinions,
the results of the posttest confirm that the
spreading of thuggery is primarily due to
unemployment and the lack of suitable job
opportunities according to 42% of the
sample. This is followed by poverty and
poor economic conditions, mentioned by
33% of the respondents, the breaking open
of prisons (17%), and absence of police (8%).
At the same time, 77% of the sample in the
rest of the districts stated that the reason
behind their feelings of lack of safety is the
spreading of violence, followed by theft and
looting (42%), and the breaking open of
prisons (65%).
In addition, 48% of the sample in all
the districts agreed that thugs took advantage of the state of chaos and lawlessness all
over the country to plant sectarian strife between Muslims and Christians as manifested
in the demolition and burning of churches
like the Church of Atfih in Helwan and St.
Mina Church in Imbaba.
violence. The type of violence to which 25%
were exposed to in all districts was verbal
violence and theft, which was also mentioned by 25% of the sample. This is in addition
to 37% who witnessed other types of violence like fights and insults.
2. This however contradicts with the
results of the posttest where 58% of the
sample said they were not exposed to violence. Also 42% stated that they ignore the
incident, while 50% said they do not permit
their children to leave the house or return
home late despite not being exposed to violence. As for those who were exposed to violence, 50% stated that they beat up the violator, 17% of whom stated that people in the
community helped them by informing the
police of the incident.
3. Some questions were related to the
respondents’ opinions on the characteristics
of violators in the five district of Fayoum governorate. Most respondents in all districts
(92%) stated that the violators are usually
male from the age brackets 15-20 and 20-30.
At the same time, 53% of the sample believe
that violators are uneducated, while 37% believe that they have received medium education. In addition, 83% of the sample believe
that the violators have low economic status.
The respondents were asked about the
gender, age, educational level, and economic
status of violators. More than 70% of the respondents stated that young males in the age
bracket 20-30 constitute the largest bulk of
violators. 57% believe they have received
medium education, while 70% believe they
come from low economic status. Respondents in the posttest agree to the same. In
addition, more than half the sample said
they preferred silence when exposed to
theft, or when they witness kidnapping or
any other form of violence in the streets.
Characteristics of Violence in the
Governorate Based on the Pretest Respondents’
Answers
1. Respondents were asked in the pretest about their reaction when exposed to
The Magnitude of Crime and Citizens’
Reaction to Violence Incidents
“Have you witnessed violence from
118
Eman Shenouda
persons who have not shown any violent
behavior previously?” a question that was
posed to the whole sample in all districts.
This is taking into consideration that the
increase in the rate of violence and the prevalence of the state of chaos and instability
can drive a calm person to become tense and
worrisome, lacking the feeling of safety and
fearing for his life and for his family from
harm. This person can exhibit unexpected or
abnormal behavior.
and non-violent behavior in all district, with
the exception of Fayoum district. These manifestations were represented in fights and
insults as mentioned by 78.3% of respondents, followed by theft, mentioned by 50%
of the respondents. As for Fayoum district,
60 respondents (the whole sample in the
district) stated that they have not witnessed
any violence from persons not known for
violent behavior26.
Figure 1 indicates that half the sample
feel that the absence of police in addition to
the increase in crime rate, followed by
unemployment, and then by poverty are the
main causes of the prevalence of violence.
Respondents arranged the said causes by
their importance and their effect on spreading violence with its different manifestation in Fayoum Governorate.
Characteristics of Violence as Mentioned
by Respondents
More than 50% of the respondents,
both male and female, agreed that they witnessed some manifestations of violence (like
inappropriate insults, thuggery, and theft)
performed by persons known to lead calm
60
50
50
50
50
42
42
42
42
40
3333
33
30
33 3333
25
33 3333
30
30
33
33
high crime rate
absence of police
25
all prisons were opened
20
17
15
17
unemployment
poverty
10
0
El Fayoum
center
Senoures
Bandar
Youssef and
Ibshway
Tamiah
Figure 1. Reasons of violence distribute according to respondents’ opinions
Table 1. shows that instigating sectarian
strife was the man manifestation of violence
in the opinions of the sample in Senoures,
Ibshaway, and Youssef El Sedik district. On
the other hand, most of the sample in
Bandar El Fayoum district noted that the
most observed manifestation of violence lies
in the increased number of persons performing violent acts, who are least expected to
do so. The table also shows that the sample
in Tameya and Fayoum districts noted that
there is a mutual bad treatment between students and teachers.
119
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
92
92
92
52
92
92
92
92
81
92
52
1
82
22
22
1
52
82
52
51
92
83
92
2
92
52
92
52
52
53
52
22
52
53
theft
persons not
known for
violent
behavior
Self defence
Social Changes Emerging in Response to
the Expanded Violence Phenomenon after the
Revolution in the Governorate
This component included a group of
questions on the level of crime and offences,
affiliations to political parties, behavior of
teachers towards students and parents, the
impact of the revolution on the students’
thought and political consciousness, women’s participation in elections, community’s treatment of the poor and vulnerable,
and respect of students towards their teachers.
Seventy five percent of the sample in
the pretest see that the violence phenomenon with its different manifestation increased substantially after the 25th of January
revolution. The entire sample in the posttest
agreed to the same.
Concerning the membership of political parties, all the respondents in the pretest
sample were not affiliated to any political
party whether before or after the revolution.
As for the respondents in the posttest, 58%
were not affiliated to any political party
before the revolution, while 42% were affiliated. In addition, 67% of the sample did
not change their affiliations after the revolu-
Research area
instigating
sectarian strife
82
82
Lawlessness
82
1
Prisons were
opened
82
58
Teacher and
parents’ abuse
Inappropriate
insult
Table 1. Distribution of violence in the areas of research
senoures
Bandar
elfayoum
ElFayoum
center
Tamiah
Ibshwaya
nd
Youssef
El-Sedek
tion versus 33% changed their affiliations
after seeing the services and activities provided by the party that they have newly joined. Reasons provided included the desire
for Islamic ruling, opening the door for freedoms, and obliterating the state security.
Concerning the nature of the relation
between teachers, parents, and students after the revolution, respondents in both the
pretest and the posttest agreed that the behavior of the school administration after the
revolution has positively improved. Increased attention is given to the rights of the students and the rights of teachers, given that
duties are fulfilled first. Sixty seven percent
of the respondents stated that the students’
respect towards teachers has decreased, 30%
of whom believe the reason to be the increase in daring and the belief that raised
voices induce faster results. Twenty five percent of the sample believe the reason to be
wrong understanding of freedom, democracy, and revolution. Some respondents stated, “Media tends to show the bad image of
teachers”. In addition, 67% of the posttest
sample believe that the revolution has negatively affected th elementary students’
thoughts and consciousness.
120
Eman Shenouda
Image of Women in Media after the
Revolution: 60% of male and female respondents agrees that women’s participation in
politics has increased which shows in the
increased airtime provided for women in
national and satellite channels for expressing their opinions on the current social,
economic, political, and religious status in
the Egyptian society. Husbands have also
started encouraging their wives to vote, as
mentioned by 71% of husbands in the posttest. This was the first real chance for voting
and expressing opinion, although the percentage of participation in the parliamentary
elections has not exceeded 64% of males and
females. Also related to this issue is the view
of the poor and marginalized. Media has
also started to shed light on their lives and
to present their right to work, pension, housing, food and clean water. Issues related to
marginalized groups including the poor,
women, youth, and Christians, because the
center of media attention after the revolution, which was reflected on people’s views
towards the marginalized as mentioned by
38% of respondents in the posttest.
Violence in Daily Life: Respondents
80
75
were asked on their opinions and observations regarding the different forms of violence that they face on a daily basis like
insults, assault, humiliation, theft, kidnapping, etc.
More than 58% of the samples from all
the districts stated that they were not exposed to any form of violence, while 42% of the
sample stated that they were exposed to violence, all from Tameya, Bandar El Fayoum,
Ibshaway, and Youssef El Seddik districts.
Seventy five percent of them were exposed
to verbal violence, 50% of whom did not respond back. In addition, 63% were exposed
to theft, 62% of whom did not react after the
theft, while a few have either beat up the
thief or complained to the police. This shows
a lack of trust in the capability of police to
catch the thief and return the stolen goods.
Figure 2 illustrate the distribution of
respondents based on their exposure to violence, where 75% of the sample in Tameya,
Ibshaway, and Youssef El Seddik districts
were exposed to verbal violence, whole 7%
of the sample in Senoures district and 85% in
Fayoum district were not exposed to any
form of violence.
75
70
60
63
58
63
58
didn't expose to violence
50
40
75
42
33
30
exposed to verbal violence
33
30
15,6
20
10
8
15,6
8
exposed to psychological
violence
exposed to theft
2
0
ElFayoum
center
Senoures
Bandar Ibshway and
ElFayoum
Youssef
ElSedek
Tamiah
Figure 2. Distribution by ratio based on their exposer to violence
121
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
Role of the State and of Civil Society
Organizations in Addressing the Violence
Phenomenon in the Governorate
It is expected that a post-revolution
society will encompass different forms of
conflicts that are filled with violence due to
several factors including:
The relative absence of the state represented in the weak security, lack of the government’s effectiveness in managing the
state issues besides the absolute presence of
state violence and its direct performance of
violent acts. In both cases, the state contributes to the production of violence. This is
in addition to the lack of legal and cultural
deterrents and the strong use of instinct in
general behavior27.
The revolution has opened the door
widely for the shifting of conflict between
the State and the civil society to a new stage.
Several features characterize the conflict in
this new stage. If we look at the conflict, we
will find it an intellectual and controversial
conflict that soon becomes a physical conflict
represented in different forms of demonstrations, protest, and sit-ins. We will also find
that this conflict reveals power demonstrations and mutual accusations between the
State and those organizations. The State
accuses civil society organizations of receving foreign funds and possessing linkages
to foreign powers, while the organizations
accuses the State of limiting their activity
and independence.
Lastly, this conflict, especially after the
revolution, opens the way for those organizations to gain new grounds, and attempt to
control the civil side. This is clearly evident
in the actions taken by some groups for establish syndicates, like the staff of universities,
and in the quest of judges for the independence of their clubs28.
Opinions of the Sample in the Pretest:
A percentage of 71.42 of the pretest sample
confirmed that while the role of civil society
organization in addressing violence after the
revolution is important, it is not different
from what it was prior to the revolution.
More than half the sample in both the
pretest and the posttest (58%) stated that the
roles of civil society organization are providing social and political awareness session
for community members to inform them of
their rights and responsibilities, building
youth’s capacities through training programs, and addressing any acts of violence.
The previous choices were mentioned by
17% of the sample each.
At the same time, only 28% of the pretest sample mentioned addressing the phenomenon of street children and providing
assistance for poor families to be among the
roles of civil society organizations. The opinions of the posttest sample on the role of
civil society organization was addressing
violence through community education as
mentioned by 42% of the sample. The roles
mentioned varied in Ibshaway and Youssef
El Seddik districts to include reaching the
impoverished and marginalized groups.
They were also of the opinion that the impoverishment that occurred in the Egyptian
society is due to the previous dictator regime that rules the Egyptian society for 30
years, only focusing on achieving their personal interests without seeking to improve
