ARHEOLOGIE ŞI (MICRO)POLITICĂ O expoziţie la Vatican (2008)

Transcription

ARHEOLOGIE ŞI (MICRO)POLITICĂ
O expoziţie la Vatican (2008)
Romeo DUMITRESCU∗
O să vă întrebaţi ce legătură au Vaticanul, Bucureştiul, Chişinăul şi Kievul împreună?
Răspunsul cel mai simplu ar fi: multe probleme delicate şi destul de complicate. Doar o dată în
existenţa lor au avut ceva de adunat şi împărţit în acelaşi timp, pentru o lună, în 2008, un lucru
comun, şi anume: Civilizaţia Cucuteni-Tripolie şi nu oriunde ci într-unul dintre cele mai celebre şi mai
vizitate puncte de interes din lume, centrul creştinătăţii, Vatican.
Dacă am fi seci şi rezumativi am descrie lucrurile astfel:
Discuţiile, negocierile şi pregătirile, de la momentul zero până la vernisajul expoziţiei: cinci ani;
Numărul zilelor de expoziţie: 21;
Vizitatori: 15.000 de persoane, adică peste 700 persoane pe zi;
Costuri adunate pentru toate cele patru ţări organizatoare pentru această expoziţie:
aproximativ 1,5 milioane euro;
Costurile catalogului expoziţiei: peste 50.000 de euro.
Rezultatul extraordinar al acestui demers a fost că lumea europeană vestică, cu mulţi ani în
urmă, a avut ocazia să vadă încă o dată, după expoziţia de la Salonic, că dincolo de fosta Cortină de
Fier există şi altceva mai mult decât relele cu care erau obişnuiţi.
Din punct de vedere al profitabilităţii, totul a fost un dezastru perfect: intrarea vizitatorilor a
fost gratuită şi cea mai mare parte din cataloage au fost dăruite instituţiilor media, TV, presei şi
specialiştilor. Veniturile provenite din vânzarea acestui catalog nu au depăşit o treime din investiţia
iniţială de 50.000 de euro, dar urmarea şi ecoul acestei expoziţii au declanşat un calendar
expoziţional, în anii următori, de la New York, Cambridge şi Atena (custode arheolog Dragomir
Popovici de la Muzeul Naţional de Istorie a României), iar pe site-urile Amazon şi E-Bay preţul
catalogului a ajuns la peste 300 $. Expoziţia terminată şi gata de vizitat ascunde însă mii de detalii
nebănuite, eforturi şi chiar sacrificii insesizabile de miile de vizitatori.
Ca de obicei există un moment „zero” care, de altfel, întotdeauna ţine de aleatoriu, conjuctură
şi miracol. În anul 2003, arheologii relativ „proaspătului” stat Ucraina au invitat neoliticienii români şi
străini la primul „Congres Internaţional al Culturii Tripolie”, la Kiev. Prin intervenţia domnului
cercetător Dan Monah am participat şi eu ca invitat. Experienţa mea cu Ucraina, în general, nu era
decât dezastruoasă din cauza a două incursiuni anterioare, jalnice, una la Izmail, finalizată cu un
accident provocat de o maşină Volga, care mi-a distrus maşina şi era cât pe ce să mă omoare, urmată
de deliciile poliţieneşti ucrainiene şi procedural-Kafkiene iar o a doua vizită, la Cernăuţi, unde mai mult
am stat în hotel (cu statuia lui Lenin în faţă) ascultând noaptea urlete şi focuri de armă şi am fost
atacat de rakeţi, noaptea, pe autostradă. De data aceasta, m-am învăţat minte şi am angajat două
gărzi de corp şi un şofer înarmat, din Ucraina, care ne-au desluşit drumurile prin Kiev, în siguranţă.
Preluaţi în dimineaţa congresului de la hotel, care se numea, bineînţeles, „Ucraina”, am fost
duşi la Sala de congrese a Palatului Sportului din Kiev unde, într-o încăpere uriaşă şi vetust decorată,
∗
Fundaţia „Cucuteni Pentru Mileniul III”; [email protected]
Studii de Preistorie 8, 2011, p. 215-234.
Romeo DUMITRESCU
ocupată de aproximativ 150 de persoane în care ,,internaţionali” erau doar o doamnă arheolog din
Bulgaria, un cercetător italian, domnul Dan Monah şi, mai periferic, subsemnatul. Dacă am pune faptul
că arheologii erau acum din diverse state, foste republici ale decedatei Uniuni Sovietice, am putea
spune, cu amabilitate, că era un Congres „internaţional”. Neavând translator nu am înţeles mare lucru,
dar surprinderea noastră a fost stilul „leninist” şi „slav toastant” al fiecărei comunicări. Totul părea
desprins din alte vremuri, de mult trecute.
După diapozitivele proiectate şi diagramele mai mult decât matematice, arheologii păreau
pasionaţi şi păreau că ştiu despre ce vorbesc. Mai târziu am aflat că neo-ultranaţionalismul ucrainian şi
doi „suporteri” solizi financiar, împreună cu Preşedintele Ucrainei de atunci, domnul Viktor Iuscenko,
au pus umărul şi banii astfel încât prin cultura „Tripolie”, identitatea noii Ucraine să aibă blazonul
frumos aurit. Din păcate, vasele descoperite în Ucraina, din cultura Tripolie, proveneau în bună parte
din Bucovina de Nord, fost teritoriu al României Mari, altă dată aflat sub ocupaţie austro-ungară,
multe din celebrul sit de la Sipenitz. Când elementele de „patriotism forţat”, politica şi banii se
întâlnesc, nici nu e bine de gândit unde se poate ajunge: o politică arheologică, numită generic
„Arheopolitică”, care intrată pe mâini rele, poate provoca un dezastru. Cei doi pasionaţi şi susţinători
financiari ai proiectului, simpatici de altfel, domnul Taruta şi domnul Platonov, redutabili oameni de
afaceri, reuşiseră să adune un fel de expoziţie „personală” obţinută pe căi mai mult sau mai puţin
„ortodoxe”, de obiecte şi vase tripoliene, iar conducerea politică ucrainiană oferise cu generozitate,
Fundaţiei Platar (acronim al numelor celor doi oameni de afaceri), clădirea vechiului arsenal din Kiev
pentru a fi folosită drept Muzeu.
Toate aceste piese tripoliene, pentru a fi expuse în afara Ucrainei, erau transportate în valiza
diplomatică, ocolind latura obligatorie a legilor internaţionale ale patrimoniului. În felul acesta,
ucrainienii au realizat expoziţiile lor la Varşovia şi Vatican. În urma expoziţiei de la Varşovia izbucnise
un scandal mediatic internaţional provocat de Academia de Ştiinţe a Ucrainei, legat de încălcarea
legilor patrimoniului şi orice asociere a noastră cu ucrainienii ar fi putut adumbri expoziţia de la
Vatican.
De altfel, în legătură cu aceste „practici” ale ucrainenilor, Ministerul de Externe şi-a manifestat
reticenţa verbală şi scrisă la coparticiparea noastră la expoziţia de la Vatican, în cadrul acestui grav
context. În timpul Congresului de la Kiev din 2003, în sala de recepţie a Sălii Sporturilor erau expuse
câteva zeci de piese tripoliene, din colecţia „Platar”, la vederea cărora domnul arheolog Dan Monah,
cu umorul său fin, le-a clasificat, pe unele dintre ele, drept îndoielnice şi lipsite de valoare ştiinţifică,
fiind rupte de contextul arheologic, prin „colecţionarea” şi „periegheza” forţată a unor braconieri,
amatori sau falsificatori locali ucraineni.
Spre sfârşitul Congresului, am avut şansa să pot prezenta un film documentar despre Cucuteni
(realizat împreună cu Centrul Naţional de Cinematografie şi Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III”„Nepoţii lui Adam”), fapt ce a dus la o mică întâmplare fericită. În timpul recepţiei de după Congres,
un tânăr înalt şi bine făcut, păzit de gărzi de corp înarmate până-n dinţi, s-a apropiat de noi,
prezentându-se ca fiind fiul unuia dintre sponsori, şi anume Platonov junior, şi ne-a invitat să-l însoţim
la casa tatălui său. Împreună cu domnul arheolog Dan Monah şi cu cele două gărzi de corp am fost
încadraţi de SUV-urile tânărului Platonov şi am ajuns în faţa unui bloc ciudat, stil Victoria (noul tip de
arhitectură stalinistă, asemănător cu fosta „Casă a Scânteii” din Bucureşti), situată lângă clădirea
Guvernului ucrainian. Controlaţi până la piele şi cu gărzile de corp dezarmate, am fost duşi la unul
dintre etajele clădirii şi am nimerit într-un paradis al colecţionarilor de antichităţi şi într-o pinacotecă ce
ar fi făcut să pălească de invidie orice muzeu din lume.
Peste toate aceste comori trona ca un „tătuc” rus , domnul Platonov senior. În acea vreme era
grav bolnav şi imobilizat într-un scaun cu rotile, îngrijit ca un copil de mulţi oameni care îl tratau cu
mare respect. Din păcate, la doi ani după aceea, domnia sa a murit. După ceaiurile şi politeţurile de
rigoare, am discutat câte puţin despre film, despre Tripolie şi viitorul unei posibile colaborări. Ca
inginer specialist în geologia Mării Negre (lucrase nu demult cu diverse companii americane de
cercetare, aproape de ţărmurile Crimeei), domnul Platonov senior, a mărturisit că teoria filmului
Fundaţiei, „Nepoţii lui Adam” (dispariţia civilizaţiei cucuteniene în urma Potopului biblic), ar putea avea
oarecare veridicitate, de vreme ce Marea Neagră, geologic vorbind, fusese anterior, cu mii de ani în
urmă, un lac de apă dulce invadat mai târziu de apele sărate ale Mării Mediterane prin actualele
strâmtori Bosfor şi Dardanele.
Domnia sa a propus formarea unui centru de cercetare al neoliticului ţărilor riverane Mării
Negre, unde să fie incluse obligatoriu Turcia, Bulgaria, România şi Republica Moldova, urmând ca în
câteva luni, prima întâlnire să aibă loc la Bucureşti. „Perla” discuţiei a venit tocmai la urmă, unde
domnia sa propunea alcătuirea unor expoziţii comune, Cucuteni şi Tripolie, la Vatican şi Beijing, în
216
anul următor. Tonul domniei sale părea destul de hotărât, explicându-ne că ei oricum vor face această
expoziţie şi fără noi.
Am întrezărit acest lucru ca fiind periculos pentru noi, care zăceam ca nişte români
automulţumiţi, surzi, orbi şi muţi în ultimii ani „vis a vis” de civilizaţia Cucuteni, ultima noastră
expoziţie, de la Salonic, fiind înainte de anul 2000. Din cauza câtorva probleme cu Ministrul român al
Culturii de atunci şi cu statul elen, expoziţia a fost un dezastru mediatic, salvat fiind doar de minunatul
catalog al evenimentului.
Din acest moment, nisipul clepsidrei următoarei expoziţii la Vatican a început să curgă şi aş
putea numi acest moment „Momentul zero”. Congresul s-a sfârşit apoi într-un gri universal, adică:
arheologia de stat, oficială, a demonstrat la parterul clădirii împotriva organizării „private” a
Congresului „Tripolie” (Academia şi Universitatea ucrainiană versus Fundaţia Taruta-Platonov şi
iluminaţii din jurul lor). Acolo am avut şi reconfirmarea că băuturile preferate ale arheologilor sunt
cognacul şi vodka şi că orice arheolog din lume contestă pe orice arheolog şi de ce nu, chiar l-ar şi
bate la nevoie! După o vizită la Mănăstirea Pechersk Lavra şi Muzeul Memorial Bulgakov (autorul
volumului „Maestrul şi Margareta” - preferatul domnului Monah) ne-am întors teferi în România.
De aici, într-un ritm allegro, am activat contactele între Fundaţie şi Ministerul Culturii de la
Vatican. Sisifică acţiune, pentru că Vaticanul este o instituţie solidă cu experienţă muzeală de peste
500 de ani, iar eu, novice în toate cele, încercam marea cu degetul. Am trimis la direcţia Muzeelor
Vaticanului o cerere decentă pentru o expoziţie în „sala de expoziţii temporare” cu o temă perireligioasă care a întors în ridicol demersul meu entuziast. Mergând spre tematica Potopului, ca un
motiv de dispariţie a cucuteniului şi construind Teoria celor 21 de statuete ca percept biblic al practicii
biblice „creşteţi şi înmulţiţi-vă”, răspunsul oficial a fost sec: „Din păcate nu putem face acest lucru,
anul acesta, deoarece sărbătorim 500 de ani de la prima expoziţie la Vatican şi momentan muzeele
sunt programate, pentru următorii câţiva ani, cu alte expoziţii”. Un alt paragraf al scrisorii menţiona că
specialitatea Muzeelor Vaticanului este de fapt evul mediu şi Renaşterea, neavând nici un specialist în
neolitic şi competenţă pentru această perioadă istorică. Neoficial, refuzul avea trei considerente clare
şi înscrise în unele note interne ce au circulat la Vatican:
1. Teoria Potopului ca sfârşit al lumii de atunci este copilărească!
2. Statuetele şi ipoteza că cele 21 de figurine ar fi legate de fertilitate sunt inadecvate pentru a
fi expuse la Vatican (din fericire, ipoteza a fost acceptată şi publicată câţiva ani mai târziu în British
Archaeological Reports – B.A.R. în urma comunicării la Congresul de neolitic de la Lisabona, din anul
2006).
3. „Succesul de casă” al acestei expoziţii este previzibil ca fiind minor vis-à-vis de celelalte
expoziţii făcute de Muzeele Vaticanului!
Semnat Monsegniore XXX
Un asemenea răspuns a fost mai mult decât o decepţie şi o amărăciune pentru mine! Credeam
că o asemenea ofertă expoziţională nu putea fi refuzată! După câteva luni, am revenit la Vatican cu o
nouă cerere şi cu o reformulare a temei expoziţiei adaptată, credeam eu, stilului Muzeelor Vaticanului.
În acelaşi timp, un ajutor neaşteptat a venit din partea noii directoare a Complexului Naţional Muzeal
„Moldova” Iaşi, cunoscut publicului larg sub numele de Palatul Culturii din Iaşi, doamna profesor
Lăcrămioara Stratulat. Prin relaţiile domniei sale şi a vechilor mele legături de la Vatican am reuşit o
primă vizită şi o discuţie face à face cu directorul Muzeelor Vaticanului. În sălile de expoziţie
temporară rula o expoziţie despre influenţa în artă (grafică, sculptură, pictură) a celebrei statui antice
„Laocoon şi fiii”. Expoziţia era dusă la perfecţiune prin detalii, cu un singur minus: lipsea la
numărătoare tabloul lui El Greco, „Laocoon şi fiii”, căci Vaticanului îi fusese refuzat împrumutul lucrării
de către proprietarii de drept. Am aflat cu stupoare costurile de amenajare, asigurări şi transport
pentru această expoziţie: peste două milioane de euro dintre care 300.000 de euro amenajarea.
Referindu-ne la posibila noastră viitoare expoziţie „Cucuteni” la Vatican, am încercat să îi explic
directorului Muzeelor Vaticanului că, din motive financiare, de amenajarea acestei expoziţii ne vom
ocupa noi. De obicei, Vaticanul era extrem de selectiv şi afectuos legat de câteva companii care se
ocupau de amenajările expoziţiilor din muzeele lor. Bineînţeles că şi din acest motiv am fost, din
păcate, refuzaţi. Papa polonez era grav bolnav şi poate dacă mai trăia ar fi fost, pentru noi, mult mai
uşor. El era deosebit de sensibil şi atent vis a vis de ţările fost comuniste şi mai ales de România
(deoarece în preajma celui de-al II-lea Război Mondial, tezaurul polonez traversase România la
Constanţa, în linişte şi discreţie, ajungând în Anglia, şi mii de refugiaţi polonezi au fost primiţi în
217
Romeo DUMITRESCU
România cu braţele deschise). Atunci am aflat, din gura mai multor monsegniori, că pe biroul
directorului Muzeelor Vaticanului mai exista o propunere făcută pentru o expoziţie neolitică „Tripolie”,
trimisă de ucrainieni. Această cerere fusese şi ea blocată, ca prin minune, din cauza cererii româneşti
făcută de Fundaţie cu ceva timp în urmă. Sugestia fină a Vaticanului, de sorginte mentală iezuită, a
fost că ar fi timpul să facem „pace” cu ucrainienii în această problemă şi astfel, probabil, vom putea
deschide în viitorul nu prea îndepărtat o expoziţie „Cucuteni-Tripolie”, dar împreună cu Republica
Moldova şi Ucraina. Sensul clar tradus în limba română era: „Vaticanul nu poate fi pentru unii mumă şi
pentru alţii ciumă!”. Intr-un fel, cronologia întâmplărilor ne-a ajutat.
La Congresul Internaţional „Cucuteni 120 de ani de cercetări. Timpul bilanţului” (de data
aceasta chiar internaţional) de la Piatra Neamţ, unde am reuşit să reîntâlnim arheologii oficiali ai
Ucrainei şi ai Republicii Moldova, lucrurile au luat o altă întorsătură. După un experiment reuşit de
ardere a unor case de tip cucutenian (de lângă muzeul ce adăposteşte în sit un tumul dacic), făcut de
Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III” şi cu participarea Seminarului de Istorie Veche şi Arheologie al
Universităţii din Iaşi, în faţa a peste 60 de arheologi din mai multe ţări, toropiţi de frig şi o cină bună,
am reuşit aşa-zisul „Pact de la Piatra Neamţ”, unde românii, ucrainenii şi arheologii din Republica
Moldova au „bătut palma” şi au recunoscut şi ei, încă o dată în 7000 de ani, că „Tripolie” şi „Cucuteni”
sunt, aproximativ, una şi aceeaşi civilizaţie (cu mici opoziţii verbale din partea domnului Dan Monah).
Cu aceste date noi în portofoliu, m-am prezentat din nou la Vatican unde, chiar şi atunci, pentru a
treia oară, cererea pentru expoziţia română „Cucuteni” a fost din nou refuzată. Decepţia a fost iar
prezentă şi deasupra oricărei înţelegeri pentru mine.
Cum roata lumii se învârte, directorul Muzeelor Vaticanului a fost înlocuit de o doamnă
deosebită, o adevărată mână de fier pentru Muzeele Vaticanului. După câteva luni de la ultima mea
vizită la Vatican, când orice speranţă părea pierdută, „minunea” a venit şi, nu o să credeţi, din partea
ucrainiană. Constanţi şi lucrativi cum sunt ucrainienii, au obţinut o altă sală pentru viitoarea expoziţie
„Cucuteni-Tripolie”, cu două condiţii impuse de Vatican:
1. Expoziţia „Cucuteni-Tripolie” nu se va face în spaţiul expoziţiei temporare, ci în vechea
Cancelarie a Vaticanului, o clădire din Piazza dei Fiore;
2. Expoziţia putea să aibă loc numai în prezenţa concomitentă a civilizaţiei numită acum
„Cucuteni-Tripolie” şi prin participarea entităţilor muzeale din România, Ucraina şi Republica Moldova.
Data fixată pentru această expoziţie era septembrie 2008, costurile de amenajare trebuiau
plătite companiei indicate de Vatican şi costurile pentru închirierea Palatului Cancelariei, de
aproximativ 40.000 de euro pentru cele 3 săptămâni de expoziţie trebuiau plătite direct Muzeelor
Vaticanului. Din acest moment visul devenea o realitate, dar şi un „chin” în sensul „bun” al cuvântului.
Prima întâlnire, care a avut loc în 2007, a fost cu funcţionarii Muzeelor Vaticanului. Atunci am avut
ocazia rară să vizitez partea nevăzută a „Cetăţii Eterne”.
Monsegniore XYZ, mare iubitor al României, m-a condus prin grădinile Vaticanului, o grădină
imperială străjuită de coroanele pinilor maritimi şi plină de vile şi statui datorate „marilor familii”
papale din secolele XIV-XVII. Acestea erau locurile preferate ale Papilor pentru reculegerea zilnică. Am
băut apă de la fântâna privată a Papei situată în holul de la intrarea în apartamentul său privat şi am
vizitat, în parte, „Biblioteca Secretariatului” numită pe nedrept „Biblioteca secretă a Vaticanului”. Am
avut plăcerea să vorbesc cu unul dintre custozii Bibliotecii, român crescut în Argentina, care nu
vizitase niciodată România. Se plângea că de la apariţia maşinii de scris şi a indigoului şi, mai mult, a
imprimantei şi computerului, Biblioteca începea să devină neîncăpătoare. Dacă documentele Papilor
din secolul XVIII ocupau câteva cufere, documentele Papei Paul al II-lea ocupau câteva camere care,
pe deasupra, trebuiau deschise abia după 50 de ani, după regulile Bisericii Vaticanului. La intrarea în
aceste arhive, în care se pătrundea mai greu ca la Fort Knox, trona un anunţ important „Cine va intra
înăuntrul acestor clădiri cu foc deschis sau va fuma în interior va fi dat afară de îndată şi pentru
totdeauna”.