the social, economic, and educational status
of the Egyptian people.
Citizens’ Suggested Solutions for the
Violence Phenomenon
Interviewees were asked to give their
opinions on the role of the police force, the
role of civil society organization, methods
for dealing with violence, suggested solutions for ensuring safety and security in the
streets, the role of civic committees after the
revolution, and the type of penalties needed
for misdemeanors and felonies.
Most of the interviewees (over 70%)
agreed that the police should be firm in
dealing with criminals without crossing the
122
Eman Shenouda
line of justice, while 40% of the respondents
believe that civil society organizations
should provide support for citizens and
organize the civic committees. At the same
time, the whole sample agreed on the necessity of applying harsher punishments to
theft and the necessity of dealing with the
legal loopholes that allow lawyers to get the
violators easily acquitted. Some respondents
tended to the view of cutting off the hands
of thieves as per the text of the Holy Quran.
In addition, 60% of the respondents stated
that there are many laws currently not in
application and have to be activated along
with intensifying media campaigns against
thuggery. A percentage of 13% of the sample
believe that announcing financial rewards
for reporting criminals will contribute to the
activation of said laws.
Merging of question #38 with the questions
#43 and #44 as the respondents’ responses
for those questions were similar to some
extent.
The principal researcher trained the
field researchers on the data-gathering tool
in the same communities targeted by the
pretest. The sample included 300 persons of
whom 169 were male and 131 were female.
The field implementation took place starting
March 10, 2012 and until April 10, 2012. It
took the respondents a duration ranging
from 30 to 45 minutes to respond to the 49
questions of the tool.
Characteristics of the Sample in Each
District
The sample included 60 persons in
each of the five district in Fayoum (Fayoum,
Bandar El Fayoum, Tameya, Ibshaway,
Youssef El Seddik, and Senoures). The male
respondents in 4 of the dis-tricts exceeded
50%, while in Bandar El Fayoum female respondents were more than half (53%). Most
of the sample (more than 50%) in all the districts were married. With the exception of
Senoures district where respondents were
mostly over 50 years of age, the majority of
respondents in the rest of the districts were
in the age bracket (20-25).
Figure 3 shows a higher proportion of
male participants in all areas than female
participants with at least a 6% difference.
Results of the Posttest
Comparison of the Results of the Posttest
in the Five Districts of Fayoum Governorate
After confirming the validity and
reliability of the questionnaire, some modifications have been made to it as follows:
Changing of question #17 from being a closed question where respondents respond
with yes or no to an open question. This was
to make the questions clearer and to allow
the researchers to reach larger information
on the phenomenon subject of the research.
70
60
50
40
30
20
10
0
70
65
47
53
53
65
47
35
30
35
Male%
Female%
Al Fayoum
center
Bandar
ElFayoum
Senoures
Ibshway and
Youssef
ElSedek
Tamiah
Figure 3. Distribution ration of respondents’ sex in post-test
123
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
Table 2 shows a proportion of respondents living in the district city to those living
in the community, with the exception of
Ibshaway and Youssef El Seddik districts.
Table 2. Numbers of respondents in centers and villages
Number of respondents’ in
Number of respondents’ in
center
villages
33
27
Senoures
40
20
Bandar ElFayoum
40
20
ElFayoum center
33
27
Tamiah
20
40
Ibshway and Youssef ElSedek
811
855
Total
The demographic characteristics of the
sample also refer to an increase dependency
rate in Tameya and Senoures, where more
than 42% of the sample are responsible for 24 persons, while 43% in Fayoum, Bandar El
Fayoum, Ibshaway, and Youssef El Seddik
Research areas
districts do not have dependents.
Concerning education, the percentage
of sample respondents with a university
degree in Fayoum, Bandar El Fayoum, and
Youssef El Seddik districts reached 67%,
while in Tameya and Senoures it was 42%29.
70
60
university graduate
50
intermediate certificate
40
post graduate student
30
literate
20
can read and write only
10
elementary graduate
primary graduate
0
ElFayoum Senoures Bandar Ibshway
center
ElFayoum
and
Youssef
ElSedek
Tamiah
high school graduate
Figure 4. Distribution of respondents according to Education level
The percentage of working respondents was 42% in three of the districts, 60%
work in the public sector and have a stable
income, 33% of whose income is (500-1000)
pound a month. At the same time, 42% of
the respondents in Fayoum and Bandar El
Fayoum districts do not work, while 58% of
the respondents in those districts do not
have a stable income. Despite this, 33% of
them stated that they spend more than 3000
pounds a month (consumption indicator increases, while income indicator is unstable
124
Eman Shenouda
Commenting on figure (5), 100% of the
sample in all district agreed that the crime
volume has increased after the revolution.
Respondents were thus asked about the
behavior they will follow if they are exposed
to kidnapping or theft or the like. Another
70
63
58
60
inform the police
48
50
40
33,3
32
30
20
question was on the suggestions that they
see for restoring security to the Egyptian
streets. Choices for this question included:
seeking the help of people’s committees,
hiring private companies, and restructuring
the Ministry of Interior.
25
17
beat up the perpetrator
33
25
didn't interfere
15,6
formed people's committees
10
violence from people never
commit violence behavior
0
ElFayoum
center
Senoures
Bandar Ibshway and
ElFayoum
Youssef
ElSedek
Tamiah
Figure 5. Respondents’ behavior towards violators
The results of analyzing this question
was as follows:
- The respondents were asked about
the behavior of citizens witnessing an act of
violence, whether theft or physical assault.
A percentage of 50% of respondents in
Fayoum and Bandar El Fayoum stated that
bystanders beat up the perpetrator, while
100% of the respondents in Senoures said
that bystanders did not interfere. One of the
families interviewed gave the reason for this
behavior saying: “We are a peaceful family. We
solve our problems internally without reporting
them to the police.” Following this is 85% of
the sample in Ibshaway and Youssef El
Seddik districts who stated that people do
not usually take action towards perpetrators: “I ignored him. I took back my stolen good
and let him go.”
- In Tameya district, 33% of the respondents said that citizens sought to form
people’s committees to protect themselves
and their property. Another 33% stated that
bystanders do not interfere or take actions
against the perpetrator30.
- As more than 50% of the respondents in all district have children, they were
asked if the head of the family agrees for the
children to leave the house and come back
late after the revolution without worry.
More than 50% of the sample in all districts,
with the exception of Senoures, stated that
they do not refuse their children to leave the
house any time as they did before the
revolution. In Senoures, however 98% of the
sample stated that they do not permit their
children to leave the house any time they
want. The reasons for this in the opinion of
87.5% of the sample is that their children
have been exposed to theft, physical assault,
or harassment.
- Most of the respondents in all dis125
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
tricts believe that silence is main method
suitable for dealing with a thug or perpetrator in the street as mentioned by 67% of
respondents in Tameya, Fayoum, and
Bandar Fayoum. This percentage fell to 45%
in Senoures district. This was followed by
30% of the sample stating that they would
seek to get back their lost rights themselves,
and 20% stating they would hire a thug to
do so. A lower percentage of respondents in
Ibshaway and Youssef El Seddik agree with
this opinion, as only 37% of the respondents
in those districts believed that silence is the
best way to deal with violence that one is
exposed to.
- In Senoures district, 72% of the
respondents believe that restructuring of the
Ministry of Interior is the main way for
restoring security in the Egyptian streets.
88% of the respondents in Ibshaway and
Youssef El Seddik agree to this opinion,
while 63% in Bandar El Fayoum, Tameya,
and Fayoum districts believed that forming
people’s committees is the way for restoring
security to the Egyptian streets.
- Concerning the role of the state,
due to the bad treatment of police to the
people, the corruption, and favoritism continue to occur within the police force. That is
why 70% of the respondents in the pretest
see the main role of the police is to protect
the political elites, while the role of the state
security is to terrorize people or kidnap
them without providing the real reasons or
giving them the right to defend themselves.
Respondents believe that “innocent until
proven guilty” is only a slogan that is not
put into action by the state security.
However, only 42% of the respondents in
the posttest agree to this opinion, while 33%
of them believe that the ill-treatment of
citizens by the police is due to the continued
favoritism and corruption within the police
force.
- These ideas have prevailed between
people after the revolution, for the Egyptian
society has not witnessed real changes until
now. The operations of the Egyptian media
further confirms this image, as they “operate
on high orders of the regime” as mentioned by
some respondents.
- A percentage of 85% of the sample
stated that restructuring the Ministry of
Internal Affairs is the main solution for restoring security to the governorate and to the
Egyptian society as a whole. At the same
time, respondents do not overlook the importance of the role of people’s committees,
where 43% of the sample stated that the
committees had a great role in the alleviation of violence in the governorate.
The Evolution of the Phenomenon of
Violence after the 25thofhe January, 2011
Revolution in Fayoum
The researcher perceives a package of
changes that occurred in parallel to the revolution. Those changes included:
- Egyptians breaking the barrier of
fear.
- The release of some of the leaders
of the Muslim Brother Group (formerly the
banned group) from detention.
- Freedom of opinion - whether of
those who participated in the revolution or
the silent majority – using different media,
internet, and social media sites.
- Increased and repeated protests, sitins, and sectarian demands.
- The government issuing rapid decrees to address and mitigate the intensity of
protests and sit-ins, which led in some cases
to the stopping of trains for hours or the
death of some citizens because of clashes
between supporters and opponents.
- Rapid spreading of rumors without
validation of their truth and trading them
around media, causing prejudgments leading to increased tension, anger and sectarian violence.
The questionnaire included a group of
indicators that followed the January Revolu126
Eman Shenouda
tion, and which has spread between people
and traded in media for investigation and
follow-up.
Figure 6 show increase in some of the
indicators in all districts like the increase in
ration of crime and behavioral deviations,
followed by the increase in the level of women’s participation in voting during the par-
100
100
100
100
liamentary elections. Then there is the positive cooperation between teachers and parents, and listening to their concerns and
complaints during meetings or individual
interviews. On the other side, there is also
an increase in the students’ boldness and
crossing the limits in dealing with teachers.
100
100
crime and deviance have become
higher
90
80
70
60
50
40
71
67
67
7372
68
71
67 6767
58
45
42
42
33
30
30
positive treatment between
parents and teacher
45
42
32
25
25
0 0
36,7
28,3
32
4242
33
0
3
0
women's status has changed
positively
women's political participation
increased
22
18
20
10
political participation in parties
increased
respecting poor people
0
0
ElFayoum
center
Senoures
Bandar
ElFayoum
Ibshway
and
Youssef
ElSedek
Tamiah
boldness of students against
teachers
changed his/her participation in
political parties
Figure 6. Violence indicators after Jan.25th, revolution in research area
In the following sectiona, we will
discuss in detail those indicators, some of
which show a positive development like in
political consciousness, and some show a
negative development like the increase in
crime.
Bandar El Fayoum, Fayoum, and Senoures
districts (58%).
Using Pearson Module, we have found
a negative moral and partial relation with
the value 0.80 between participation in
people’s committees and the respondents’
inhabiting the district city (166 respondents).
On the contrary, there was a positive partial
moral relation between participation in the
people’s committees and the respondents’
inhabiting the village (134 respondents).
This means that public participation was
positive, repeated, and widespread among
those living in the village more than those
living in the district city.
In the opinion of 48-50% of the sample
in Senoures and Band El Fayoum districts,
Role of the People’s Committees
People’s Committees has spread all
over Egypt for protecting lives and properties. Most of the sample (62%) in the pretest
has participation in the people’s committees.
In the posttest, the number of participants in
people’s committees in Ibshawaym Youssef
El Seddik, and Tameya districts was 63%,
which is more than that participating in
127
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
the people’s committees were able to reduce
the rate of crime in the district. A rather
close percentage of respondents (50-57%) in
Fayoum, Ibshaway, Youssef El Seddik, and
Tameya districts believe that the committees
did reduce the rate of crime.
At the same time, we discovered a
substantial negative moral relation using
Pearson Module – with the value of 0.086 –
between participation in the people’s committees and affiliations to political parties.
elections while 21 f the 28 male respondents
have not voted. In Ibshaway and Youssef El
Seddik district, 28.3% of the male respondents joined political parties after the revolution. We also notice an increase in the
number of women voting, where 73% of the
female respondents have participated in voting in the parliamentary elections as well as
69% of the wives of male respondents in the
sample.
Change in the Relation between
Students and Teachers
Political participation in parties and
voting in the parliamentary elections
In Ibshaway and Youssef El Seddik
districts, 73% of the sample stated that there
is a change in the relation between the teachers and school administration and the parents after the revolution, versus 67% in each
of Tameya and Fayoum districts. In the
opinion of 30% of the sample, this is due to
the increased boldness of students against
teachers, which was instigated by the revolution. This is because the revolution has
effected a change in the attitudes of students
towards the educational process in general
and towards the teachers and school administration specifically, as mentioned by 60% of
the sample. At the same time, more than
63% of the respondents were of the opinion
that students do not respect the teachers
anymore.
In Senoures and Bandar El Fayoum
districts, 47% of the sample believe that the
treatment of teachers towards students has
not changed versus 43% that believe it has
changed because of the breaking of silence
barriers that accompanied a peaceful revolution. This difference in opinion is not high in
proportion and is consistent with the opinion of the 68% who believe that the view of
the teacher in the students’ minds have not
changed and that still respect their teachers.
Using Pearson Module has proved
that there is a positive relation of 0.437
between the social change in the thought
Our field study ended before the start
of the Presidential elections. That is why the
respondents were not asked about their
participation in the Presidential elections. In
Senoures district, 74% of the sample were
not affiliated to political parties before the
revolution, and continued this status after
the revolution. Of the female respondents in
Senoures district, 55% have not participated
in the parliamentary elections, as well as
70% of the husbands, which is a rather high
proportion.
In Fayoum and Tameya districts, 58%
were not affiliated to political parties before
the revolution, while 42% were affiliated,
60% of whom had joined the Freedom and
Justice political party (on a religious basis).
In addition, 67% of the sample have not
changed their political affiliations after the
revolution. Concerning voting during the
parliamentary elections (People’s Assembly
and Shoura Council), 64% of the female respondents participated in elections, versus
71% of the wives and mothers of male
respondents (32 of 60 respondents).
In Bandar El Fayoum, Ibshaway, and
Youssef El Seddik districts, more than 75%
of the sample have not participated in any
political or religious parties. All the female
respondents in Bandar El Fayoum district
(32 women) have voted in the Parliamentary
128
Eman Shenouda
and attitudes of elementary stage students
towards the value and respect to teachers
after the revolution. The revolution has highly influenced the students’ attitude towards the decrease in the value and respect
towards teachers in the view of primary
students in particular.
confidence in this stage, to avoid the distorted self-image, and to confront the patriarchal interpretations of religious issues very
firmly.
Based on the researcher’s field observations, the image and role of women have
declined after the revolution. This is manifested in the decreased number of women
who ran as independents for Parliament and
Shura Council, as well as disinclination of
many women leaders with a long history of
political struggle to run for elections. In the
researcher’s opinion, this might be due to
the mental image set by many of the protesters taking part in the revolution, that any
person who had participated in political
action, or was a member of the Parliament or
Shura Council during the previous regime –
that of Mohammed Hosni Mubarak - is
considered a follower of that regime. Those
persons will try to undermine the freedom
and democracy that the protesters sought,
taking the country backwards towards political corruption once more. That is why it
was not sociallyacceptable to figures affiliated to the previous regime to run for elections.
In addition, there is also the emergence of political Islam and the increased
objecttions of the Salafist front and the
Muslim Brotherhood Group against women’s work. This is based on their cultural
tendency that is dominated by their view
that men possess a higher capacity than
women do for political action instead of
women, which stipulates providing the
opportunities for men to assume that role.
Therefore, a group of field researchers
asked the respondents on their knowledge
and understanding of the current image of
women in media after the revolution. The
quantitative results were as follows: In
Fayoum district, 48% of the respondents stated that the image of women has in media
has not changed after the revolution. A percentage of 78% of the sample in Ibshaway
The Image and Status of Women in
Media
Throughout history, women have been
a key partner alongside men in all the revolutions like the French and Algerian revolutions, and the 1919 revolution in Egypt, the
Tunisian revolution, and lastly the 25th of
January revolution, where young women
stood side by side with young men in all the
political movements leading to the revolution. Women stood and sat-in Tahrir square
and in all the governorates in Egypt31. In the
introduction presented by Dr. Had Badran
in the Conference titles “The Egyptian
Woman after the 25th of January Revolution”, she added that there is evidence to the
presence of an attitude towards reducing the
role of women in Egypt in the current stage.
This will lead to a decline in women’s contribution after the revolution.
Dr. Mohammed Nour Farahat, the
Law Professor in Zaqazeeq University, has
denounced in the same conference the
decline of the role of women in the society
and demanding her assuming secondary
and inferior roles in the post-revolution
stage. He cited the Egyptian Women established in 1919 which succeeded in addressing
the social and political factors for achieving
justice, equality, and democracy. Dr. Awatef
Albdel Rahman, the Media Professor in
Cairo University questioned: Does the revolution want women in Egypt to become
second-class citizens? We have to deal with
women’s issues in the current stage as
society issues not women’s issues. She called
for Egyptian women to have more self129
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
and Youssef El Seddik districts agree with
this opinion, as well as 58% in Tameya district. On the other hand, 50% of the sample
in Bandar El Fayoum district and 50% in
Fayoum district believe that the image of
women in media changed to some extent.
the respondents on the role needed from the
police in the current stage32. In the opinion
of 25% of the sample (in Tameya, Bandar El
Fayoum, and Fayoum districts), the police
have to intensify security sweeps in the
main and sub streets in all the districts of the
governorate and the whole country. At the
same time, 25% of the sample expressed the
necessity of improving the mental image of
the police among people.
Most of the sample in Senoures agreed
that the new role of the police should be
ending thuggery in all its forms, reprising its
original role, and avoiding the strikes
among police officers and any other sectors
whose main role is to protect people. In
addition, 52% of the sample in Ibshaway,
and Youssef El Seddik districts stated that
police officers should treat people well and
do their jobs in enforcing the law.
The Image of the Police among
Citizens and the Role of Laws in
Addressing the Violence Phenomenon
In the opinion of 65% of the sample in
Ibshaway, Youssef El Seddik, Senoures,
Bandar El Fayoum, and Tameya districts,
the ill-treatment of police towards citizens,
which has been going on for decades, has
created psychological barrier among citizens
and increased the citizens’ permanent feelings of fear, oppression, and injustice. Any
attempt to change this view needs a lot of
time. Police officers on the other hand
should respect citizens, refrain from imposing inaccurate traffic violations on drivers,
and other daily practices that is required for
retrieving balance in the Egyptian streets. In
addition, 75% of the sample in Ibshaway
and Youssef El Seddik districts stated the
necessity firm confrontation for thugs, citing
the verse from the hold Quran: “The male
thief, and the female thief, you shall mark, cut, or
cut-off their hands/means as a recompense for
what they earned, and to serve as a deterrent
from God. God is Noble, Wise.” (Maeda:38).
They were also of the opinion that lawyers
use the laws to their interests, and that laws
are not sufficient for reducing thuggery and
increased crime.
Furthermore, 42% of the sample in
Fayoum district see that the police officers
are still applying the role of the state security in treating people badly. This behavior
is unseemly for the police whose role is to
protect people and their properties, not protect themselves and oppress opinions and
freedoms.
The researchers posed a question to
Role of the Egyptian Penal Code in
Addressing Violence
The Egyptian Penal Code was issues in
Egypt in 1875 and was applied in mixed
courts then civic courts in 1883. The drafters
of the laws have derived it from the French
laws. The Egyptian Penal Code has introduced penalties and procedures that were
alien to the country. Its application has led
to disorder as well as a noticeable increase in
the crime rate. Later, jurists introduced many modifications to the law, but this has not
affected the continued increase in crime. In
1904, a new modification was introduced to
the penal code and the criminal law, which
the drafters have derived from the French,
Italian, Belgian, British, Indian, and Sudanese laws. This law was changed in 1937.
In light of the previous background,
the researchersurveyed the opinions of the
respondents related to the currently applied
laws in response to misdemeanors and
felonies. The researcher also asked the respondents whether those laws are sufficient
130
Eman Shenouda
to punish lawbreakers; whether we only
need to activate them to resist the increased
violence, or do we need harsher punishments that deter such actions?
Based on the above, more than 70% of
the sample in Senoures district and all the
sample in the rest of the districts (Bandar El
Fayoum, Ibshaway, Youssef El Seddik,
Tameya, and Fayoum districts) were of the
opinion that laws related to misdemeanors
and felonies should be harsher than they
currently are for punishing lawbreakers.
This is also based on the opinion of the same
sample concerning the necessity of the rapid
elimination of thuggery and theft as mentioned by 90% of the sample. In addition, 40%
of the same sample stated that the current
laws have many gaps that lawbreakers use
for their benefit.
in Ibshaway and Youssef El Seddik districts.
In Bandar El Fayoum and Senoures
districts, the respondents believed that the
role of those organizations have not changed
after the revolution, as mentioned by 71% of
the sample in Bandar El Fayoum district and
50% of the sample in Senoures district. Their
role was mainly limited to providing assistance to poor families, followed by youth
employments, conducting cultural awareness sessions, and addressing the phenomenon of street children.
Role of Media after the Revolution
The respondents in the research communities were asked to provide their opinion on the role of Egyptian media during
the revolution, and the nature of issues that
media should address after the revolution.
62% of the sample in Fayoum district agreed
that placating people was the main role of
the media during the revolution. On the
contrary, 75% of the sample in each of
Tameya, Ibshaway, Youssef El Seddik, and
Senoures districts believed that the media
during the revolution defended the previous
regime regardless of the people’s interests.
Media was trying to flash out the regime’s
positive points without concern to the security of citizens and their property.
The role of the media, in the opinion of
58% of the sample in Fayoum district,
should be presenting facts and following the
principle of transparency. A percentage of
67% of the sample in Ibshaway and Youssef
E Seddik districts that media’s increased
presence with the people is its main role. In
addition, 58% of the sample in each of
Tameya, Ibshaway, Senoures, and Youssef
El Seddik districts stated that media should
reassure people especially with the increase
in the rate of violence, crime, and kidnapping after the revolution.
Role of Civil Society Organizations
in Addressing the Phenomenon of
Violence
The percentage of respondents not
seeing the role of civil society organization
in their community decreased to 55% in
Fayoum district, which the percentage increased in the other four district to 83% in
Tameya, Ibshaway, Youssef El Seddik, and
Bandar El Fayoum. In Senoures district