Partea de bibliotecă ce privea România avea o suprafaţă de câţiva metri pătraţi şi ultima dată
fusese studiată de specialiştii români în anii 1970. Remarca fină şi atotştiutoare a custodelui m-a
surprins: „se pare că ştim foarte multe despre voi, românii, chiar mai mult decât ştiţi voi”. Drept
urmare, pe la 1 noaptea m-am trezit cu domnia sa la un hotel extra-muros al Vaticanului, unde
locuiam, cu un braţ de rapoarte (în copie) ale unor preoţi catolici din Transilvania către Episcopia
Catolică de la Seghed, prin care autoritatea ecleziastică era informată că husiţii începuseră să intre în
Transilvania şi să câştige adepţi. Răspunsul (tradus din limba latină de domnia sa) era sec şi practic
„alungaţi-i şi închideţi-le afacerile!”.
La sfârşitul vizitei prin hrube, în care nu m-aş fi descurcat niciodată, am ajuns la turnul Papei
Grigore (cel care ne-a dat calendarul şi muzica gregoriană). Vaticanul, ca un bun gospodar, are
218
propria gară, cu o locomotivă perfect lustruită, propriul garaj, printre care şi cele două Papa-mobile,
propria Poştă şi Monetărie şi chiar proprii Pompieri, iar circulaţia prin Vatican se face cu permise
barate de dungi verzi, roşii, galbene care descriu foarte exact locurile pe unde poţi umbla. Gărzile
elveţiene îmbrăcate în vestitele lor costume galbene, care înţesau toate punctele de acces, erau
înarmate nu numai cu halebarde, ci şi cu pistoale automate şi staţii de emisie-recepţie. De fiecare dată
te salutau milităros-politicos, îţi verificau permisul şi te însoţeau personal până la locul de destinaţie.
Am ajuns la Ministerul de Externe al Vaticanului cu un lift care trecuse prin câteva pontificate,
cu un liftier galonat şi politicos care ne-a dus spre terasa exterioară, singurul loc semi-oficial unde se
putea fuma în Vatican. În dreapta se vedea impozanta basilică a Sfântului Petru, în faţă piaţa uriaşă
cu coloane, plină de lume, şi în stânga se vedeau apartamentele Papei (tocmai atunci primea în vizită
pe fratele domniei sale). Monsegniorul XYZ remarca, cu umor: „De aici putem mirosi chiar şi ce
mănâncă Sfântul Părinte”. Fiul meu cel mic, Alex, făcea fotografii ca un mic japonez şi mai târziu,
privindu-şi fotografiile, a remarcat candid: „Nu aş dori să îi am drept inamici pe monsegniorii aceştia”.
Odată terminate discuţiile din biroul monsegnior-ului XYZ, întrerupte de multe ori de călugări
îngrijoraţi, în sutane franciscane (izbucnise Războiul din Liban şi Vaticanul era îngrijorat de soarta
catolicilor din această ţară; nu cu mirare am aflat mai târziu că partea creştin catolică a Beirutului
fusese cruţată ca prin miracol), am plecat prin alte hrube şi culoare, ajungând printr-o mică uşă, direct
în Capela Sixtină (afară, coada vizitatorilor depăşea un kilometru), ajungând iar pe alte căi
întortocheate în Marea Basilică şi de acolo în Piaţa Mare a Vaticanului.
Odată întors în ţară am aflat că Republica Moldova nu avea bani pentru cheltuielile comune şi
nici pentru restaurare, transport şi taxe de asigurare (în cele din urmă, România, ca Patrie Mamă şi-a
asumat totuşi aceste cheltuieli). Dar Ucraina dorea să conducă toată amenajarea acestei expoziţii, să
ocupe cel mai bun loc în expoziţie, să aibă cel mai mare spaţiu pe afişele expoziţiei, etc. România
parcă nu dorea nimic! Într-un ritm infernal vizitam pe rând Republica Moldova, Ucraina, Vaticanul şi ne
afundam într-un haos birocratic, autocefalic, bicefalic şi tricefalic, dar în realitate, fără cap şi fără
coadă şi plin de orgolii:
- Cine va fi custodele?
- Care vor fi muzeele care vor împrumuta piesele?
- Cine scrie, şi publică, catalogul?
- Cine va conduce întreaga activitate de organizare?
- Cine şi cum va inaugura expoziţia? şi foarte multe întrebări de „cine?”, „ce?”, „când?”.
Mărul discordiei a fost tăiat rapid în două de către secretarul general al Ministrului Culturii,
domnul Virgil Niţulescu, care a rezervat fondurile dedicate acestei expoziţii, a decis comisia de
negociere şi organizare de partea română şi a hotărât ca, din partea Ministerului Culturii, organizatorii
principali să fie Muzeul Palatului Culturii şi Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III”.
Aveam de-a face cu un casse-tête extrem de laborios: Republica Moldova era în acea vreme în
proaste relaţii cu România şi Ambasada României din Chişinău parcă era sub stare de asediu.
Excelenţa sa, domnul ambasador şi funcţionarii Ambasadei Române erau foarte amabili şi lucrători
fervenţi pentru imaginea bună a României. Ajutorul lor de nepreţuit a făcut ca aranjamentele dintre
România şi Republica Moldova să meargă foarte bine, fără să mai spunem că directorul Muzeului
Naţional al Republicii Moldova, cercetătorul Eugen Sava, un pro-român fervent, împreună cu
arheologul Valentin Dergaciov au dus o muncă asiduă şi au oferit tot ce aveau mai frumos ca piese în
muzeu, pentru expoziţia de la Vatican! Partea ucrainiană în schimb, autointitulându-se „deschizător de
drumuri” în această expoziţie, s-a erijat într-un „autocrat slav” încercând să ne marginalizeze paternal
pe toţi. Bateria grea era reprezentată de ambasadoarea Ucrainei la Vatican, prietenă de familie cu
familia Iuscenko, excelenţa sa, doamna Ijevtkaia (soţul domniei sale era ambasadorul Ucrainei la
Washington), diplomată de carieră, şi de către directorul muzeelor din Ucraina, domnul Krolevets (care
era şi militar de carieră).
Presiunea se simţea în comportamentul lor şi au încercat în nenumărate rânduri să ne scoată
pe noi, românii, din ecuaţie. La un moment dat, erau gata să facă şi singuri expoziţia, dacă nu am fi
avut fondurile la timp, şi au încercat să discrediteze echipa română pe care au reclamat-o la Ministerul
de Externe român şi la Ministerul Culturii român. Culmea efortului lor a fost dusă la maximum prin
plângerea făcută către Ministerul de Externe şi către Ministerul Culturii român raliind, nu ştiu din ce
motive, în această afacere, pe ambasadorul român de la Vatican, domnul Lăzurcă şi pe secretarul
Ambasadei Române la Vatican, domnul Bleoca. In corpore cereau revocarea mea şi a Fundaţiei din
comitetul de organizare a expoziţiei din cauza unui presupus comportament agresiv şi lipsit de
diplomaţie. Minunat şi nu întâmplător, ca un adevărat „zidar”, domnul secretar general, Virgil
Niţulescu, a găsit la timp fondurile necesare pentru expoziţie şi a trimis Ambasadei Ucrainei la Vatican
219
Romeo DUMITRESCU
hotărârea definitivă a Ministerului Culturii de a nu schimba structura comitetului de organizare român
pentru această expoziţie. Din acel moment, Ambasada României de la Vatican ne-a retras orice sprijin,
iar de atunci încolo, până la deschiderea expoziţiei, ne-am întâlnit cu partea ucrainiană în camerele de
protocol ale hotelurilor unde locuiam, fapt îndeobşte penibil şi neconvingător în faţa unui protocol
diplomatic ucrainian, elegant, de model vechi „Mama-Patrie”.
Am reuşit cu greu şi pe ultima sută de metri să hotărâm cine va face scenografia expoziţiei.
Ucrainienii aveau deja un concept destul de elaborat făcut de un admirabil pictor, domnul Anatolie
Gaidamak, cu care m-am înţeles din prima clipă şi căruia, cu deplină admiraţie, i-am făcut cadou
aparatul meu de fotografiat. După câteva ore de discuţii, eu şi doamna Lăcrămioara Stratulat am fost
convinşi că acel concept, cu modificări pe alocuri, poate funcţiona şi am acceptat, în parte, ideile
ucrainiene plus completările române (unde ARTEX, o companie specializată în amenajări muzeale,
condusă de domnul doctor Vişan, a făcut minuni).
Greul însă ne aştepta acasă: catalogul expoziţiei, de o egală importanţă ca însăşi expoziţia, era
în fază de proiect. Expoziţia de obicei trece, catalogul rămâne. Ne feream cu dibăcie de ucrainienii
care doreau să aibă şi realizarea catalogului în mâinile lor. Textul părţii ucrainene, cu scuzele de
rigoare, era scris de un arheolog „iluminat” (după părerea mea), dar bine intenţionat. Partea Republicii
Moldova era decisă pentru domnul arheolog Valentin Dergaciov, spumos ca limbaj, dar defectuos ca
limbă română (domnia sa publica mai mult în rusă şi catalogul trebuia scris în engleză). Partea română
a catalogului era asigurată virtual de domnul arheolog Dan Monah, care cu o lună înainte de tipărire
s-a recuzat din proprie voinţă. Salvarea ne-a venit de la domnul profesor Nicolae Ursulescu, de la
Universitatea din Iaşi, care cu multă graţie şi bunăvoinţă ne-a salvat cu un text miraculos, cu
coordonarea întregului catalog şi, mai ales, cu aducerea în coordonate ştiinţifice a abracadabrantei
poveşti doctrinare a „specialistului” ucrainian.
Presiunea timpului scurt, lipsa fotografiilor din partea ucrainiană, ne întindeau la maximum
nervii. Ucrainienii ne şantajau cu fotografiile pentru a obţine locul cel mai bun pentru piesele lor, o
cronologie favorizantă a derulării vernisajului, poziţia din dreapta afişului, conducerea ghidajului
expoziţiei la vernisare, etc. La vizita făcută la Kiev, am înţeles încetul cu încetul jocul părţii ucrainiene.
Întrunirea de acolo trebuia să aibă loc la proprietăţile tânărului Platonov, situate intr-un cartier destul
de scump. Înainte de aceasta, trebuia să vizităm ambasada noastră pentru ultimele detalii. În maşina
oferită de Platonov junior, am fost atenţionaţi de ai noştri să nu scoatem nici o vorbă, drept pentru
care discuţiile noastre semănau mai mult cu o pantomimă. Sincer, în viaţa mea nu m-am simţit atât de
bine într-o ambasadă română! Domnea o atmosferă caldă, frăţească, în care funcţionarii făceau totul,
trup şi suflet, ca lucrurile să iasă cum trebuie. Dar discuţiile şi strategiile finale se stabileau în curtea
ambasadei, pe un frig şi o umezeală năprasnică. Motivul nu era tocmai simplu: renovaseră ambasada
şi funcţionarii noştri erau miraţi de mulţimea firelor şi obiectelor găsite în tencuiala clădirii. Cu greu le
puteau deosebi pe cele ucrainiene de cele ruseşti.