however, respondents stated that civil society organizations did not have a role before
nor after the revolution in addressing the
phenomenon of violence.
This role has emerged clearly after the
revolution as mentioned by 58% of the
sample in Fayoum district and 48.3% in
Ibshaway and Youssef El Seddik districts in
the form of organizing cultural awareness
sessions. On the other hand, 66% of the
sample in Fayoum district stated that those
organizations should have assumed a larger
role after the revolution to address violence.
This was also affirmed by 83% of the sample
131
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
Impact of the Continued Violence on
the Social Development Process in the
Governorate
nomic and social development efforts. Violence causes a deterioration of the basic and
natural rights. Gradually, those rights develop into suppressed politics.
One of the various development project in Fayoum governorate is a project
implemented by the governorate in coordination with the Ministry of Local Administration, and supported by the Ministry of
Social Solidarity, aiming to improve the
general situation of services and providing
job opportunities for youth33. The Ministry
of Social Solidarity allocated 3.5 million
Egyptian pounds for Fayoum governorate
for implementing a number of development
projects and public works characterized by a
high worker density.
Studies were implemented in three
districts in the governorate: Senourese, Etas,
and Youssef El Seddik. The heads of the
three district were requested to provide details on the districts’ needs in all sectors. The
information provided will help in establishing databases of needs that will be addressed based on the project’s priorities.
Violence as an individual phenomenon reflects a deficiency in the character of
the perpetrator. Perpetrators are instigated
to commit violence by psychological, economic, political, or social defects, under the
conviction that violence will address their
need and achieve their objectives. In reality,
using violence in social relationships is considered a clear violation for the social structure. Violence is a dangerous weapon that
destroys the social, economic, and political
gains of the society. Violence, with its different consequences, creates exceptional and
unstable atmosphere and circumstances that
hamper social, political, and economic development processes.
If we look at the countries where counter violence became a constant in the social
and economic sphere, we will find that violence, with its different consequences, is one
of the direct causes for the failure in any eco-
Conclusions
1) The results of the pretest and the
posttest show that the whole research
sample does not feel safe after 25 January
Revolution. This is due to the absence of
police in the streets and the increased and
theft, especially after the breaking open of
prisons during the revolution, which has
further spread fear among people. In addition, thugs have exploited the fear of sectarian strife between Muslims and Christians
in committing increased acts of thuggery
and violence.
2) A percentage of 75% of the sample
in Fayoum governorate were exposed to violence, where 58% were exposed to verbal
violence and 68% were exposed to theft.
Most of those exposed to theft (73%) chose
to ignore the incident justifying their lack of
reaction with the thief’s rapid running away.
They did not see any benefit in reporting the
incident to the police, especially with the
prevailing lack of trust in police after the
revolution. Also in most cases, community
members witnessing the incident did not
interfere for fear of increased violence, especially if the thief was armed. A small percentage of the sample reported catching the
thief, beating him up, retrieving the stolen
goods, and hand him over to the police.
3) Most of respondents in the sample
(58%) have witnessed violence committed
by persons not usually violent. Forms of violence witnessed in these cases included insults, use of inappropriate terms, harassment of girls in the streets, theft, and fraud.
4) A percentage of 63% of the respondents have children, 85% of whom do
not allow their children to return home late
at night. In addition, 75% stated that their
132
Eman Shenouda
children have been exposed to violence and
have ignored the incident.
5) A large percentage of the sample in
Fayoum (68%) participated in the people’s
committees during the revolution.
6) All the respondents in the sample
believe that the magnitude of crime has
increased after the revolution.
belonged to a political part before the revolution, 42% of whom belong to a religious
political party. Half the sample (50%) changed their affiliation to other political parties
after the revolution. Reasons provided included conviction of the principles of the newly
joined party and their desire to participate in
political action.
8) The research show that the revolution has affected the thought and consciousness of students in the elementary stage.
Many of them have developed strong ideas
about the concept of freedom after the revolution represented in the lack of respect
among students to their teachers.
believe that women’s image has changed in
the society and the media to some extent
after the revolution. A percentage of 88% of
the female respondents participated in the
previous elections, 90% of whom have not
witnessed any violence during elections. The
remaining 10% have witnessed some violence represented in arguments, insistence
on personal opinion, and violent criticism to
the opinions of others.
10) The majority of respondents (98%)
indicated that males are more prone to
commit acts of violence while 58% indicated
that violence spreads mostly among the age
bracket of 20-30. At the same time, 78% of
the sample believe that perpetrators are
usually of medium education, while 85%
stated that the perpetrators came from low
economic status.
11) A percentage of 66% of the
sample have not felt the role of civil society
organizations in addressing the violence
phenomenon before the revolution, while
52% stated that the role of civil society organizations has not changed after the revolution. The role of the organizations is manifested in awareness sessions, financial assistance to poor families and youth employment.
12) On the reasons for the change
image of police among people, the majority
of the sample believe it is because of the
police’s ill-treatment of citizens, continued
presence of corruption in the police force,
and the police assuming the role of the state
security.
13) Most of the sample in Fayoum
governorate were of the opinion that the
Egyptian media did not have a real role in
presenting the truth during the revolution
due to operating on superior orders of the
former regime. The majority of the sample
also believe that the role of the media after
the revolution should be presenting facts,
reassuring citizens, and not focusing on
provocative images.
14) Concerning suggestions for maintain security in the streets, the respondents
suggested the restructuring of the Ministry
of Interior, followed by making us of people’s committees in return of a monthly salary.
15) Most of the sample (88%) confirmed the effective role of the people’s committees in reducing the rate of thuggery after
the revolution.
16) In the opinion of 73% of the
sample, the laws related to theft, whether
misdemeanors or felonies, need to be harsher. The current law has several gas that
the perpetrators use to their interests. Laws
have to be firmer, and should represent a
harsh deterrent for perpetrators.
17) On the activation of laws related
to misdemeanors and felonies, the vast majority affirmed that imposing harsher punishments and announcing financial rewards
133
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 106-135
for those reporting criminals will contribute
to that, beside organizing condensed awareness campaigns for confronting thugs.
and complementarity of roles between
ministries in a project adopted by the
Parliament to eliminate the violence phenolmenon. We also have to remember the role
of civil society organizations and religious
groups, each according to their capabilities,
in addition to setting a time schedule for
gradually eliminating the phenomenon and
turning the perpetrators into good citizens.
We do not believe that this is an impossible
feat to attain, for we have the good example
to follow in the prophets and messengers.
The righteous prophet Joseph, God’s blessing be upon him, was able to achieve great
success in this field as cited in his biography.
Suggestions for Addressing the
Phenomenon
1) Getting rid of the causes that pushed perpetrators and thugs towards committing acts of violence and thuggery. These
causes include poverty resulting from the
poor distribution of national income, absence of social justice, and unemployment
which has pushed many youth to violence
due to their feelings of frustration and their
inability to provide for marriage and other
living costs.
2) Imposing suitable penalties and
ensuring swift judgments and the non-delay
in dealing with individual incidents to avoid
their turning into a phenomenon.
3) Restoring trust between people and
police officers. This objective however needs
a lot of time because it requires changing
convictions and rehabilitation of police officers so that they can assume their original
role and prove to the people that they can
bear the responsibility for security and the
protection of people against thuggery and
violence.
4) Restructuring of the Ministry of
Interior and restoring discipline inside the
police force to enable it to regain its respect
among people.
5) The firm application of laws on all
persons under the overall supervision of
judiciary to eliminate violence and thuggery’
as well as permitting human rights organizations to monitor the security/police performance; this is related to democratic transitions.
6) No doubt that all the previously
mentioned methods fall under the responsebility of the state’s ministries of Education,
Youth, Social Solidarity and Interior. The
groups of researchers suggest a distribution
Note
1
Ph.D., Sociology Department, College of Arts,
Helwan University, Egypt. Address: 6 Nasr Rd., Nasr
City, Cairo Egypt, Tel. 00 202 24197761, Cell Phone:
0020 1223835693. E-mail: [email protected]
2
Studies on Riot’s Cases and Violence Causes, The
Arab Centre for Security and Training Studies Print
House, Riyadh, 1411 Hijra calendar, p. 13.
3
E. Awad, Violence Phenomenon in the Egyptian
Society, Roz El Youssif Magazine, Issue No 1387, 18 th
of January 2010.
4
Ibrahim Isaa, El Mogaz, 5/1/2012 ,
www.almogaz.com/opinion/news/2012/05/1/261662
5
Mosleh El Saleh, The Comprehensive Dictionary for
Social Sciences Terms, The Books World Print House
For Printing and Publication, First edition, 1999, p.586.
6
Ahmed ZakyBadawy, Dictionary of the Social
Sciences Terminology, Lebanon Library, Riyad El Solh
Courtyard, Beirut, 2006,p.441.
7
Mohamed Ali Mohamed and others, Violence, The
Reference for Social Sciences Terms for the Sociology
Department Students, University Knowledge Print
House, Alexandria, 1985.
8
MostafaHegazy, Social Lagging; An Introduction to
the Defeated Person’s Psychology, Beirut, The Arab
Development Institute, 1976, p.253.
9
Investing the Positive Sides that the Security Chaos
Revealed in the Egyptian Personality During the 25 th
January Revolution, AsmaaFouad and Sameh
134
Eman Shenouda
Ismael, the 13th Conference of the National Council for
Saud Arabia, 2003.
Social and Criminal Research., May 2011.
20
10
Gaber El Sakran, The Revolution, Definition,
Adnan Al Derwy, The Impact of Crime and Violence
Media on the Young, a field study on a sample of
Meaning and Theory. El Gareda Newspaper, a daily
middle school children in Kuwait, Centre of Research
political paper issued by the Arab Socialist Movement,
and Studies, Nayef Arab Academy for Security
2006.
Science, Kuwait, 1970.
11
Omnia El Shokary, the translation of Mohammed
21
Abdel AzzizAbde Rahman Kamal, Effect of
Sada, The Three Egyptian Revolutions, The Strength of
Television Programs on Children and Youth in Terms
History Behind the Revolution, Trans European, an
of Violence and Aggressive Behavior, Qatar
international magazine for critical thinking, 21 Feb,
University, Ministry of Information, El Doha, 1994.
2012.
22
12
Hatem Mohamed Hussein, %100 Egyptian
Nordas, Ragnhild& Davenport, Christian, Fight the
Youth: Youth Bulges and State Repression, an article
Revolution, The book series” Outlook” 2, the first
published in American Journal of Political Science. Oct.
electronic edition, 2011, p.51.
2013, Vol. 57 Issue 4, pp. 926-940.
13
Mahmoud Abdel El Fadeel, the Early Alerting
23
GhannamFarha, published article on “Meanings and
Alarms, The Eyes Print House for Publication, Cairo,
feelings:local interpretations of the use of violence in
2008, p. 24.
the Eyptian revolution” American Ethnologist. Feb2012,
14
“Look”: Afaf Abdel Kaoy, The Labor Force and the
Vol. 39 Issue 1, p32-36. 5p.
New World Order Changes, The Egyptian Society
24
Symposium in light of the world order changes,
Universities (Its Dimensions and Mechanisms – A
Sociology Department, Cairo University, 1994, p.261.
Field Study), Fayoum University, Egypt, 2010.
-
15
Amina Bayoumi, Violence among Youth in Egyptian
A group of researchers, Farmers Status in the
25
Egyptian Countryside, The Earth Human
Arts, Issue # 36 for the year 2005, El Mansoura
Rights Centre, Cairo, 2001, p.14.
University
Mahmoud Abdel Fadel, Danger Alarms,
26
See Figure 1.
previous reference, p.24.
27
Ahmed Zayed, Who Owns the Street: International
Travis Hershey, Reasons for Deviation, Berkley,
Mahdi El Qassas, Scientific Magazine, Faculty of
Politics, El Ahram Newspaper,
California, California University Press.
Seehttp://www.siyassa.org.eg/NewsContent
28
Ahmed Zayed, Ibid.
Soliman, Violence Among Univeristy Youth, Nayef
29
See Figure 4.
Arab University for Security Sciences, Al Riyadh, 2007.
30
The choices were different because the questions
16
17
Tahany Mohammed Othman and Azza Mohammed
Abdallah Abdel GhaniGhanem, Violence Crimes
was a multiple choice question that is based on
and Methods of Confrontation, A study implemented
priorities set by the respondents
with a sample of prisoners convicted with one or more
31
crimes of violence, Nayef Arab University for Security
http://digital.ahram.org.eg/articles.aspx?Serial=462591
Sciences, First Issue, Al Riyadh, 2004.
&eid=1452, an article on “The Egyptian Woman after
18
Abbas Abu Saham Abdel Maaboud, Violence
See
the 25th of January Revolution, to Where?”, written by
Crimes and Methods of Addressing them in the Arab
Hoda El Mahdy, Daily Ahram, dated July 4, 2011.
Countries, Nayef Arab University for Security
32
Sciences, First Issue, Al Riyadh, 2003.
the responses were recorded based on the
19
Ahmed Hafez and Nader Qassem, Violent Youth
The choices of respondents were multiple, therefore
respondents’ prioritization.
among Youth, Islamic University in Madina,
33
News Channel dated 9 July 2011, see
http://onaeg.com/?p=193824
135
SOCIOPOLITICAL BIOGRAPHIES AND TRAJECTORIES
Politică și sport. Tehnici de manipulare în
biografia gimnastei Nadia Comăneci
Andrei STOICU1
Abstract
In 1976 during the Olympic Games in Montreal the gymnastics was dominated by the
Romanian team. The revelation of the competition was Nadia Comaneci, who scored the first perfect
ten from the Olympic history of the discipline. Consequently, the 14-year-old girl became an
international celebrity. That prompted the political leaders of a communist country to appeal to
propaganda methods which were consonant with the rules of the free world. In the present paper, we
examined the propaganda techniques through which the biography of the champion Nadia Comaneci
was presented and her success was explained to the public.
Key words
Nadia Comăneci, biographie, manipulation tecqniques
Rezumat
În 1976, gimnastica a fost dominată la Jocurile Olimpice de la Montreal de echipa României.
Revelația Oloinpiadei a fost Nadia Comăneci care a obținut primul zece din istoria olimpică a
disciplinei. În consecință, copila de 14 ani și jumătate a devenit o vedetă internațională. Faptul i-a
determinat pe conducătorii politici ai unei țări aflate în plină dictatură comunistă să recurgă la
metode de propagandă consonante ideologiei sale într-o campanie publicitară cu reguli deosebite lumii
libere. În cele ce urmează sunt analizate tehnicile de propagandăî prin care-a fost prezentată biografia
campioanei Nadia Comăneci, explicat și analizat succesul acesteia, în raport cu realitatea.
Cuvinte cheie
Nadia Comăneci, biografie, tehnici de manipulare
8. „Miracolul de la Montreal” explicat
după ,,principiul partinității”
Nadia Comăneci și echipa de aur, apărută
în 1976 sub semnătura lui D. Dumitriu2, a
fost prima biografie a campioanei, publicată
imediat după marele ei succes de la Jocurile
Olimpice din Montreal.3 Cartea a fost scrisă
Andrei Stoicu
respectându-se cerințele impuse istoriografiei comuniste.
bează rolul creativității de grup în detrimentul celei individuale.
3. Viața și succesele personajului principal au fost înfățișate prin schemele și
patternurile funcționale în hagiografia comunistă.
1.1. O biografie la comandă politică
Era un lucru cu totul ieșit din comun
ca în respectiva perioadă, dominată de cultul personalității lui Ceaușescu, să se aprobe
editarea biografiei altei personalități contemporane decât dictatorul. Cu atât mai mult cu
cât după denunțarea „cultului personalității” lui Stalin (1956)4, liderii comuniști sistaseră metoda propagandei prin biografiile
foștilor „revoluționari de profesie” ajunși la
putere. Doar celor „jertifiți pe altarul cauzei”
li se mai acorda statut de eroi, publicându-lise biografiile rescrise după principiul partinității5, cu rezultatul unor veritabile hagiografii.
Însuși dictatorul român așteptase câțiva ani după luarea puterii cu publicarea biografiei sale. Precaut și totodată ingenios în
construcțiile de imagine, acea unică biografie oficală a fost editată, în 1971, sub semnătura unui jurnalist francez, fiind prima dată
difuzată în Franța.6
În ceea ce privește prima biografie dedicată celei mai mari sportive din istoria
României, remarcăm următoarele:
1. Decizia editării acestei biografii s-a
datorat formidabilului interes al presei
străine față de Nadia Comăneci, revelația JO
Montreal 1976. După olimpiadă, Nadiei i-au
fost expediate circa 50 000 scrisori din lumea
întreagă.7 Se putea astfel estima că o biografie a ei, redactată și difuzată după practicile
și regulile presei și editurilor libere, are
potențial de best-seller mondial. Sportivei iar fi crescut celebritatea, dar autoritățile românești ar fi pierdut controlul asupra
tratării „corecte” a relațiilor dintre ideologia,
puterea și ,,sportul comunist”.
2. În biografia din 1976, Nadia
Comăneci apare ca personaj exponențial al
unei ,,echipe de aur”, după preceptele ideologiei colectiviste care, printre altele, exacer-
8.9. Patternuri și scheme de
construcție biografică
În ce privește schemele de construcție
și interpretare utilizate în compunerea biografiilor liderilor comuniști, remarcăm următoarele precepte și reguli respectate și de
autorul cărții dedicate Nadiei Comăneci și
coechipierelor sale:
a. Rolul conducător al partidului în toate
sferele activității din România.
Acest obiectiv al propagandei de
partid este bifat prin însăși prefața cărții
semnată de gen. lt. Marin Dragnea, președintele CNEFS. Relația dintre realizările din
sport și conducerea politică este calchiată
aici pe formula asumării angajamentelor
reieșite din programul comunist și raportarea îndeplinirii (depășirii) lor.
Pe schema cauză – efect, succesele
gimnastei Nadiei Comăneci sunt puse sub
semnul lucrărilor Conferinței pe țară a
mișcării sportive din februarie 1975. În timpul acestora, printre alți vorbitori, la tribună
a urcat și pioniera Nadia Comăneci. Discursul ei – numit „cuvânt” în „limba de lemn” a
epocii – s-a încheiat cu următorul „angajament”: „Conștientă de marile răspunderi
care revin gimnasticii românești, mă angajez
în numele meu, al colegelor de clasă și de
echipă, al profesorilor, să contribui cu toată
capacitatea și dăruirea la sporirea prestigiului sportului românesc peste hotare.”8
S-a ținut de cuvânt, subliniază biograful, prin rezultatele obținute în același an
la campionatele europene de la Skien
(Norvegia): cucerirea titlului de campioană
europeană absolută și a trei din cele patru
medalii de aur la finalele pe aparate.
137
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
Înființarea școlii cu program special de
gimnastică la Onești s-a datorat, de asemenea, inițiativei organelor locale de partid. În
consens cu „democrația socialistă” – care
impune spirit de inițiativă la toate nivele dar
se decide la vârf, conform „centralismului
democratic” –, localnicii au fost „sprijiniți”
de forurile politice județene și naționale
(„dornice să așeze gimnastica pe baze noi,
științifice, mai realiste, să-i creeze cadrul
afirmării pe plan intern și internațional”).9
b. Recordul sportiv în paradigma
„științifică” a materialismului dialectic
Pe teza fundamentală a marxismleninismului – conform căreia existența
determină conștiința – s-au explicat și recordurile sportive ca simple efecte cauzate de
condițiile materiale propice performanței,
create de partid.
Deloc întâmplător, Liceul cu program
de gimnastică, înființat în 1965, a fost
amplasat10 în tânărul municipiu Gheorghe
Gheorghiu-Dej11.
Semnificativ în relația amintită este și
schimbul de telegrame dintre soții
Ceaușescu și naționala de gimnastică a
României după JO Montreal. De altfel, în
declarațiile făcute presei din țară, campioanele și-au închinat succesele României și
conducătorilor comuniști.
La felicitările adresate de Ceaușești,
gimastele au „răspuns” cu „mulțumiri fierbinți” pentru condițiile oferite. În momentul
intonării imnului naționale, de pe podiumul
de premiere, gimanstele se gândiseră la cei
doi „cu dragoste și recunoștință”. Și și-au
supus prestația, simultan, unui examen de
conștiință dacă făcuseră „destul” pentru
răsplata” a „tot ce ați făcut pentru noi”.12
c. „Nașterea” campionului mondial după
modelul apariției personalității în istorie.
Ideologia marxistă neagă rolul determinant al personalității în istorie, masele
populare fiind acelea care înfăptuiesc revoluțiile și alimentează progresul social. Din
contradicțiile principalelor clase sociale ale
fiecărei „orânduiri” – numite generic „exploatați” și, respectiv, „exploatatori” – se
naște „situația revoluționară” generatoare
de mișcări sociale. În fruntea maselor se
ivesc conducătorii, personaje exponențiale și
„emanați” ai mulțimii care îi exprimă nemulțumirile și acționează în spiritul și la
vârful curentului progresist.
Pe un astfel de șablon s-a construit
însăși biografia Nadiei Comăneci. În speechul rostit la festivitatea dedicată campionilor
de la Montreal, liderul partidului a menționat că performanțele Nadiei au demonstrat
„că un tânăr liber, stăpân pe destinele sale,
un tineret care trăiește într-o țară socialistă
poate să aspire la cele mai înalte succese în
sport, ca în toate domeniile de activitate.”13
d.
Solul performant al „originii
sănătoase”
Tot astfel cum ideologia nazistă a înfăptuit mari crime în istoria umanității în
numele separării „rasei pure” ariene de
„rasele impure” ale evreilor și țiganilor,
istoria comunistă înregistrează sângeroase
pagini ale „luptei de clasă” care-a țintit exterminarea „exploatatorilor”.
Originea socială sănătoasă – adică proveniența dintr-o familie săracă și de oameni
muncitori – funcționa, în anii 50, ca un criteriu explicit al promovării politice și sociale.
Inclusiv după declarația încheierii „luptei de
clasă” cu victoria muncitorilor și țăranilor14,
a funcționat mitul săracului bun, harnic și
cinstit. Tot astfel cum mediul rural sau mediul muncitoresc au fost prezentate ca
garanții ale unei bune educații. Biografia
Nadiei a fost, de asemenea, concepută în spiritul dosarelor de cadre care atestă „origini
sănătoase”. Și în prezentările soților Karolyi
s-a insistat asupra trecutului lor de antrenori
în centre miniere.15
e. Unica cheie a performanței – munca
Propaganda comunistă a folosit până
la uzură lozinca „munca l-a creat pe om”,
derivată din teoria darvinistă. Prin muncă se
explica și marea performanță, insistându-se
138
Andrei Stoicu
excesiv, în cazul artiștilor ca și în cel al savanților, pe nopțile nedormite și efortul incomensurabil.
Munca este singurul drum spre marea
performanță,16 afirma, fără rezerve, și acest
prim biograf al Nadiei Comăneci. Fără un
sâmbure de de empatie cu copiii-campioni,
biograful a descris pregătirile și ,,răsplata”
succeselor obținute la întrecerile preolimpice
de la Montreal din 1975. În sala ,,Forum” cu
17 00 locuri, au evoluat 46 de gimanste din
15 țări. Româncele s-au întors cu 8 medalii: 2
de aur, 3 de argint și 3 de bronz.17 Cu ce preț
însă?!
Spre exemplificare, autorul reproduce
programul echipei de gimnaste: dimineața,
între orele 6-8 antrenament; între orele 8-12
cursuri școlare; doar două ore pentru masa
și odihna de prânz; alte două ceasuri (între
14-16) pentru pregătirea lecțiilor; urmează
cel mai greu și mai lung antrenment al zilei
între orele 16-21; o singură oră apoi pentru
masa de seară și pregătiri pentru a doua zi.18
Mențiunea că programele de antrenament
conțin și momente de destindere19, seamănă
a glumă în contextul acestui regim de viață
al minorelor din naționala de gimnastică a
României. Din narațiune se deduc criticile
altor antrenori față de stilul dur al soților
Karolyi care impuneau sportivelor acel volum de muncă, expunându-le implicit la
accidente20.
După programul zilnic de antrenament descris, nici în epuizanta călătorie
pentru JO Montreal n-au fost abandonate
exercițiile. După voiajul de 19 ore BucureștiToronto, la orele 18 (ceea ce însemna ora 1
noaptea în România), în așteptarea zborului
spre Montreal, într-o spațiu improvizat,
gimnastelor li s-a impus un antrenament.
Ajunse, a doua zi, la destinație, fără recuperare după oboseala călătoriei și adaptare la
schimbarea de fus orar, fetele s-au antrenat
intens: dimineața în două reprize a câte 70
minute fiecare, iar după amiaza alte două
antrenamente, de câte 60 de minute.21
După modelul stahanovismului stalinist, ceea ce contează e exclusiv performanța. Indiferent de preț. Forțarea limitelor
umane prin muncă în mină, antrenament
sportiv sau „luptă cu dușmanul de clasă”
poartă, propagandistic, numele de eroism.
Așa se face că la întâlnirea cu Ceaușeștii,
după succesul de la Montreal, îmbrăcate în ii
românești, Nadia Comăneci și Teodora
Ungureanu au fost sărbătorite după tipicul
premierii fruntașilor întrecerilor socialiste.
Nadia a devenit cu acest prilej cea mai tânără deținătoare a titlului de Erou al Muncii
Socialiste, cea mai înaltă distincție din
România comunistă. În plus, a primit și
medalia de aur ,,Secera și ciocanul”. Adolescenta de 15 ani deținea însă performanțe
mondiale neegalate de vreun alt „om al
muncii” român. Nici discursul său public nu
distonează de acela al fruntașului în producție.
f. Succesul sportiv, componentă a planului
unic al economiei naționale
S-a afirmat, pe nedrept, că Nadia
Comăneci ar fi un fenomen irepetabil, afirmă autorul biografiei. În versiunea oficială
românească, „echipa de aur” a României era
compusă din „gimnaste obișnuite”, produs
al unui „plan special”, liceul specializat în
gimnastică fiind conceput ca o „stație-pilot”.22 Stimularea creativității de grup și impunerea convingerii că poporul este „izvorul
viu” al valorilor este în consonanță cu ideologia epocii – național-comunismul.
În ideea ,,omului multilateral dezvoltat”, performerele în gimnastică sunt capabile de reușite excepționale și în alte domenii.