Platonov junior ne aştepta în biroul său, frumos lambrisat cu lemn de nuc, destul de sec, dar
peste tot domneau vase „Tripolie” şi volumele publicate de Fundaţia Platar. Am păstrat un moment de
reculegere în cinstea domnului Platonov senior care nu de mult trecuse în nefiinţă şi am început
discuţiile privitoare la expoziţia de la Vatican. Ucrainienii au încercat să blocheze discuţiile cu şiretenie:
„Noi nu înţelegem limba engleză” afirma domnul Krolevets, directorul Muzeelor ucrainiene. Partea
română adusese un translator de limba rusă: „Putem vorbi şi scrie ruseşte pentru că avem un
translator de limbă rusă”, le-am spus eu. Replica a venit seacă: „Ştiţi, noi vorbim limba ucrainiană şi
oficial scriem doar în ucrainiană!” a afirmat Platonov junior. În acel moment, doamna Lăcrămioara
Stratulat, directoarea Palatului Culturii, scoate din microbuz ca prin minune, şi translatorul de limbă
ucrainiană pe care avusese inspiraţia să-l aducă cu noi. Din acel moment ucrainienii şi-au dat arama
pe faţă, sumbrii şi agresivi, şi au început să negocieze la sânge. Cu multă încăpăţânare românească
am reuşit, cu graţie, să obţinem mai mult decât speram. Catalogul a ieşit la timp, la un preţ de cost
destul de mare şi a fost plătit de către Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III” şi Palatul Culturii.
Editura română, condusă de doctorul Porfireanu, şi-a rechemat oamenii din concediu şi, într-un
timp record, a livrat primele exemplare care au luat rapid drumul Vaticanului, împreună cu vasele şi
decorurile expoziţiei. Nu mare mi-a fost mirarea, când la puţin timp de la întoarcerea în România am
primit un telefon de la monsegnior-ul XYZ; era în ţară şi vroia să mă vadă.
M-am întâlnit cu domnia sa la o mănăstire catolică minusculă, într-un sat uitat de lume, unde
erau doar zece călugări, dintre care câţiva aveau peste 80 de ani. În mănăstirea mică şi sobră,
aproape sărăcăcioasă, domnea un aer de împăciuire şi calm. Monsegnior-ul, cu toate că era acolo
pentru prima oară şi doar de câteva ore, vorbea în latină şi italiană, prietenos şi familiar, de parcă se
cunoşteau de o viaţă. Era o seară caldă şi în jurul nostru pluteau roiuri de ţânţari. Domnia sa, în straie
220
simple de călugăr franciscan, lovea cu palma ţânţarii care-i pişcau faţă. Cunoscând dragostea
franciscanilor pentru animale, pe care Francisc D`Assisi (patronul ordinului franciscanilor) le numea
tandru: fratele meu câinele, fratele meu calul, etc. am surprins o glumă franciscană. Văzându-l
omorând ţânţarii, călugării l-au dojenit în glumă: „Omori pe fratele tău, ţânţarul?!”. La care răspunsul
său glumeţ a fost: „Sunt singur la părinţi şi nu am fraţi”. Domnia sa dorea din tot sufletul să vadă o
înaltă faţă bisericească ortodoxă, lucru care s-a şi întâmplat a doua zi. Odată ieşit de la întrevederea
cu înaltul prelat ortodox, părea destul de tulburat. Era mirat de vasta cultură a înaltei feţe bisericeşti
ortodoxe şi de carisma şi personalitatea sa puternică. Cu stupoare în glas mi-a mărturisit: „Cred că
domnia sa va fi următorul Patriarh al României!”. La acea vreme Preafericitul Teoctist trăia şi era în
plină formă.
I-am mărturisit că acest lucru nu este nici un secret pentru că nu ştie obiceiul locului:
îndeobşte scaunul mitropolitan al acelei regiuni istorice a dat întotdeauna pe următorul Patriarh al
României. Normal, Vaticanul dorea mai mult decât o expoziţie Cucuteni şi de ce nu, retrocedarea unor
biserici, dărâmarea clădirii ce umbrea Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, legături diplomatice mai
intense cu România, etc. Cred că răbdarea franciscană era de rigoare, Monsegnior-ul strângea de pe
uliţa satului toţi câinii care parcă îi simţeau sufletul bun şi îi murdăreau sutana cu labele lor. Atunci a
fost ultima oară când l-am văzut, nu a participat nici măcar la vernisajul expoziţiei de la Vatican.
Din cauza legăturilor intense avute cu partea ucrainiană, am reuşit să ne facem câţiva prieteni
preţioşi în grupul lor, astfel simţeam mai bine pulsul tendinţelor şi dorinţelor ucrainienilor vis-à-vis de
această expoziţie de la Vatican. Într-una din zile, un personaj destul de important din acest grup îmi
menţionează, în treacăt, faptul că în Ucraina se construieşte un muzeu în cinstea hatmanului Mazzepa,
personaj celebru în istoria Ucrainei. Acesta a reuşit, ca şi Mihai Viteazul în România, pentru scurt timp,
pentru prima oară în istorie, să obţină independenţa Ucrainei ca stat. Acest personaj este îngropat în
România, la biserica Noului Ierusalim din Brăila (dorinţa sa fusese să fie îngropat la Ierusalim, dar
moartea sa prematură l-a prins în Moldova). Muzeul ucrainian nu prea avea piese originale din acel
timp, ruşii devastând toate proprietăţile şi chiar mormântul lui Mazzepa de câteva ori. Unui funcţionar
ucrainian îi venise o idee năstruşnică, şi anume să recupereze Noul Testament al Bibliei lui Mazzepa,
tipărit la Alep în Siria, în jurul anului 1700. Era pentru prima oară când Noul Testament era tradus în
limba arabă. Un fapt de cinste pentru noi, Constantin Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti şi Antim
Ivireanu, înaltul Arhiereu al Bisericii Ortodoxe, au oferit tiparniţa pe care s-a tipărit această carte. Din
păcate, singurele exemplare rămase erau doar două: unul la o mănăstire din Alep, iar al doilea era la
Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Năstruşnicia consta în faptul că ucrainienii, cu un probabil
ajutor din interiorul Bibliotecii Academiei, doreau să „subtilizeze” acest exemplar pentru sume infime,
între 10.000 şi 20.000 de euro. Odată ce mi-au ajuns la ureche aceste rumori, la recomandarea unui
academician român cu suflet mare, m-am dus să consult Biblioteca Academiei române. Timp de trei
zile am căutat Biblia lui Mazzepa în secţia de cărţi străine, negăsind-o apoi la secţia de documente
străine,iar după trei zile am găsit-o, în cele din urmă, ascunsă în secţia de documente vechi româneşti.
Pesemne că cineva o plasase intenţionat într-un loc unde nu putea fi găsită.
O doamnă inimoasă mi-a adus în cele din urmă, Biblia lui Mazzepa şi a depus-o delicat pe o
masă de lectură. În mâinile ei înmănuşate, coperta grofată din piele de Cordoba arăta ca o bijuterie
minunată. Pentru a putea cerceta cartea am primit, la rândul meu, o pereche de mănuşi din bumbac.
Pe partea interioară a primei coperţi era lipită o foaie galbenă, împăturită, cu scriitura clasică a vremii,
care conţinea actul de vânzare-cumpărare al cărţii, în care vânzătorul era, după câte îmi aduc aminte,
unul dintre generalii Armatei Române din acel timp, generalul Papazoglu şi lista celor 14 oameni,
printre care şi câţiva arabi, care au consultat, în peste 100 de ani, această carte. Probabil că soarta
acestei Biblii ar fi fost cea dorită de ucrainieni şi nimeni nu i-ar fi observat lipsa încă 20-30 de ani dacă
această subtilă tranzacţie ar fi fost făcută. Am făcut o fotografie, cu ajutorul telefonului mobil, şi am
transmis-o ucrainienilor, explicându-le în subtext, într-un ataşament, că Biblia lui Mazzepa este în
mâini bune şi că va rămâne pentru totdeauna în inventarul Academiei Române şi că, având aprobările
necesare, o pot studia în sălile de lectură ale sus-numitei instituţii. Cu aceeaşi delicateţe, le-am
explicat că această Biblie face parte din patrimoniul naţional al României şi aşa va şi rămâne. Pentru
prima oară, mi-am dat seama că ar trebui să preţuim mai mult comorile pe care le avem în România şi
am sugerat că o mai bună securizare a acestor documente ar fi de dorit.
Între timp, membrii Fundaţiei, colectivul Palatului Culturii şi Seminarul de arheologie al
Universităţii Iaşi au lucrat pe rupte împreună cu domnul profesor Nicolae Ursulescu şi directoarea
Palatului Culturii, doamna Lăcrămioara Stratulat şi echipa ei. În ziua aranjării pieselor în expoziţie,
reprezentanţii Universităţii, ai Fundaţiei şi ai Palatului Culturii au dat o ultimă tuşă „profund
românească”, „rearanjând” conceptul ucrainian de poziţionare a pieselor într-un mod favorabil părţii
221
Romeo DUMITRESCU
româneşti. Oricum, la acel moment, vasele şi obiectele culturii Cucuteni din România dădeau forma şi
culoarea lor deosebită, făcând să pălească decorurile simple şi repetabile ale cultura Tripolie. Când am
ajuns la Vatican în pre-ziua vernisajului, echipa română era ostenită până la epuizare, dar expoziţia în
sine părea o minunată bijuterie. Palatul Cancelariei Vaticanului, o clădire sobră din secolul XVI, cu o
frumoasă curte interioară situată lângă Piaţa cu flori (Piazza dei Fiore), era luminat a giorno şi îşi
aştepta oaspeţii.
Partea română nu avea, în afară de domnul secretar de stat domnul Demeter Andras, de la
Ministerul Culturii, pe nimeni care să reprezinte oficial Guvernul României. Ministrul Culturii de atunci,
domnul Adrian Iorgulescu, îl împiedicase pe secretarul general, domnul Virgil Niţulescu să verniseze
expoziţia. Din partea ucrainienilor erau prezenţi cei doi sponsori, domnul Platonov şi domnul Taruta,
Ministrul Culturii ucrainiene, directorul muzeelor Ucrainei, o mulţime de funcţionari ai ambasadei
Ucrainei, etc.
Afişul uriaş de la intrarea în expoziţie era plin de companii sponsori, oficiali şi organizaţii
guvernamentale ale Ucrainei, în partea sa stângă, iar în partea dreaptă, partea românească, erau doar
trei instituţii inscripţionate firav, Ministerul Culturii şi Cultelor, fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III” şi
Palatul Culturii din Iaşi, şi lăsa impresia că afişul se va apleca spre stânga ucrainiană. Curtea interioară
începuse să se umple de televiziuni (italiene şi ucrainiene, dar niciuna românească), de oaspeţi de la
peste 60 de ambasade, de diaspora ucrainiană, de italieni, de personalităţi de la Ministerul Culturii
italian şi Ministerul Culturii Vaticanului. Noroc că Fundaţia plătise un cameraman care, mai târziu,
împreună cu Palatul Culturii, au realizat filmul vernisajului. În cele din urmă, după ce am dat
nenumărate telefoane în ţară, domnul ex-ambasador Turbăceanu a intervenit pe lângă excelenţa sa,
domnul Comănescu, Ministrul de Externe al României, aflat la Bruxelles atunci şi, în cele din urmă,
excelenţa sa, ambasadorul Lăzurcă, acompaniat de secretarul Ambasadei române la Vatican, domnul
Bleoca, şi-au făcut apariţia, destul de supăraţi de deranj. Domnul Bleoca s-a apropiat de grupul nostru
spunând: „Dacă nu telefonaţi cu insistenţă dumneavoastră, noi nici nu trebuia să venim la acest
vernisaj”. I-am răspuns destul de sec: „Atunci nici nu trebuia să veniţi!”, dar mai târziu am găsit
răspunsul comportamentului său şi am învăţat să nu-mi bag nasul în ştiinţa diplomaticească:
izbucniseră deja tensiunile Canalului Bistroe şi Insulei Şerpilor.
Probabil de atâta tensiune, excelenţa sa, domnul ambasador Lăzurcă a tras şi un pui mic de
somn la conferinţa de presă. În timpul conferinţei de presă, am încercat să destind puţin atmosfera ce
domnea în Italia în acel timp, din cauza întâmplării nefericite cu un conaţional de-al nostru, de etnie
romă, Mailat. Am mulţumit Vaticanului pentru primirea făcută expoziţiei noastre şi am mulţumit
italienilor pentru că au ocupat Dacia acum 2000 de ani. În glumă, am spus că ar trebui să ne
mulţumească şi ei nouă pentru că i-am neolitizat acum 7000 de ani. Întreaga asistenţă a izbucnit în
hohote de râs şi, pentru prima oară, a zâmbit chiar şi ambasadoarea Ucrainei la Vatican, doamna
Ijevtkaia.
Cei doi sponsori ucrainieni, domnul Platonov şi Taruta, au descins în model ţarist din SUV-uri
uriaşe negre şi, împreună cu gărzile de corp, au blocat o jumătate din curtea interioară, semn că
vernisajul putea începe. După discursurile obişnuite ale Ministrului Culturii Vaticanului, al Ucrainei şi al
Secretarului de Stat al Ministerului Culturii român, doamna Lăcrămioara Stratulat a îndreptat spre
intrarea expoziţiei grupul oficial şi cei trei reprezentanţi ai ţărilor participante au tăiat panglica formată
de benzile steagurilor celor trei ţări. Între timp s-a citit telegrama de bun venit la această expoziţie a
Preşedintelui Ucrainei, domnul Iuscenko. Înăuntru, ucrainienii încercau încă o dată să ne tragă o clapă
mediatică: formaseră un batalion de primire şi vizitare a expoziţiei, vorbitori de limba italiană. Era
ultimul lucru la care nu ne gândisem! Echipa română, istovită, se ocupa de vizitatorii din curtea
expoziţiei şi de aranjarea ultimelor detalii pentru banchetul ce urma. În faţa unei situaţii limită ca
aceasta, cu disperare şi tupeu, am preluat cu vestita tradiţie a „delicateţei româneşti”, prezentarea
expoziţiei în limba franceză (ca prin miracol mi-am amintit că limba oficială a Vaticanului este franceza
şi nu italiana). Partea ucrainiană s-a blocat literalmente, mai ales că ambasadoarea Ijevtkaia, singura
vorbitoare de franceză, lipsea din decor. Cu blândeţe, am dirijat fluxul de vizitatori, vorbindu-le când în
franceză, când în engleză, spre exponatele deosebite din România şi după cam 50 de minute am
reuşit să conversez cu cele 3 valuri succesive de vizitatori. „Prinţii bisericii”, monsegniorii si vizitatorii
erau miraţi de minunile neştiute ale acestui teritoriu din est, limes-ul roman de altă dată.
Teoretic vorbind, la această expoziţie, România a strălucit. Spre marea mea dezamăgire, cele
şase televiziuni ucrainiene îşi făceau treaba, intervievau, filmau în delir, iar a doua zi, pe primele
pagini ale ziarelor din Ucraina trona expoziţia de la Vatican, iar televiziunile lor erau în extaz.
Televiziunile italiene şi Euronews, la fel. Noi, românii, „copiii nimănui” şi „proştii satului” nu aveam nici
un reporter de la nici o televiziune privată sau publică din România, în afara cameramanului plătit de
222
Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III”, iar ziarele româneşti nu au acordat mai mult de 5 cm² acestui
eveniment. Sărmanul Mircea Eliade cred că se răsucea în mormânt! În anii antebelici scrisese că atunci
când protoistoria va fi la modă, România va sta cu fruntea sus în faţa oricărui popor pentru că avem
un neolitic minunat.
Mediatic vorbind, ca de obicei, România stătea la Vatican cu fruntea sus, dar cu faţa la perete,
ocolindu-şi încă o dată momentele în care putea face istorie. Ne-am îndreptat cu toţii la etajul
Palatului Cancelariei, spre sala în care trebuia să se desfăşoare banchetul. Oboseala se vedea pe
feţele tuturor. Grupul ucrainian s-a separat rapid în două: sponsorii s-au retras cu grupul de „elită”
ucrainian într-o sală laterală şi şi-au lăsat „slujbaşii executanţi” deoparte: ambasadoarea, directorul
muzeelor, etc în Sala Mare. Team-ul românesc, parcă victorios, s-a aşezat in corpore pe banchetele
cele mai înalte ale sălii, într-un grup compact şi vesel.
Partea românească a adus Corala Conservatorului de la Iaşi, care ne-a încântat cu muzică
medievală, frumos îmbrăcaţi în costume de epocă. Aplauzele au umplut de multe ori sala. I-au urmat
ucrainienii cu un trist quartet de coarde, neascultat aproape de nimeni. Până în acea clipă m-am
temut că ne vor lua faţa cu vestitele lor coruri ucrainiene. Partea română şi-a mai gustat încă o dată
victoria când directorul Muzeelor Ucrainei, domnul Krolevets, a venit la echipa românească dorind să
ciocnească un pahar de şampanie cu noi, zicând: „Voi, românii, în această expoziţie păreţi nişte
oligarhi”. Sensul adevărat al cuvintelor sale nu l-am înţeles nici până acum. Am cerut din depozit 20 de
volume ale expoziţiei şi m-am îndreptat direct spre camera unde sponsorii ucrainieni, sumbrii la faţă,
sărbătoreau cu anturajul lor şi le-am oferit, din partea României, cadou, aceste volume. Feţele lor s-au
destins pentru o clipă şi au mulţumit politicos. Gheaţa fusese spartă şi am revenit cu toţii în Sala Mare
a banchetului. Domnul Krolevets, în schimbul a două cataloage, a îndepărtat quartetul de coarde
ucrainian şi am putut proiecta în linişte şi în premieră filmul Fundaţiei, „Build to burn”, despre arderea
caselor de tip cucutenian. După câtva timp, am părăsit expoziţia şi la ora două noaptea, în Piazza dei
Fiore, la terasa ultimului restaurant deschis încă, am băut un pahar de vin, obosit la limită, dar cu încă
un vis împlinit. Un grup de lăutari, ţigani români, cântau lângă masa noastră. Le-am dat câţiva euro şi
mi-au mulţumit: „Merci conaşule, se vede că eşti d’ al nostru!”.
***
Povestea acestei expoziţii este doar o simplă vedere personală şi se referă la lucrurile pe care
eu le-am văzut, le-am simţit şi le-am înfăptuit. În sine, întreaga realizare a acestui eveniment deosebit
reprezintă munca a zeci de oameni care au trudit din greu şi ale căror nume nu le-am menţionat, nu
din lipsă de respect, ci din lipsă de informaţii şi pentru aceasta îmi cer scuze. Importanţa mea şi a
Fundaţiei „Cucuteni pentru Mileniul III” a fost minoră şi poate, mai mult, a constituit un declanşator şi
iniţiator în acest context. Ca de obicei, zidirea unei asemenea expoziţii depinde foarte mult de toţi
oamenii care şi-au depus energia, mintea şi dedicaţia pentru ca această cultură Cucuteni să fie
preţuită şi cunoscută, şi ca România să poată fi preţuită la valoarea ei adevărată.
Expoziția de la Vatican o doream ca începutul unui lung şir de expoziţii cu sau fără ucrainieni.
Am reuşit cu ajutorul arheologului Valentin Dergaciov să aducem şi o fundație americană interesată de
neolitic. Ei doreau o expoziţie a neoliticului românesc la New York, în muzeul fundaţiei lor. Mi-am făcut
datoria de onoare şi i-am ajutat să viziteze principalele muzee din România care deţineau piese
neolitice. Clasic pentru atitudinea noastră românească, fiecare director de muzeu căuta să tragă spuza
pe turta lui, căutând să ia conducerea acestui eveniment, neînţelegând ansamblul. În cele din urmă
i-am dus la Muzeului Naţional de Istorie a României şi dintr-o „greşeală de strategie” a Muzeului au
fost incluse piese neolitice atât din România cât şi din Bulgaria. Piesele neolitice din Bulgaria în mare
parte erau din aur şi aceasta a răpit din frumuseţea pieselor ceramice cucuteniene și gumelniţene din
România.
De altfel, fundaţia americană avea un concept puţin cam forţat feminist şi tematica expoziţiei a
fost impusă, de data aceasta, de către partea americană. În virtutea principiului „cine plăteşte,
comandă”, Muzeul Naţional de Istorie a României a acceptat conceptul şi expoziţia a devenit un fel de
film în care caii erau româneşti şi actorii erau americani.
Muzeul Naţional de Istorie a României care se erija în „Alma Mater” a tuturor expoziţiilor
româneşti de peste hotare, a livrat marfa, supus unui concept neocolonialist arheologic american.