Anca Grigoraș visa, bunăoară, să devină
medic iar Nadia profesoară de limbi străine.23 În acest strict determinism al îndeplinirii și depășirilor planului, rostul întâmplării este echivalentul inițiativei de partid,
pusă în aplicare în în spiritul „moralei proletare” care admite orice tip de acțiune în folosul „cauzei”.
139
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
g. Tratarea unor teme în termenii
actualităților politice
La mijlocul deceniul șapte, ideologia
comunistă dobândise în România o pronunțată coloratură naționalistă. Afirmarea cu
orice prilej a independenței față de sovietici
era o trăsătură a epocii. Astfel că în biografiile Nadiei va fi menționat totdeauna că
numele i-a fost dat sub puternica impresie a
unei eroine de film asupra viitorilor părinților. Nu se mai menționează însă că producția cinematografică vizionată de aceștia era
de factură sovietică, Nadia fiind un apelativ
pentru Nadejda (speranța).
În relatările campionatelor se insistă
însă pe victoria asupra puternicelor adversare sovietice. Dintre toate elogiile aduse
gimnastei române, citat este antrenorul
Turișcevei, Vladimir Rastorski cu următoarea declarație: „Nadia Comăneci m-a uimit
pur și simplu. Această fetiță are nervi de
oțel. Exercițiul prezentat de ea la bârnă a fost
extrem de dificil și complicat, dar Nadia
Comâneci nu a avut nici o ezitare și totul a
mers perfect. Până la Skien, Comăneci era
pentru noi o enigmă. De-abia acum i-am
cunoscut valoarea.”24
Ancorarea prezentului în tradiții
istorice este altă caracteristică a naționalismului comunist românesc. Pentru aceasta,
propagandiștii au inventat anumite sărbători
și practici. Așa se face că la sfârșitul anului
1975, la Palatul Sporturilor și Culturii din
București, s-a organizat „Ștafeta Medaliaților
Olimpici” în cadrul căreia maestra emerită la
gimnastică Elena Leuștean, medaliată cu
bronz de la JO din Melbourne, a înmânat
ștafeta Nadiei Comăneci.25
tă simplu Nadia, biografia aceasta, apărută
într-o primă ediţie în anul 197726, s-a construit în stilul presei americane de succes.
Narațiunea este centrat pe un veritabil sau
inventat jurnal al antrenorului Bela Karoly.27
Fără corecturi deosebite datorate resemnificărilor memoriei colective, cartea s-a bucurat de mare succes şi în edițiile post-comuniste.
2.1. Viziune inovatoare despre
multilateralitatea antrenamentelor
În amintita lucrare, Bela Karoly apare
ca o personalitate care a pus o piatră de
hotar întâi în gimnastica românească, şi
implicit în cea mondială. „Nu cred în tradiție
când e vorba de gimnastică!”, ar fi declarat
acesta, la începutul lui 1968, imediat după
stabilirea la Onești.28 Nici el, selecţionerul şi
antrenorul primei ,,echipe de aur” a gimnasticii româneşti nu avea trecut şi specializare
de gimnast, rezultatele elevelor sale fiind
comparate cu cariera pianistului Dinu
Lipatti. N-ar fi existat nici acesta fără profesoara Florica Muzicescu care n-a fost
pianistă de concert. 29 „E nevoie de un mare
antrenor ca să antrenezi un mare sportiv”, a
recunoscut şi Nadia Comăneci.30 „În sală,
îmi lăsam viaţa în mâinile lui, a mărturisit ea
despre Bela Karoly. El m-a ferit chiar la
propriu să-mi frâng gâtul. Tot lui îi datorez
şi cariera.”31
Soții Karoly s-au transferat la Onești în
primăvara lui 1968 după oferta telefonice a
unui anume Lovi de la Federația Română de
Gimnastică de a se alătura eforturilor creării
unei şcoli experimentale cu program special
de gimnastică.32
În primăvara lui 1968, după declaraţia
antrenorului, Nadia a început să lucreze în
sală. Avea 6 ani și jumătate.33
Media de greutate a primei echipe de
gimnastică a României era, în 1971, de 30
kg34. Din notele antrenorului reieşea că acționa deja convins că viitorul gimnasticii apar-
9. Nadia şi şcoala românească de
gimnastică în versiunea antrenorului
După biografia analizată anterior, o
carte deosebită dedicată Nadiei Comăneci,
relevând un mare talent jurnalistic, îi aparține ziaristului sportiv Ioan Chirilă. Intitula140
Andrei Stoicu
ține copiilor, devenind obsedat de greutatea
elevelor sale. În jurnalul citat de Chirilă apar
frecvente notaţii pe tema hranei gimnastelor.
Iată un astfel de moment. La prima
călătorie cu avionul, în vara lui 1972, pe ruta
Bucureşti-Sofia, stevardesa aduce masa.
„Copii sunt cuminți: au mâncat doar felia de
șuncă”, scrie gazetarul, citând antrenorul.
Stevardesa ar vrea să strângă dar nu-și dă
seama dacă e cazul. Ceștile cu lapte sunt intacte. Se retarge. Karoly face un semn. Rând
pe rând, copiii duc tăvile la bar.”35
fetiţe”, mai multă stăpânire de sine, putere
de muncă și mai ales mai intensă putere de
concentrare. Această ultimă calitate, conchide antrenorul, ar fi treapta superioară a puterii de muncă.40 În versiunea soților Karoly
„talentat este copilul căruia nu trebuie să-i
repeţi același lucru de două ori.41 Cu referire
la talentul nativ, apare însă şi imaginea
omului-mașină care, în condiţiile adecvate,
funcţionează după parametrii proiectaţi.
„Dacă a câștigat, înseamnă că a muncit bine,
explică tatăl Nadiei succesul fetei sale în
termenii profesiei sale de mecanic. Că bujiile
au mers cum trebuie. Că platinile au fost
curățate la timp. Că a fost mai bună decât
celelalte. Că și-a făcut datoria.”42
2.2. De ce tocmai Nadia?
De ce Nadia Comăneci și nu altă
fată? – este altă temă a cărții. De altfel,
nuele părinților Nadiei era Comănici, nume
comun pe Valea Trotușului. Dar dintr-o greșeală a notarului din Onești, în certificatul
de naștere al primei lor născute s-a trecut
Comăneci.37 Primul director al Liceului cu
program de gimnastică, profesorul Gh.
Brașoveanu observa că fetița Nadia ar fi sărit
în ochii oricărui căutător de talente în sporturile individuale: ca „motor psiho-fizic
foarte echilibrat” şi „rară prezență fizică”
unde totul părea „mai altfel” – de la ținută,
până la privire. Dacă şcoala din Onești s-ar fi
profilat pe scrimă, Nadia putea deveni o
desăvârșită maestră a floretei.38
Ideea unui determinism ştiinţific apare
şi aici: nu din spuma mării a răsărit zeița
Nadia, ci prin urcușul unor ,,trepte bine
fixate”.39 Începând cu rolul eredității. Părinţii
ei au fost doi tineri viguroşi, cu constituție
atletică: mama avea vârsta de 19 ani la data
naşterii fetiţei, iar tatăl puţin mai mult. De
altfel, în selecţiile operate, soţii Karoly cereau să-i cunoască şi pe părinții viitoarelor
eleve.
În prima echipă campioană naţională
dela Oneşti sunt fetițe cu calități egale celor
ale Nadiei, susţinea antrenorul. Dar Nadia
are câteva aptitudini și trăsături de caracter
mai proniunțate: „mai mult curaj decât alte
36
9.5. Succesul cu orice preț
Bela a fost și un excelent „spotter”, şi-a
elogiat Nadia antrenorul, protejând fetele de
accidente în pregătirea exerciţiilor noi.43 Însă
la antrenamente uzuale sau în competiţii
accidentele erau frecvente. Dar totdeauna se
specifică decizia Nadiei de a merge mai departe către succes, în pofida durerii şi pericolelor. Un lucru normal, comentează antrenorul căci interesul echipei trebuie pus totdeauna deasupra interesului personal.
În citatul jurnal, ziua de 14 aprilie 1973
este menţionată ca dată a unei competiţii
internaţionale organizată în sala Floreasca
cu următoarele observaţii: ,,Cu palma mică a
Nadiei, care a crăpat ieri – nu-i o glumă –
pentru că paralele frig, exact cum frigea
lemnul omul primitiv când încerca să
aprindă focul. Rana s-a produs la impuse. A
intervenit medicul. S-a uitat lung. Ne-a
privit. Am întrebat: Ce alegi Nadia? Bandajul înseamnă neprezentarea la liber ales. A
răspuns: Nu vreau să mă bandajez. Mergem
înainte.”44
Nu este singurul accident menţionat.
În 4-6 august 1974, la Cupa Prieteniei, Nadia
a făcut o luxație a metatarsienelor, soldată
cu mari dureri. După injecțiile cu novocaină
141
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
la care sportiva are intoleranţă, fata a leșinat.45 Dar exercițiile le-a executat pe un
picior accidentat care, obișnuit, s-ar fi tratat
cu o scutire medicală de 7 zile, din care
jumătate repaus la pat.46 În plus, a concurat
fără încălzire, leșinând a treia oară la finalul
concursului.47
Din numeroase exemple pot fi deduse
gustul pentru risc şi aventură al antrenorului Bela Karoly.
Răspunzând unei întrebări despre
efortul la care-şi supune elevele, întrebare al
cărei conţinut menţionează şi că antrenamentele se opresc pentru odihnă când pulsul
fotbaliştilor atinge 120 bătăi pe minut, Bela
Karoly a declarat: „Nu cunosc legile intime
ale fiziologiei fotbalului. Ceea ce vă pot
spune e că în antrenamentul nostru de
gimnastică repetările se fac și pe fondul unui
puls de 160 sau chiar mai mult. Poate că
desenul nostru este mai exact, poate că și
concentrarea fizică este mai ascuțită, cert e
că acumulările se fac mai bine pe un fond de
oboseală.”48 Aceeaşi viziune eroizantă a reuşitei cu orice preţ a proiectat-o şi în obiecţiile
făcute gazetarilor străini care deplâng copilăria Nadiei. „Copilul Paganini lucra 10 ore
pe zi, i-a informat el. Masa de seară, adică
farfuria de spaghetti, era condiționată de
această normă. Să mai fac precizarea că normatorul era tatăl violonistului? Marea performanță, mai ales în acest sfârșit de secol
care s-a întrecut pe sine în sport, nu e posibilă, altfel.”49
Se deduce astfel duritatea fără limite a
antrenamentelor. Căci secretul performanţei
este în muncă.50 „Munca dură corectează
totul”, e alt citat din reflecţiile antrenorului.51
Iar munca înseamnă, în principal, repetiția.
acestea rezidă în convingerea sa că „gimnastica prin gimnastică e depășită”, drept care
și-a obligat elevele să se antreneze prin exerciții și elemente din diverse sporturi, în spiritul educaţiei multilaterale.52 A doua, cu
implicaţii şi mai profunde în viaţa sportivelor şi a istoriei disciplinei, este teoria că
performanţa absolută în gimnastica feminină se obține cu un corp în greutate de 30 kg.
Astfel că 6-15 ani este vârsta marii performanțe.53 Întârziindu-se creşterea lor, sportivele ar cumula o experienţă cât mai mare,
păstrându-şi corpul. Lupta cu kilogramele
ajunge a fi o luptă cu legile naturale ale evoluției fizice.
Din citatul jurnal de antrenor de reţinut sunt şi disputele cu medicul echipei,
antrenorul străduindu-i-se să-i demonstreze
că între valoarea copilului Nadia și gimnastele senioare nu există alte diferențe decât
greutatea: Nadia are 30 de kg și viitor competiţional mai lung, senioarele nu mai pot
executa mişcările de mare dificultate la o
greutate ce-o depăşeşte pe cea a copilăriei,
plus că nu mai au viitor.54
Din notaţiile pe tema hranei gimnastelor putem deduce suferinţa acestor copile
supuse zilnic antrenamentelor lungi și dure,
pe fondul unei înfometări permanente. În
vara lui 1972, bunăoară, fetele din naţionala
României n-au primit vacanță.55 Iar micul lor
dejun se rezuma la un sandviș şi o jumătate
de măr, iar ca „adevărat desert” anunțul că
vor face şi după-amiaza un antrenament.56
La JO de la Montreal, în plină competiţie, gimnastele erau hrănite, după program,
în felul următor: ora 8,00-8,15 micul dejun:
50 gr cașcaval, un iaurt, o felie de șuncă;
urma un antrenament de două ore plus
deplasarea spre sală; 12,00-12,20, prânzul:
brânză cu smântână, o friptură slabă, puțină
salată, un măr; alt antrenament mai lung.57
Fără detalii suplimentare, după succesul de la Montreal, Bela Karoly și-a exprimat
regretul că a acceptat să pregătească două
săptămâni fetele la București. Oficialii Fede-
2.4. Lupta cu kilogramele, lupta cu
evoluția naturală a sportivelor
Sintetizând viziunea antrenorului despre succesul echipei sale, acesta poate fi
exprimat prin două precepte. Prima dintre
142
Andrei Stoicu
raţiei de Gimnastică l-au avertizat că sportivele ar putea leșina în timpul competiţiei din
cauza regimului alimentar. „Era o copilărie”,
a apreciat el după succes, subliniind că un
plus de greutate de 200 gr poate schimba
performanţa în gimnastică.58 Celebrul deacum antrenor aprecia că până şi o vacanţă
de două săptămâni acordată gimnastelor, ar
fi o greșeală, corpurile lor ieşindu-şi repede
din formă. Inclusiv după succesul de la
Montreal a continuat antrenamentele dure.
pe alta în fiecare oraş; oamenilor le sticleau
ochii de foame, în timp ce ouăle şi carnea
noastră plecau peste graniţă; copiii mureau”63, narează Nadia Comăneci încurcând,
pe alocuri, faptele.64
Cum însă stele ale gimnasticii mondiale nu răsar de la sine, autoarea are grijă să
sublinieze diferenţele dintre habitatul acestei
pepiniere de talente şi cotidianul românesc.
„În copilărie n-am suferit nici un abuz,
a afirmat ea. Când eram copil, la şcoala
experimentală din Oneşti ni se oferea totul.
Camerele erau încălzite şi întotdeauna curate, mâncarea era mai mult decât îndestulătoare, iar de gătit şi spălat vasele se ocupau
alţii. Tot ce aveam de făcut era să ne antrenăm şi nimeni nu ne forţa. Între timp, oamenii din România mureau literalmente de
foame.”65 În plus, în condiţiile cenzurii comuniste, nu exista presiune mediatică. Iar
părinţii nu erau prea implicaţi în programul,
antrenamentele şi concursurile gimnatelor.
Spre deosebire de mulţi părinţi de acum care
schimbă percepţia copilului prin prea multă
implicare.66
În esenţă, suferinţele şi sacrificiile sunt
aplatizate şi subordonate continuu idealului
pe care l-a atins. Inclusiv deciziile de-a lua
calmante puternice pentru a putea concura
accidentată le prezintă - ca și antrenorul ei –
ca aparţinându-i în totalitate.67 Episodul debutului în gimnastică s-a făcut, „fără teamă
şi fără presiuni”, pe fondul exasperării mamei la efectele energiei debordante a fetiţei.
Fără acea selecţie „ştiinţifică” din discursul
public al epocii comuniste și din biografiile
ce i-au fost dedicate atunci.
„Guvernul român obişnuia să aloce
fonduri substanţiale pentru programul olimpic deoarece considera că sportivii reprezentau o forţă şi o validare a sistemului social”68, spune Nadia despre viaţa olimpicilor
petrecută în coliviile locațiilor de antrenamente, cantonamente şi competiţii. Cu totul
altfel decât telespectatorii trăiau competitorii
marile concursuri.
5. Gimnastica şi succesul în versiunea
Nadiei Comăneci
În 2004, sub semnătura Nadiei
Comăneci, a apărut în Statele Unite ale
Americii59, cartea „Scrisori către o tânără
gimnastă”.
3.1. O biografie cu elemente mai
romanţate şi câteva noduri dezlegate
În orice relatare, precizează de la început naratorul, există trei versiuni: a povestitorului, a ascultătorului şi adevărul.60 În versiunea acestei autobiografii, încă de la
naştere, copilul Nadia trăieşte în şi prin forţa
miracolelor.
În povestea scrisă pentru americani,
imaginile citadelei chimiei româneşti din
anii 70 au fost înlocuite cu vechiul Oneşti
din antiteza trecutului burghezo-moşieresc
versus prezentul fericit din presa comunistă
românească.
În descrierea Nadiei, locul unde-a
copilărit şi-a ucenicit pentru marea performanţă are aspect de „cătun”: nişte străzi cu
câteva prăvălii şi puţine case mai aspectuoase, înconjurat de păduri.61 Iar familia
Comăneci suferea de-o sărăcie atât de mare
încât nu şi-ar fi permis să-i cumpere fetiţei
lor supradotate nici măcar şosete de gimnastică.62 După 1980, când ţara a intrat în criză,
viaţa în România se colorează în negru
absolut. „Cerşetorii se târau de pe o stradă
143
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
Pentru Nadia, Montrealul a însemnat,
în primul rând, minunea satului olimpic
unde totul era gratis. Tentaţiile hranei erau
cele mai mari, mai ales că la bufetul expres
vedeau preparare tentante şi necunoscute
românilor precum pizza, brânzeturile franţuzeşti, untul de arahide. Doctorul echipei
drămuia strict regimul sportivelor, interzicând orice, cu excepţia salatelor şi cărnii. În
rest, cuvântul de ordine al antrenorului era
„nu aveţi voie nimic”. „Nu ni se permitea să
mergem nicăieri, totul era programat la
minut”, după mărturia autoarei. Gimnastele
din naţionala României n-au participat
măcar la deschiderea festivă a Jocurilor
Olimpice ca să evite oboseala şederii în picioare.69
Chiar și povestea primului 10 din
istoria olimpiadelor în istorisirea Nadiei este
mai puţin spectaculoasă decât în comentariile jurnaliştilor. Obişnuită ca după fiecare
execuţie să-şi pregătească următorul exerciţiu, Nadia n-a fost atentă. Nici măcar după
afişarea uluitorului rezultat nu şi-a permis
să reflecteze ori să se bucure. „Brusc am
uitat de acel zece şi m-am mutat la bârnă, a
mărturisit ea. Până la sfârşitul concursului
am luat şase de zece din totalul de şapte
acordat la Jocurile de la Montreal. Ele însă
nu m-au impresionat câtuşi de puţin.”70
În plus, educaţia colectivistă vădea aici
roade depline, sportivele fiind educate ca săşi aprecieze rezultatele în funcţie de aportul
la punctajul echipei. Tot ce făceam, ajuta
echipa, e menţiunea Nadiei.71
Aflăm din autobiografia Nadiei şi explicaţii asupra cauzei conflictelor cu antrenorul. După Montreal, s-ar fi vrut ca viaţa
celei mai mari gimnaste a lumii să continue
ca şi până atunci, încă mai „riguroasă”. Peste
ani, Nadia oferă explicaţia care în 1976, pe
care ea, la 14 ani şi jumătate, n-o primise.
„Cred că îi era greu să facă faţă schimbărilor
intervenite în echipă datorită intrării noastre
în pubertate”72, sintetizează ea îngrijorarea
antrenorului. Mai ales Nadia („perla coroa-
nei”) îi făcea griji. Neînţelegerile dintre ei au
început pe la mijlocul lui 1977, de la nevoi şi
dorinţe de adolescent.73 La acea vârstă, campioana simțea că se apropie de finele carierei. Cu motivaţia scăzută, şi evident, cu convingerea interioară că atinsese nivelul maxim al performanţei, campioana lumii la
gimnastică a început să întârzie la antrenamente. Entuziasmul naţional şi internaţional
faţă de gloria ei şi rigorile vieţii de sportivă
se băteau cap în cap, ca și dorinţa de a-şi trăi
tinereţea cu presiunea de-a realiza încă marea performanţă. Intrase astfel în ceea ce numeşte o „adolescenţă zbuciumată”.74
Pe acest fond, escaladează conflictul
Nadiei cu antrenorii. Statutul său de „bun
naţional” însemna, în principal, rigori deosebite. Simţind că-i lipseşte experienţa unei
vieţi normale după atâţia ani trăiţi în internat şi într-o companie exclusiv feminină şi
prevăzând un sfârşit apropiat de carieră, a
decis să se mute la Bucureşti.75 Momentul
coincidea cu o etapă deosebită şi în viaţa
soţilor Karoly care s-au mutat în noul centru
de gimnastică din Deva, ca recrutori de talente şi antrenori. Este şi acesta un punct
sensibil, legat de ideologia comunismului
naţional. Probabil că estimările făcute de
soţii Karoly pentru viitoarele performanţe
ale centrului de gimnastică de la Oneşti n-au
fost prea optimiste. Şi cum aşteptările conducerii partidului vizau continuu performanţe superioare, s-a considerat că acolo, în
Munţii Orăştiei unde altădată fusese capitala
Daciei, va țâșni alt izvor de viguroase şi
proaspete talente.
La Bucureşti însă, Nadia a găsit mai
multă „înţelegere” pentru asumarea statutului de vedetă. Se antrena în Complexul
Sportiv „23 August”, permiţându-i-se să-şi
stabilească limite proprii de odihnă şi hrană.
Avea 17 ani. Îşi cumpărase o casă a ei, dar
era sub stricta supravegheată a Securităţii.
Din gesturi banale se creau legendă. Atunci
s-au auzit zvonuri, negate de ea, ulterior, că
ar fi încercat să se sinucidă.76 „Devenisem o
144
Andrei Stoicu
sedentară, concluzionează ea. Mă îngrăşasem din cauza pubertăţii şi supraalimentării.”77 Liniştea şi mulţumirea nu le aflase
însă: dependentă de excesul de muncă, nu se
simţea bine în normalitate.78
Cu noua greutate, la naţionalele de senioare din acel an nu a putut participa. Soţii
Karoly cu noua lor echipă antrenată la Deva
au câştigat toate medaliile. Însă, pentru
Mondialele de la Strassbourg, Federaţia le-a
cerut să includă în echipă şi gimnaste mai
experimentate. La propunerea lui Bela
Karoly, Nadia a plecat la Deva cu ambiția
redobândirii formei de competiţie.
După Mondialele din Texas, Nadia s-a
întors la Deva şi mai dezorientată („nu mai
voiam să fiu o mariuonetă şi alţii să tragă
sforile”, şi-a amintit ea momentul).79 În 1979
s-a mutat iarăşi la Bucureşti şi s-a înscris la
facultatea de educaţie fizic şi sport, secţia
fără frecvenţă. În 1981, Federaţia Română de
Gimnastică a organizat un turneu demonstrativ în SUA pentru suma de 250000
dolari, intitulat „Nadia 81”, din care vedeta
a primit o mie de dolari. Atunci şi-a cunoscut viitorul soţ, Bart Conner. 80 În timpul
turneului, soţii Karoly i-au spus Nadiei că
vor rămâne în America dar ea n-a vrut să-i
însoţească.81 Rămăsese „regina”, a conchis
preşedintele Federaţiei după aflarea veștii.82
Dacă și Nadia Comăneci ar fi „ales libertatea”, cum era numită eufemistic pe-atunci
emigrația clandestină din Estul comunist,
prejudiciile de imagine ale conducerii țării ar
fi fost mult mai mari. Ceea ce se va și întîmpla în toamna lui 1989, când pe prima pagină a ziarelor a apărut povestea fugii Nadiei
din România.
După plecarea antrenorilor, a relatat
campioana, viaţa i s-a schimbat. Nici măcar
la Moscova nu mai avea voie să participe la
turnee demontrative de gimnastică.83 După
aboslvirea facultății, deşi i s-a repartizat un
serviciu care pretindea studii superioare,
salariul n-a crescut. Managerul şi reprezentantul sportivilor fiind statul, aceştia nu
câştigau din demonstraţii sau publicitate.
„Este imposibil să nu te simţi nedreptăţită
când ceea ce şti că meriţi nu se potriveşte cu
situaţia în care te afli,”84 era încă de-atunci
concluzia ei.
Planurile de plecare au fost aleatorii,
pretinde Nadia. „Am părăsit România pentru că mă aflam în pragul nebuniei,”85 a
conchis ea asupra motivelor care-au făcut-o
să înceapă, departe de țară, o nouă viață.
5.9. „Secretul” lui Bela Karoly
Cel puțin la fel de interesante ca aprecierile marii campioane despre performanțele sale, sunt și cele asupra personalității și
tehnicilor antrenorilor. Pentru că soții
Karoly, prin rezultatele echipelor antrenate
de aceștia, au deschis o epocă nouă în istoria
disciplinei.
În mărturia sa, Nadia Comăneci confirmă declarațiile antrenorului consemnate
de ziaristul Ioan Chirilă. Bela Karoly a făcut
în esență următoarele schimbări cu valoare
de metode cu efect în performanța, originalitatea și creativitatea grupului de gimnaste
care reprezintă România în competițiile internaționale:
1. A indus un spirit complex în pregătirea fiecărei gimnaste şi în pregătirea echipei. Le-a antrenat printr-o diversitate de elemente și reguli sportive convins că poate induce elevelor sale spiritul de echipă al jucătorilor de rugby, duritatea boxerilor, agresivitatea handbalişilor şi excelenta condiţie
fizică a atleţilor. În plus, le cerea să manifeste o detaşare absolută faţă de competiţie, decuplându-le de la emoții.86 În echipă aveau
psihologi care ajutau gimnastele să-și repete
mental exerciţiile, să rezolve teste de îndemânare, vizuale şi de isteţime. Antrenorul le
aducea în sală oameni de pe stradă care se
comportau cât mai ciudat pentru a le distrage atenţia. Le obliga să execute programul
chiar şi fără încălzire ca să fie pregătite de
perfomanță în orice fel condiţii.87
145
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
2. A schimbat vârsta performanţei în
gimnastică. Faptul acesta a devenit vizibil la
Cupa Prieteniei din 1972 când fetiţele de 10
ani au intrat în competiţie cu stele ale gimnasticii mondiale care aveau de două ori
vârsta lor. Atunci, copilul Nadia a dobândit
o performanţă incredibilă în fața unor mari
gimnaste.88 „Când sala auzit că nu aveam
decât 12 ani a intrat în delir”89, a relatat
Nadia Comânesci reacția spectatorilor de la
turneul demonstrativ organizat la Paris. Pe
această formulă, la Skien, Nadia a învins-o
pe Ludmila Turişceva, idolul ei. Iar, în final,
a reușit să devină prima gimnastă din lume
câștigătoare a Challenge Cup, după ce dominase în trei ediţii consecutive campionatele
eurorpene (1975, 1977 şi 1979).90
Ceea ce nu vedeau spectatorii erau
efectele asupra corpului gimnastelor cărora
le-a întârziat ciclul normal al dezvoltării
fizice. „Numai prin controlul aportului de
calorii poate o gimnastă să-şi menţină greutatea şi să amâne pubertatea, a mărturisit
Nadia Comăneci. Pubertatea poate să însemne sfârşitul unei cariere, deoarece gimnastele
supraponderale, indiferent cât de talentate,
nu mai sunt atât de puternice şi graţioase...”91
3. Motivaţia și personalitatea deosebită
a antrenorului. „De-a lungul ultimelor decenii au existat mulţi contestatari ai lui Bela
Karoly şi ai metodelor sale dar n-am cunoscut niciodată un antrenor care să se lupte
mai aprig sau să susţină mai tare drepturile
gimnastelor sale”92, a declarat cel mai strălucit elev al său. Era simultan antrenor, agent
publicitar, impresar şi susţinător93, a mai
adăugat Nadia Comăneci.
Din relatările campioanei rezultă și
personalitatea deosebită a antrenorului. „În
1976, scrie Nadia, eram deja o mare gimnastă dar nu mă cunoştea nimeni nici în Statele
Unite, nici în Canada.”94 Pentru a atrage
atenţia arbitrelor asupra echipei la antrenamentele oficiale de dinaintea competiţiei,
unde acestea îşi formau aprecierile asupra
competitoarelor, Bela a conceput o strategie
specială. Începând cu ţinuta şi imaginea de
ansamblu. În vreme ce celelalte gimnaste
purtau fiecare costume personalizate, echipa
României a apărut ca o formaţie compactă
de mici soldaţi. Fetiţele au intrat mărşăluind
disciplinat, pieptănate cu părul strâns în
coadă de cal şi purtând costume albe cu
paiete tricolore. Antrenorul a întârziat anume evoluţia programată pentru a atrage
atenţia asupra lor. „O prezenţă exotică”, notează campioana impresia oficialilor. După
execuţia exerciţiilor, fără greşeală, oficialii şi
arbitrele au rămas convinşi că fetiţele din
România vor avea cuvânt decisiv. 95
Datorită mărturiilor făcute de Nadia
după căderea regimului, aflăm multe secrete
ale culiselor gimnasticii românești. Între cluburile sportive se dădeau lupte și se trăgeau
sfori deoarece avantajele pentru cluburile,
sportivii şi antrenorii cu participări olimpice
erau foarte mari.
Flerul, motivaţia şi curajul antrenorului, în fapt, managerul echipei, au adus fetițele de la Onești în prim-planul Federației
Române de Gimnastică. Oficialii acesteia au
decis, bunăoară, ca la Campionatele Europene de la Skien să participe gimnastele Clubului Dinamo. Dar Bela Karoly a intrevenit
la Ministerul Învăţământului de care aparținea școala cu program de gimnastică să fie
introdusă şi o sportivă de la Oneşti. Cea mai
bună gimnastă a școlii era considerată, în
1975, Teodora Ungureanu. Pentru includerea ei în echipă s-a organizat un trial între
Nadia şi Teodora, Bela fiind convins, la început, că nu Nadia va fi aleasa.
Dar după ce şcoala câştigase campionatele naţionale, Bela a pretins că are dreptul
să reprezinte ţara la europene. S-a organizat
un trial la Bucureşti: Oneşti contra Dinamo.
O întâmplare a schimbat soarta antrenorului
şi implicit a echipei. În vreme ce gimnastele
dinamoviste aveau un regim mai puţin
sever, fetele de la Oneşti se antrenau în regimul dur de-acasă. Într-o zi, venind inopinat,
146
Andrei Stoicu
preşedintele CNFS, generalul Dragnea, le-a
găsit pe oneștence la lucru, în vreme ce sportivele de la Dinamo făceau plajă. Furios, l-a
numit pe Bela Karoly antrenorul principal al
echipei olimpice, cu drept de decizie asupra
componenței naționalei. Așa au plecat la
Skien şase gimnaste din Oneşti şi două rezerve de la Dinamo.96
Nu totdeauna însă reacțiile antrenorului au fost unanim aprobate de decizionali. Bela a făcut scandal la Olimpiada de la
Moscova (1980) şi, spune Nadia, a avut neplăceri la Bucureşti.97
Din astfel de întâmplări, presiuni și
jocuri de interese se compune personalitatea
și motivația antrenorului care-a modelat
școala românească de gimnastică.
corecţii. Acele decizii luate în fracţiuni de
secundă făceau diferenţa între o cădere
urmată de accidentare şi un element de
succes, care îmi permitea să câştig competiţia”.99