După New York, expoziţia a continuat în Anglia şi apoi în Grecia. În Grecia mesajul expoziţiei a fost
diluat, exponatele fiind prezentate printre piesele neolitice şi ale civilizaţiei cicladice greceşti. În cele
din urmă, nimeni nu mai ştia ce e grecesc, bulgăresc sau românesc dacă nu citea cu atenţie
223
Romeo DUMITRESCU
etichetele. Condiţiile improprii de transport şi de manipulare au făcut ca unele dintre piesele
arheologice să se întoarcă în România într-o stare jalnică.
Ucrainienii şi-au urmat calea singuri, expunând în Canada, la Royal Ontario Museum şi, în cele
din urmă, la Expoziţia Internaţională de la Beijing, unde jumătate din pavilionul ucrainian a fost
decorat cu vase Tripolie. Fapt notabil şi în Canada şi la Beijing este, de data aceasta, că ucrainienii au
schimbat macazul şi au conlucrat cu arheologii oficiali, iar piesele prezentate au fost cele din colecţia
oficială a Muzeului Naţional ucrainian iar transportul pieselor a fost în deplin respect al regulilor
naţionale ale patrimoniului. Succesul de la Beijing a fost enorm. Beneficiul de ţară obţinut de Ucraina,
cu cele câteva milioane de vizitatori în câteva săptămâni, a fost notabil (numărul vizitatorilor ce au
privit piesele Tripolie în pavilionul ucrainian a depăşit de 100 de ori totalul vizitatorilor de la expoziţiile
româneşti neolitice de la Olten, Vatican, New York, Oxford şi Atena).
În acea perioadă, cu o lună înainte de Expoziţia Naţională de la Beijing, Fundația a fost
chemată la Ministerul de Externe pentru a crea, în pavilionul României (care avea forma unui uriaş
măr verde), un mic colţ Cucuteni. Mini-expoziţia presupunea un număr de 10-12 vase de elită, expuse
în nişele unui zid despărţitor, şi două ecrane LCD care ar fi rulat în paralel imagini despre cultura Yang
Shao (neoliticul chinezesc) şi pe celălalt ecran, informaţii şi clipuri despre cultura Cucuteni.
La sugestia excelenţei sale, ambasadorul Chinei, am fi avut un specialist român în cultura
Cucuteni (domnul Dan Monah) şi un specialist chinez în neolitic. Cei doi trebuiau să ţină conferinţe
inaugurale în dialog, despre cele două culturi (de ziua naţională a Chinei, excelenţa sa, ambasadorul
chinez la Bucureşti a ţinut un mic discurs la Ateneul Român despre lucrurile care ne unesc şi a rostit
cu mândrie că acestea sunt culturile Cucuteni și Yang Shao). Pregătisem mica expoziţie pentru Beijing
împreună cu Palatul Culturii din Iaşi şi eram gata, cu expoziţia împachetată. Aş fi asigurat din partea
Fundaţiei plata asigurării şi a transportului. Funcţionarul Ministerului de Externe român mi-a promis că
de îndată ce ajunge la Beijing va demara amenajarea şi transportul pieselor, lucru ce nu s-a întâmplat
niciodată. Domnia sa a dispărut în ceaţa chinezească şi o altă ocazie rarisimă a fost ratată de către
România. Totuşi, clipul de prezentare a României a conţinut, din cele patru minute şi jumătate, părţi
din filmul Fundației, „Nepoții lui Adam”. Scorul a fost Ucraina-România de 10 la 0.
Din păcate, arheopolitica românească fără un proiect coerent ne va face să pierdem şi alte
ocazii din nepăsare, egoism şi ignoranţă. Lumina care ar trebui să ne pună în valoare ca ţară şi ca
depozitar al acestor bogaţii este trimisă sub obroc! Astfel, pe termen lung, vom rămâne o mică
lumânare cu raze palide între Occident şi Orient, nebăgaţi în seamă şi neînsemnaţi.
Mulţumiri
Mulţumiri deosebite monsegnior-ului XYZ, mare iubitor al României şi fan Cucuteni. Mulţumiri
deosebite pentru munca extraordinară doamnei director Lăcrămioara Stratulat şi colectivului Palatului
Culturii Iaşi (Senica Ţurcanu, Adriana Moglan, Tamilia Marin, Arina Huşleag, Lucian Calancea). Munca
intensă şi detaliile duse la perfecţiune de doamna Lăcrămioara Stratulat au făcut ca această expoziţie
să strălucească.
Mulţumiri deosebite domnului Dan Monah pentru opoziţia continuă, care ne-a făcut să ne
îndârjim în realizarea acestei expoziţii.
Mii de mulţumiri muzeelor din Moldova românească şi Republica Moldova, care au oferit cu
generozitate cele mai frumoase din piesele lor.
Mulţumiri deosebite Seminarului de arheologie al U.I.A.C. pentru piesele oferite, clasificarea
obiectelor şi munca de organizare a expoziţiei la Vatican (Nicolae Ursulescu, Măriuca Vornicu,
Loredana Solcanu şi Felix Tencariu).
Mulţumiri Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău reprezentat prin Lăcrămioara-Elena
Istina.
Mulţumesc celor care au avut contribuţii prin redactarea fişelor de obiect, traducerea
catalogului, realizarea clasării obiectelor care au mers în expoziţie etc.: Loredana Solcan (Fundaţia
„Cucuteni pentru Mileniul III”), Cătălin Hriban şi Coralia Costaş (Complexul Muzeal Naţional Moldova
Iaşi), Ciprian Lazanu (Muzeul de Istorie din Vaslui), Aurel Melniciuc şi Maria Diaconescu (Muzeul de
Istorie Botoşani), Constantin Preoteasa (Muzeul de Istorie Piatra Neamţ), Ioan Mareş (Complexul
Muzeal Bucovina din Suceava), Sandor Sztancsuj (Muzeul Naţional Secuiesc), Veaceslav Bicbaev
(Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei).
224
Mulţumiri adânci domnului Valentin Dergaciov pentru excelentele scrieri şi prezentări din
catalogul expoziţiei. Mulţumiri domnului secretar general, Virgil Niţulescu şi Ministerului Culturii pentru
fondurile şi sprijinul acordate acestei expoziţii.
Mulţumiri aduse domnului ambasador Turbăceanu pentru intervenţia sa pe lângă Ministrul de
Externe al României, care ne-a asigurat prezenţa, în ultimele minute, a ambasadorului român la
Vatican, la acest vernisaj.
Mulţumesc domnişoarei Alice Mirela Stan pentru sprijinul psihologic şi pentru atenţia acordată
detaliilor vernisajului.
Mulţumiri domnului ambasador Lăzurcă şi secretarului 1 al ambasadei României la Vatican,
domnul Bleoca pentru sprijinul parţial acordat şi, în cele din urmă, pentru prezenţa lor la vernisaj.
Mulţumiri deosebite companiei Artex şi directorului său, domnul Vişan pentru reconstituirile de
excepţie făcute în interiorul expoziţiei.
Mulţumiri domnişoarei Ioana Robu de la Ministerul Culturii român, fără de care hăţişul
birocratic al organizării acestei expoziţii nu ar fi fost desluşit nici astăzi.
Mulţumiri doamnei profesor Silvia Marinescu Bîlcu pentru susţinerea continuă pe care mi-a
oferit-o în aceşti ani, cu umor şi încrâncenare.
Mulţumiri deosebite părintelui Eugen care şi-a sacrificat doi ani din viaţă şi poate şi cariera sa
ecleziastică, ajutând ca această expoziţie să poată avea loc.
Mulţumesc sincer domnului academian, profesor doctor Răzvan Theodorescu pentru sprijinul
acordat acestui demers.
Mulţumesc părinţilor mei care m-au învăţat că nu se poate „nu există”.
Post Scriptum
Înainte de publicare am recitit, pentru a nu ştiu câta oară, articolul în faţa colaboratoarei mele
şi directoarea Fundaţiei (Ioana Robu). Remarca ei a fost simplă şi brutală: „Articolul tău are o
conotaţie agresivă de parcă ar fi fost nu o colaborare, ci un conflict şi o concurenţă între tine şi
ucrainieni!”.
Mi-am dat seama că afirmaţia ei era perfect valabilă.
Retrospectiv, toată această „aventură”, în condiţiile date de atunci, a fost într-adevăr
concurenţială şi conflictuală. Partea ucrainiană, în acel timp, nu era reprezentată oficial de Ucraina ci
de doi oameni de afaceri şi de Fundaţia Platar în care prevala imaginea lor proprie şi a colecţiei lor, pe
când noi, apăram interesele României şi cultura Cucuteni.
Contextul acesta a luat sfârşit în urma expoziţiei ucrainiene de la Varşovia. După aceasta,
Ucraina a schimbat total contextul expoziţional (Canada şi China), respectând regulile internaţionale
ale patrimoniului.
225
Romeo DUMITRESCU
226
Foto 1. Afişul expoziţiei.
The poster of the exhibition.
227
Romeo DUMITRESCU
Foto 2. Romeo Dumitrescu în faţa afişului de la intrarea în expoziţie.
Romeo Dumitrescu in the front of the entrance in exhibition.
228
Foto 3. Romeo Dumitrescu, Nykola Platonov, Anatoly Gaydamac, Serghy Krolevets.
Foto 4. Tetyana Ijhevska, Nykola Platonov, Serghy Krolevets.
229
Romeo DUMITRESCU
Foto 5. Nykola Platonov, Tetyana Ijhevska, Romeo Dumitrescu, Virgil Taruta.
Foto 6. Marius Lăzurcă şi Romeo Dumitrescu.
Marius Lăzurcă and Romeo Dumitrescu.
230
Foto 7. Monsegnior alături de ministrul culturii din Vatican şi un arheolog italian.
Monsignor with the Ministry of Culture of Vatican and an Italian archaeologist.
Foto 8. Inaugurarea expoziţiei.
The exhibition inauguration.
231
Romeo DUMITRESCU
Foto 9. Lăcrămioara Stratulat la vernisajul expoziţiei.
Lăcrămioara Stratulat at the exhibition varnishing.
Foto 10. Imagine din expoziţie.
Image from exhibition.
232
Foto 11. Imagine din expoziţie.
Image from exhibition.
Foto 12. Conferinţa de presă.
Press conference.
233
Romeo DUMITRESCU
Foto 13. Conferinţa de presă.
Press conference.
Foto 14. Echipa din România.
The team from Romania.
234
ARHEOLOGIE ŞI (MICRO)POLITICĂ
An exhibition at Vatican (2008)
Romeo DUMITRESCU∗
You may probably wonder what Vatican, Bucharest, Kishinev and Kiev can possibly have in
common? The simplest answer would be: many delicate and rather complicate issues. Only once in
their existence - for a month in 2008 - they had something in common, namely, to collect and share
items belonging to the Cucuteni-Trypillia Civilization. This happened not in some ordinary place but in
one of the most famous and visited sites in the world, the core of Christianity, Vatican.
If we were to put it briefly and bluntly, we would describe it this way:
Discussions, negotiations and arrangements, from Moment Zero to the opening of the
exhibition: 5 years.
Exhibition visiting days: 21.
Visitors: 15,000 people, that is more than 700 people a day.
Total costs for all the 4 countries organizing the exhibition: approximately €1.5 million.
Cost of exhibition catalogue: over €50,000.
The stunning result of this venture was that many years ago, the Western world had the
chance to see but once more after the exhibition in Salonika that beyond the former Iron Curtain
there was something more than the evils they had been used to.
From the profitability point of view, everything was an utter disaster: the visitors’ admission
was free and most of the catalogues were offered to media institutions, TV, press and specialists. The
incomes resulting from the sale of this catalogue covered only one third of the initial investment of
€50,000, but what happened afterwards and the echo of this exhibition triggered an exhibition
calendar in the following years, in New York, Cambridge and Athens (custodian: the archaeologist
Dragomir Popovici from the Romanian National Museum of History) and the price of the catalogue
went up to over $300 on the Amazon and E-bay. Nevertheless, the fully-prepared, ready-to-be-visited
exhibition hid a huge amount of details, efforts and even sacrifices unsuspected by the thousands of
its visitors.
There is usually a ‘zero’ moment which always stems from haphazard, circumstance and
miracle. In 2003, the archaeologists of the relatively ‘new’ state of the Ukraine invited the Romanian
and other foreign Neolithicians to the first ‘International Congress of the Trypillia Culture’, held in Kiev.
By courtesy of the researcher Dan Monah, I also participated in this event as a guest. Actually, my
experience with the Ukraine, generally speaking, was disastrous, on account of two poor previous
voyages, (the former to Izmail, which ended up in an accident caused by a Volga which destroyed my
car and nearly killed me, followed by the Kafkaian Ukrainian police procedures and the latter to
Cernautzi, where, most of the time, I stayed in the hotel - with Lenin’s statue in front of it - listening
to howls and shotguns and being attacked by rackets on the highway by night. This time, I had
learned my lesson and so I hired two Ukrainian bodyguards and an armed driver, who unravelled to
us the ways through Kiev safely.
In the morning of the congress we were taken over from the hotel – naturally called “The
Ukraine” – and led to the Congress Hall of the Palace of Sports in Kiev, in a huge room with obsolete
furnishings, occupied by some 150 people, among which the only ‘internationals’ were a lady
∗
The Foundation “Cucuteni Pentru Mileniul III” (Cucuteni for the 3rd Millennium); [email protected]
Studii de Preistorie 8, 2011, p. 215-233. English version.
Romeo DUMITRESCU
archaeologist from Bulgaria, an Italian researcher, Mr. Dan Monah and, quite peripherally, I the
undersigned. If we were to consider the fact that the researchers were from different states, exrepublics of the late Soviet Union, we might kindly call it an ‘international’ congress. As there was no
interpreter, I hardly understood anything, but we were amazed by the Leninist and ceremonial-Slavic
style of every presentation. Everything seemed to come from distant, past times.
Judging by the projected slides and the too mathematical charts, the archaeologists appeared
to be passionate and articulate. Later on, I found out that the Ukrainian neo-ultranationalism and two
affluent ‘supporters’, along with the current president Viktor Iuscenko, offered financial and ideological
support in order to gild the identity of the new state of the Ukraine, by promoting the Trypillia culture.
Unfortunately, the pottery discovered in Ukraine belonging to Trypillia culture were mostly coming
from Northern Bukovina – a former territory of the Great Romania, formerly under Austro-Hungarian
occupation - most of them from the famous site of Sipenitz. When forced patriotism, politics and
money meet together, one may fear the result: archaeological politics, generically called ‘Archaeopolitics’, which fallen into evil hands, may cause a disaster. The two passionate financial supporters of
the project, Mr. Taruta and Mr. Platonov, redoubtable businessmen, otherwise nice, had managed to
gather a sort of ‘personal’ exhibition, via more or less orthodox ways, made up of Trypillian pottery
and objects, while the Ukrainian political leadership generously placed at the disposal of the Platar
Foundation (an acronym of the two businessmen’s names) the building of the old arsenal in Kiev to be
used as a Museum.
In order to be displayed outside the Ukraine, all these Trypillian items were transported in
diplomatic suitcase, infringing and bypassing the patrimony international laws. It was this way that
the Ukrainians made their exhibitions in Warsaw and Vatican. Following the Warsaw exhibition, an
international press scandal provoked by the Ukraine’s Academy of Sciences burst out, related to the
breaching of patrimony laws and any further association with the Ukrainians could have cast a shadow
on our exhibition at Vatican.
Actually, under these serious circumstances, the Ministry for Foreign Affairs showed both oral
and written reluctance to our co-participation in the exhibition at Vatican in connection with such
practices of the Ukrainians. During the Kiev Congress in 2003, in the reception hall of the Room of
Sports, there were a few scores of Trypillian items on display, belonging to the Platar collection; when
seeing them, the archaeologist Dan Monah, with his subtle sense of humour, classified some as
uncertain and devoid of scientific value, as they had been detached from the archaeological context
due to their ‘collecting’ and far-fetched ‘periegesis’ by some amateur smugglers, local Ukrainian
counterfeiters.
Towards the end of the congress, I had the chance to present a documentary about Cucuteni
(made together with the National Cinematographic Centre and the Foundation ‘Cucuteni for the Third
Millennium’ – Adam’s Grandchildren), which led to a little happy event. During the reception following
the congress, a tall handsome young man, watched by fully armed bodyguards, approached us,
introducing himself as one of the sponsors’ son, namely Platonov junior, and invited us to accompany
him to his father’s house. Mr. Dan Monah, I and the two bodyguards were surrounded by the young
Platonov’s SUV cars and arrived in front of an old building, Victoria-style (a new type of Stalinist
architecture, resembling the former ‘Scanteia House’ in Bucharest), located near the building of the
Ukrainian government. After they had checked us to the skin and disarmed our bodyguards, we were
taken to one of the building’s floors and we landed into a paradise of Antiquity collectors, a pinacoteca
that could stir the envy of any museum in the world.
Mr. Platonov Senior was ruling over all these treasures as a Russian ‘little father.’ At that
time, he was severely ill and immobilised in a wheelchair, pampered like a child by many people who
showed him great respect. Unfortunately, he died two years later. After tea and polite exchanges, we
discussed a little about the film, about Trypillia and a future possible collaboration. As an engineer
expert in the Black Sea geology (he had recently worked with various American research companies,
by the Crimean shore), Mr. Platonov senior admitted that the theory of the Foundation’s film, Adam’s
Grandchildren (the disappearance of the Cucuteni civilization as a result of the Biblical flood), was
quite believable since, geologically speaking, thousands of years ago the Black Sea had previously
been a freshwater lake invaded later by the salt waters of the Mediterranean Sea through the straits
of Bosphorus and Dardanelles.
He suggested establishing a Neolithic research centre of the Black Sea bordering countries,
which should mandatorily include Turkey, Bulgaria, Romania and the Republic of Moldova, and that a
first meeting should take place in Bucharest a few months later. The ‘pearl’ of the discussion turned
up at the end as he proposed a joint exhibition – Cucuteni and Trypillia – at Vatican and Beijing the
216
following year. He seemed rather determined as he explained to us that they were going to do this
with or without us, anyway.
I deemed this idea to be dangerous for us, the Romanians, who in the past years were
indulging in self-gratifying attitudes, blind, dumb and deaf to the Cucuteni civilization, our last
exhibition in Salonika dating back some time before the year 2000. Due to some problems we had
then with the Romanian Ministry of Culture and the Greek state, the exhibition was a media disaster,
saved only by the excellent catalogue of the event.
From that moment on, the countdown for the Vatican exhibition started and I could call this
moment: ‘Moment Zero’. The congress ended in a universal ‘grey’ attitude that is, the state official
archaeology demonstrated on the ground floor of the building against the ‘private’ arrangement of the
Trypillia Congress (the Ukrainian Academy and University versus the Taruta-Platonov Foundation and
the illuminati surrounding them). There, it was also reconfirmed to me that archaeologists’ favourite
drinks are brandy and vodka, that any archaeologist in the world would challenge any other
archaeologist and, furthermore, would beat him up if needs be! After visiting the Pechersk Lavra (Kiev
Monastery of Caves) and the Literature-Memorial Museum to Mikhail Bulgakov - author of The Master
and Margarita, Mr. Monah’s favourite novel – we returned to Romania, safe and sound.
From here, we swiftly activated the contacts between the Foundation and the Vatican
Ministry of Culture. It was a Sisyphean work, since Vatican is a well-established institution, with over
500-year experience in museums, while I, a novice in everything, was pushing my luck. I hence sent a
decent request to the Management of the Vatican Museums to hold an exhibition in the ‘temporary
exhibition hall’ on a peri-religious topic which would turn into ridicule my enthusiastic venture. As we
took the Flood as the reason for the disappearance of the Cucuteni civilization and put forth the
Theory of the 21 figurines as a practical illustration of the Biblical mandate – ‘Be fruitful and multiply!’
– the official answer was brief and stern : ‘Unfortunately we cannot do it this year, because we are
celebrating the 500th anniversary of the first exhibition at Vatican and for the time being all the
museums are scheduled for other exhibitions in the coming years.’ Another paragraph of the letter
mentioned that the Vatican Museums were actually specialized in the Middle-Ages and the
Renaissance and they had no expert in the Neolithic Age or any expertise in that historical period.
Unofficially, the refusal was based on three clear reasons which were also written in the internal notes
going around in Vatican:
1) The theory of the Flood as the end of that world is childish!
2) The figurines and the hypothesis that the 21 figurines could be related to
fertility are inadequate for an exhibition at Vatican (fortunately, the hypothesis was
accepted and published a few years later in the British Archaeological Reports -B.A.R,
following a presentation made at the Congress on the Neolithic Age in Lisbon, in 2006).
3) The ‘commercial success’ of this exhibition would presumably be insignificant
in comparison with other exhibitions made in the Vatican Museums.