Cu astfel de înzestrări native, Nadia și
alte mari gimnaste reprezintă geniul în domeniul lor. Probe ale acestei genialități sunt,
ca în orice artă sau știință, creațiile originale
cu care intră în aria de referință. La paralele
inegale există două elemente care poartă
numele Nadia Comăneci. Primul se numeşte
„saltul Comăneci” și a fost încadrat în categoria elementelor cu cel mai înalt grad de
dificultate. Ideea sa aparținea antrenorului,
fiind prezentat ca element inedit la
Montreal.100 De atunci încoace puţine
gimnaste se încumetă să-l execute.100 În
istoria gimnasticii a intrat și o „coborâre
Comăneci”102
Săritura favorită a Nadiei a fost
Tsukahara, prima săritură cu rotiri multiple
executată de femei.103 Cel mai imporant
element al unei sărituri este alergarea iar aici
automatismele își vădesc valoarea. Gimnasta
nu-şi poate număra paşii în timpul execuției
însă trebuie să bată în acelaşi punct pe trambulină. „Alergarea le-a intrat în sânge”,104
sintetizează sportiva această supradotare
kinestezică a performerilor.
Creatorul se exprimă cel mai bine cu
mijloacele de expresie ale artei sale. Într-o
carte intitulată însă cu tentă didactică
„Scrisori pentru o tânără gimnastă”, autoarea prezintă un ghid al gimnastei prin zece
reguli esenţiale, după cum urmează:
1. Stăpâneşte elementele de bază;
2. Concentrează-te asupra detaliilor;
3. Succesul nu este la îndemâna oricui
– ca să ajungi la el, trebuie să lupţi;
4. Recunoaşte-ţi greşelile şi învaţă din
ele;
5. Defineşte succesul din propriul tău
punct de vedere;
6. Bucură-te de începuturi – orice lucru
are la bază o temelie;
5.5. O mare campioană despre geniul
său
„Să fii campion înseamnă să-ţi impui
voinţa dincolo de limitele posibilului şi să
crezi în steaua ta chiar şi atunci când toţi cei
din jur spun că nu mai eşti în stare,98
reflectează Nadia Comăneci despre cariera
sa.
După cum opinam anterior, psihologia
actuală admite supradotarea probată și în
alte domenii decât în aria evidențiată prin
testele de inteligență care conturează modelul logico-matematic. Iată, în acest spirit,
mărturia Nadiei Comăneci: „Elementele cel
mai greu de învăţat la bârnă sunt aerienele.
Acestea sunt salturi în faţă şi în spate, fiind
cele mai dificile fiindcă gimnasta pierde contactul vizual cu bârna, fiind literalmente
oarbă. Ele îşi dezvoltă un „simţ al spaţiului”
la toate aparatele, mai ales la bârnă. Aerienele devin automatisme pentru că sunt
repetate de mii de ori. În mintea gimnastei
se creează o bârnă imaginară, în aşa fel încât,
chiar şi când nu o vede, ea ştie unde se află.
De câte ori mă arcuiam într-o aeriană, ştiam
în ce poziţie sunt. La fel ca toate gimnastele
de performanţă, făceam încă din aer, mici
147
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
7. Fă mai mult decât ţi se cere;
8. Fii original – lasă o semnătură
inconfundabilă;
9. Fii gata să te sacrifici – gustul gloriei
va fi cu atât mai dulce;
10. Păstrează neştirbită dragostea şi
pasiunea pentru ceea ce faci.105
contrazisă de lucrările ce vor citate și în acest
studiu.
11. După moartea primului lider comunist al
României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, succesorul a
decis să cinstească memoria predecesorului prin
„botezarea” unor instituții, străzi, uzine, localități
cu numele său. Proiectul nu a fost finalizat integral
de Nicolae Ceaușescu. Însă orașului Onești -
Note
apropiat de locul nașterii lui Gheorghiu-Dej (fapt
pentru care acesta hotărâse acolo amplasarea unor
1. Born in 1981, university demonstrator at Faculty of
mari obiective industriale) – i-a fost schimbat
Physical Education and Sports, “Aurel Vlaicu”
numele. Prin reorganizarea administrativ-
University Arad, PhD at National University of
teritorială din 1968, localitatea a fost ridicată la
Physical Education and Sports from Bucharest.
rangul de municipiu. După căderea regimului
Published journalistic articles in daily Jurnalul
comunist, orașul a revenit la denumirea inițială.
National where he worked as a redactor (2009-
12. Drapelul României pe cel mai înalt catarg, Nadia
2010) and specialized articles in “Agora” magazine
Comăneci, campioană olimpică absolută, în Scînteia din
edited by “Aurel Vlaicu” University of Arad.
22 iulie 1976.
2. D. Dumitriu, Nadia Comăneci și echipa de aur,
13. ***Nadia Comăneci, Prefață Ioan Chirilă, Editura
Editura Sport Turism, București, 1976.
Sport Turism, București, 1977, p. 8.
3. Printre altele, la Montreal, Nadia Comăneci a
14. Actele politice care-au semnificat aceasta au fost: 1.
obținut prima notă de 10 din istoria gimnasticii
Încheierea cooperativării agriculturii (1962); 2.
mondiale. Evoluția ei a semnificat perfecțiunea în
Eliberarea deținuților politici din închisori (1962-
această ramură sportivă.
1964).
4. La Congresul al XX-lea al PCUS (1956), liderul
15. D. Dumitriu, op. cit., pp. 54-55.
sovietic N.S. Hrușciov a citit un raport prin care
16. Idem, p. 59.
denunța crimele lui Stalin. Predecesorul era acuzat
17. Idem, p.141.
că fondase un „cult al personalității” sale și își
18. Idem, p. 73.
suprimase toți potențialii adversari. Documentul a
19. Idem, p. 75.
fost numit „raportul secret” pentru că nu s-a dat
20. Idem, pp. 54-55.
publicității niciun comunicat oficial asupra lui iar
21. Idem, p.172.
delegații străini – cu excepția celor din „lagărul
22. Idem, p 28.
comunist” – n-au fost admiși în sală.
23. Idem, p. 15.
5. Principiul partinității a fost una dintre cerințele
24. Idem, p.125.
istoriografiei comuniste. Conform acestuia, istoria
25. Idem, p. 19.
națională trebuia prezentată și interpretată în
26. Ioan Chirilă, Nadia, ediția I-a, Editura Sport-
exclusivitate din perspectiva ideologiei comuniste.
Turism, București, 1977.
6. Michel-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu avec ses textes
27. Estimăm că această construcţie deosebită s-a
essentiels, Paris, Editions Seghers, 1971.
datorat şi intenţiei autorului şi editorului de
7. I. Chirilă, Nadia, ediția a III-a Gazeta Sporturilor,
traducere şi difuzare a volumului în străinătate.
București, 2009, p.7.
28. Ioan Chirilă, Nadia, ediția a III-a Gazeta
8. D. Dumitriu, op.cit, p. 12.
Sporturilor, București, 2009, p.23.
9. Idem, p. 25.
29. Ioan Chirilă, Nadia, ediția I-a, op.cit, p. 71.
10. În cartea lui D. Dumitru, se spune că această
30. Nadia Comăneci, Scrisori către o tânără gimnastă,
instituție școlară datează din 1965, afirmație
ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2012, p.6.
31. Idem, p.67.
148
Andrei Stoicu
32. Idem, p. 14.
66. Idem, 98.
33. Ioan Chirilă, Nadia, ediția I-a, op.cit., p. 29.
67. Idem,. 102.
34. Idem, pp.27-28.
68. Idem, 48.
35. Idem, p. 35.
69. Idem, pp.50-51.
36. Idem, p. 92.
70. Idem, 58.
37. Idem, p. 9.
71. Idem, 59.
38. Idem, p. 19.
72. Idem, 71.
39. Idem, p.94.
73. Idem, 71.
40. Ioan Chirilă, Nadia, ediția a III-a, Gazeta
74. Idem, 78.
Sporturilor, București, 2009, p.141.
75. Idem, 80.
41. Idem, p.143.
76. Idem, 83.
42. Idem, p. 141.
77. Idem, 82.
43. Idem, p. 39.
78. Idem, p. 90.
44. Ioan Chirilă, Nadia, ediția a III-a, op.cit., pp.58-59.
79. Idem, 113.
45. Idem, 70.
80. Idem, p. 132.
46. Idem, 73.
81. Idem, 137.
47. Idem 74-75.
82. Idem, 140.
48. Ioan Chirilă, Nadia, ediția a III-a, op.cit., p. 40.
83. Idem, 141.
49. Idem, 109.
84. Idem, p. 116.
50. Idem, 66.
85. Idem, 170.
86. Nadia Comăneci, op.cit., p. 39.
87. Idem, p. 119.
53. Idem, p. 43.
88. Idem, 39.
54. Idem, 36-37.
89. Idem, 69.
55. Idem, 32
90. Idem, 44.
56. Idem, 33.
91. Idem, p. 104.
57. Ioan Chirilă, Nadia, ediția a III-a, op.cit., p.178.
92. Idem, 42.
58. Ioan Chirilă, Nadia, ediția a I-a, op.cit., p.177.
93. Idem, 53.
59. Cel mai probabil, cartea a fost redactată pe baza
94. Idem, 53.
confesiunilor gimnastei care aduce mulţumiri pe
95. Idem, 55.
pagina de gardă unei anume Nancy Anne
96. Idem, pp. 48-49.
Richardson Fischer pentru ,,talentul, entuziasmul
97. Idem, 124.
şi energia” investite în scrierea cărţii.
98. Idem, 94.
99. Idem, 175.
61. Idem, p. 17 Într-o asemenea versiune, nici măcar
100. Idem, p. 33.
data când Ceauşescu a luat puterea nu este
101. Idem, p. 9.
verificată, fiind greşit menţionat anul 1967.
102. Idem, p. 87.
62. Idem, 30.
103. Idem, p. 60.
63. Idem, 147.
104. Idem, p. 74.
64. În România comunistă, spre exemplu, cerşetoria
105. Idem, p. 195.
era considerată un delict, obligaţia de-a fi încadrat
Referințe bibliografice
într-un loc de muncă fiind legiferată. Execpţie
puteau face femeile care aveau copii mici. Astfel că
pe străyi cerşetorii au apărut abia în post-
Ceaușescu, Nicolae, Codul eticii și echității socialiste,
comunism.
Editura Politică, București, 1974
Chirilă, Ioan, Nadia, ediția I-a, Editura Sport-Turism,
149
Volume 4 • number 1-2 • 2013 • pp. 136-150
București, 1977
***Nadia Comăneci, Prefață Ioan Chirilă, Editura Spoq
Chirilă, Ioan,Nadia, ediția a III-a Gazeta Sporturilor,
AWSrt Turism, București, 1977
București, 2009
Articole din periodice
Comăneci, Nadia, Scrisori către o tânără gimnastă, ediţia
a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2012
***Drapelul României pe cel mai înalt catarg, Nadia
Dumitriu, D., Nadia Comăneci și echipa de aur, Editura
Comăneci, campioană olimpică absolută, în Scînteia
Sport Turism, București, 1976
din 22 iulie 1976.
Hamelet, Michel-P., Nicolae Ceauşescu avec ses textes
essentiels, Paris, Editions Seghers, 1971
150
Apariții editoriale
BAR-TAL, D. (2013). Intractable conflicts. Sociopsychological foundations and dynamics. Cambridge:
În prefața cărții, Daniel Bar-Tal1 explică motivele care lau determinat să-și dedice întreaga sa carieră academică
studiului conflictelor nerezolvate, dezvăluind experiența sa de
locuitor al unui spațiu măcinat de un asemenea conflict – cel
dintre evrei și palestinieni. Adolescent fiind, mărturisește
autorul, apoi soldat în armata israeliană, mai apoi în calitate
de civil, pentru o perioadă de aproape 35 de ani, el a trăit
experiența dramatică a unei amenințări perpetue și a suportat
concecințele psihologice ale acestui conflict durabil. Analizând
comparativ diverse conflicte nerezolvate, Bar-Tal a identificat
un repertoriu psihosocial comun care însoțește dinamicile acestor conflicte. Narațiunile
grupurilor rivale, constată autorul, sunt construite în vederea mobilizării indivizilor și
pentru a justifica inițierea și continuarea conflictului.
Aflându-se deja în afara acestui context conflictual, el a conștientizat că mulți locuitori
ai acestui spațiu nu percep această situație de permanent conflict ca pe o amenințare. Se
obișnuiesc cu această stare de lucruri atât de mult, încât li se pare ceva firesc. Ei nu cred că ar
putea trăi altfel. Violența este normalizată, devine ceva banal, fără a-i fi percepute costurile
psihologice, individuale sau colective. Mai mult, scrie autorul, nu este conștientizat nici rolul
pe care îl exercită liderii în incitarea și mobilizarea maselor pentru participarea la acest
conflict. Violența este înțeleasă ca o parte inseparabilă a vieții lor cotidiene. Acest fapt îi
împiedică să vadă că, în multe privințe, aderența la acțiune, delegitimizarea dușmanului,
poziționarea în victime eterne sunt și rezultate ale îndoctrinării. Cu timpul, mai spune BarTal, implicarea în acțiuni violente devine un fapt comun, membrii acestor comunități nu
percep unde se termină amenințarea reală și de unde începe amenințarea manipulată de
autorități.
Grupurile care trăiesc o perioadă mai îndelungată cu un conflict nerezolvat dezvoltă în
timp anumite tendințe emoționale la nivel colectiv, caracterizate de o dominantă afectivă
specifică (frică, ură sau furie). Aceste emoții sunt interiorizate și împărtășite de membrii
unui grup și sunt trăite cu atât mai intens, cu cât indivizii se identifică într-o măsură mai
mare cu grupul din care fac parte. Discursurile cu referire la conflict evocă și aceste emoții.
Ele constituie cadrul de activare a unei emoții specifice și furnizează semnificații, interpretări
și evaluări ale faptelor sociale. Respectiv, ele demonstrează felul în care o emoție este trăită
și exteriorizată. Autorul sugerează câteva criterii după care evidențiem tendințele emoționale la nivel colectiv:
- Membrii unui grup raportează o anumită tendință emoțională, care se sprijină pe
anumite experiențe colective din trecutul in-group-ului;
- Această tendință emoțională este exteriorizată frecvent prin diverse surse de comunicare socială (discursuri sau dezbateri publice, mass media, teatru, film, literatură
etc.);
- Sistemul educațional este responsabil de transmiterea acestei tendințe emoționale.
Copiii, de la cea mai fragedă vârstă, învață și interiorizează semnificații și modalități de exteriorizare a emoției;
- Această tendință emoțională influențează deciziile și politicile sociale.
Cartea oferă o viziune holistă privind etapele, dinamica și factorii care provoacă și
mențin în timp conflictele și violențele la nivelul relațiilor intergrupuri, prezentând exemple,
date empirice și studii de caz. Autorul se oprește și asupra strategiilor de armonizare a
relațiilor intergrupuri. Este o lucrare complexă, de interes pentru persoanele care au drept
preocupare teoretică sau practică soluționarea conflictelor și/sau ameliorarea relațiilor intergrupuri.
Natalia Cojocaru
1
Daniel Bar-Tal este profesor la Universitatea din Tel-Aviv.
153

international review of political psychology

Transcription

Similar documents

For Stair Rail • Pour Rampe D`escalier • Para Baranda

PROCHAIN ALBUM 8 avril 2013 - Los Disidentes Del Sucio Motel

Installation Instructions / Warranty

WALL BRACKET INSTALLATION

Raindance Select Showerpipe 240 27115xx1 EN Installation / User

EUROMENTOR STUDII DESPRE EDUCAŢIE

10` x 20` Assembly Instructions

cele trei crişuri - Biblioteca Digitala BCU Cluj

installation, operation and maintenance guide

Viața în Jette - Région de Bruxelles

destinedestine literare - Scriitorii Romani din Canada

STUDIA 2.p65

VASILE GOLDIŞ - Studii de Stiinta si Cultura