Signed Monsignor XXX
The answer was bitterly disappointing to me! I was thinking that such an exhibition offer
could not possibly be turned down! A few months later, I returned to Vatican with a new request and
a rephrasing of the exhibition topic better suited, I thought, to the Vatican Museums’ style. At the
same time, an unexpected help came from the new Manager of the ‘Moldavia’ National Museum
Complex of Iași – known to the public as the Palace of Culture of Iași – Professor Lăcrămioara
Stratulat. With the aid of her relationships and my old connections in Vatican, I managed to pay a first
visit there and have a face-to-face conversation with the Director of the Vatican Museums. In the
temporary exhibition halls there was an exhibition on display about the impact of the famous ancient
statue ‘Laocoon and his sons’ on art (graphic design, sculpture, painting). The exhibition was almost
perfect in all details, with a single shortcoming: El Greco’s painting ‘Laocoon’ was missing, because the
legal owners refused to lend it to Vatican. I was stunned at learning the cost of arranging, insurance
and transport fees: over €2 million, out of which €300,000 only for the arrangement of this exhibition.
Hinting at our possible exhibition on Cucuteni at Vatican, I tried to explain to the Director of
the Vatican Museums that, out of financial reasons, we were going to take the arrangement of the
exhibition upon ourselves. The Vatican was usually extremely selective and sensitive towards certain
companies which tackled the arrangement of exhibitions in their museums. We were also turned down
on this account. The Polish pope was severely ill and had he lived, it would have been probably much
217
Romeo DUMITRESCU
easier for us. He was particularly sensitive and receptive to the ex-communist countries and especially
to Romania (because around World War II, the Polish Treasury had crossed Romania via Constantza,
in discretion, reaching England and thousands of Polish refugees had been received with open arms in
Romania.) Then I found out, from several monsignors, that another request for a Neolithic exhibition
–Trypillia – made by the Ukrainians, was on the desk of the Director of the Vatican Museum. This
request had also been blocked, as by miracle, on account of the Romanian request made by the
Foundation a while ago. Vatican’s subtle suggestion, revealing a Jesuit mindset, was that it was high
time we came to peace with the Ukrainians on this issue, and thus we could possibly open a CucuteniTrypillia exhibition in the not so distant future, but only together with the Republic of Moldova and the
Ukraine. The translation in plain Romanian was: ‘The Vatican cannot discriminate against different
peoples!’ In a way, the chronology of events helped us.
At the International Congress ‘Cucuteni - 120 Years of Research: A Summing-up’- this time a
really international congress held in Piatra Neamț – where we met again the official archaeologists of
the Republic of Moldova and Ukraine, things evolved differently. After a successful experiment of
burning down some Cucuteni-like houses (near the museum which shelters a Dacian tumulus on its
site) run by the ‘Cucuteni for the Third Millennium’ Foundation, assisted by the Seminar on Ancient
History and Archaeology of the University of Iași, in the presence of more than 60 archaeologists from
several countries, we managed - tamed by the cold weather and a good dinner – to conclude the socalled ‘Piatra Neamț Pact’, where Romanians, Ukrainians and archaeologists from the Republic of
Moldova ‘clinched the deal’ and admitted once more in 7,000 years’ time, that Cucuteni and Trypillia
was more or less the same civilization (despite some minor verbal oppositions on the part of Dan
Monah). With a fresh new portfolio, I went to Vatican again; but for the third time, the request for the
Cucuteni Romanian exhibition was rejected. I was once more disappointed and completely baffled.
As ‘what goes around comes around’, the Director of the Vatican Museums was replaced by
a very special lady, an iron hand. Within a few months since my last visit to Vatican, when it seemed
there was no hope left, the miracle happened and, you will hardly believe it, on the Ukrainian side.
Steady and industrious as the Ukrainians are, they obtained another room for the future CucuteniTrypillia exhibition, under the two following conditions imposed by the Vatican:
1. The Cucuteni- Trypillia exhibition would not be held in the temporary exhibition hall, but
in the Vatican old Palace of Chancellery, a building in Piazza dei Fiore.
2. The exhibition could only take place in the joint presence of the civilization called from
then on ‘Cucuteni-Trypillia’ and through the joint participation of museums of Romania, the
Ukraine and the Republic of Moldova.
The exhibition was scheduled in September 2008, the arrangement costs had to be paid to
the company indicated by the Vatican and the rental of the Palace of Chancellery which amounted to
around €40,000 for the three weeks the exhibition was to be open had to be directly paid to the
Vatican Museums. From this moment on, the dream came true but it also turned into an ordeal in the
positive meaning of the term. In 2007, we had the first meeting with the representatives of Vatican
Museums. It was then that I had the rare opportunity to visit the hidden side of the Eternal City.
Monsignor XYZ, a great lover of Romania, saw me through the Vatican’s gardens, an imperial
garden flanked by the crowns of sea pines, full of villas and statues erected by the ‘great papal
families’ between the 14th and the 17th centuries. These were Popes’ favourite spots for daily
recollection. I drank water from the Pope’s private fountain in the hall of the entrance to his private
apartment and I partially visited the Library of the Secretariat, wrongly named the Secret Library of
Vatican. I had the pleasure to speak to one of the Library custodians, a Romanian brought up in
Argentina who had never visited Romania. He was complaining that since the invention of the
typewriter and carbon paper and especially of the computer and printer, the Library had become too
small. If the documents issued by the 18th -century Popes were crammed in a few trunks, those
belonging to Pope Paul II filled a few rooms which, at that, were to be opened only 50 years later
according to the Vatican rules. At the entrance to the archives - less accessible than Fort Knox - an
important announcement was posted: ‘Whoever enters this building with open fire or smokes inside,
will be immediately and forever denied access.’
The part of library concerning Romania covered a few square metres and had last been
studied by the Romanian specialists in the 1970s. I was surprised by the subtle and comprehensive
remark of the custodian: ‘It seems that we know a lot about you, the Romanians, more than you
know yourselves.’ As a consequence, he visited me in my extra-muros hotel of the Vatican at one
o’clock a.m.; he was holding a stack of copy reports from some Catholic priests in Transylvania to the
218
Catholic Diocese of Szeged, by which the ecclesiastical authority was informed that the Hussites
started to get into Transylvania and gain supporters. The answer (translated from Latin by himself)
was stern and pragmatical: ‘throw them out and shut down their businesses!’
At the end of my visit to the basement, through which I would have never been able to get I reached the tower of Pope Gregory (to whom we owe the Gregorian calendar and music). The
Vatican, as a good housekeeper, has its own railroad station, with a perfectly polished locomotive, its
own garage with its two Popemobiles, its own Postal Office and Mint, and even its own fire brigade;
the transit through Vatican is only allowed by permits with green, red or yellow stripes which
accurately describe the places you may visit. The Swiss guards dressed in their famous yellow
costumes were everywhere, armed not only with halberds but also with shotguns and walkie-talkies.
Each time they would greet you in a polite military manner, check your permit and personally see you
to your place of destination.
I reached the Vatican’s Ministry for Foreign Affairs in a lift which had seen several
pontificates, accompanied by a polite and ribboned liftman who led us to the outside terrace, the only
semi-official place where one is allowed to smoke within Vatican. On the right hand one could see the
large Saint Peter Basilica, right ahead was the plaza filled with people and on the left one could see
the Pope’s suites (he was receiving the visit of his brother at the time). Monsignor XYZ jokingly
remarked: ‘From here we can even smell what the Holy Father is eating!’ My youngest son, Alex, was
taking pictures like a small Japanese and later on, looking at his pictures he candidly remarked: ‘I
wouldn’t like to have one of these monsignors as an enemy.’
Once the discussions in the monsignor XYZ’s office had ended – after several interruptions by
worried monks wearing Franciscan frocks, as the war in Lebanon had burst out and the Vatican was
preoccupied with the Catholics’ fate in this country - I was not surprised to learn subsequently that
the Catholic-Christian side of Beirut had been spared as by miracle) I left through other caves and
corridors, reaching directly through a small door the Sistine Chapel (outside, the visitors’ line stretched
one kilometre far) and arriving again through some intricate ways at the Great Basilica and from there
at the Vatican Great Square.
As soon as I returned to Romania I found out that the Republic of Moldova had no money
whatsoever for the common expenses, transport and insurance fees (eventually, Romania as a
motherland assumed all these expenses). But it was the Ukraine that wanted to lead the arrangement
of the entire exhibition, to get the best place in the exhibition room, to have pride of place on the
exhibition’s posters etc. It seemed as if Romania’s wishes didn’t count at all! At a crazy pace, we
would visit by turns the Republic of Moldova, the Ukraine, Vatican, getting entangled in a huge
bureaucratic, autocephalous, bicephalous, tricephalous chaos – where everybody wanted to be the
head (but which actually made neither head nor tail) and their vanities collided.
-
Who would be the custodian?
Which museums would lend the items?
Who was going to draw up and publish the catalogue?
Who would supervise the whole arrangement activity?
Who and how would inaugurate the exhibition and a great many number of ‘who’, ‘what’
and ‘when’.
The conflict was quickly settled by the secretary general of the Ministry of Culture, Mr. Virgil
Nițulescu, who provided the funds for the exhibition, chose the negotiation and organising committee
on the Romanian side and decided that the main organisers should be the Museum of the Palace of
Culture and the ‘Cucuteni for the Third Millennium’ Foundation, on behalf of the Ministry of Culture.
We were dealing with an extremely annoying casse-tête: the Republic of Moldova was then at
war with Romania and its embassy in Kishinev seemed to be under siege. His Excellency - the
ambassador and the clerks of the Romanian embassy were extremely kind and were feverishly toiling
for the good image of Romania. Owing to their priceless help, things between Romania and the
Republic of Moldova went smoothly, needless to mention that the Director of the National Museum of
the Republic of Moldova, the researcher Eugen Sava, a devout pro-Romanian, along with the
archaeologist Valentin Dergaciov worked hard and offered the best items in their museums for the
exhibition at Vatican! The Ukrainian party, however, self-designated as mastermind, set itself up as a
Slavic autocrat trying to patronize us all and downplay our contributions. The heavy artillery was
represented by the Ukraine’s ambassador at Vatican, a friend of the Iuscenko family, Her Excellency
219
Romeo DUMITRESCU
Mrs. Ijevtkaia (whose husband was the ambassador of the Ukraine in Washington), a career diplomat,
and by the Director of the Ukrainian Museums, Mr. Krovelets (who was also a career army man).
One could feel the pressure they were trying to exert as they attempted countless times to
get rid of us, the Romanians. At a certain point, they were determined to make the exhibition alone, if
we hadn’t received the funds in time, and they tried to disparage the Romanian team against which
they filed a complaint with the Romanian Ministry for Foreign Affairs and the Romanian Ministry of
Culture. They went over the top by allying with the Romanian ambassador at Vatican, Mr. Lazurca and
the secretary of the Romanian embassy at Vatican, Mr. Bleoca. In corpore they were calling the
Foundation’s and my own removal from the Organising Committee on account of alleged aggressive
attitude and lack of diplomacy. Wonderful and constructive like a real ‘mason’, the Secretary General,
Mr. Virgil Nițulescu, found the necessary funds in time for the exhibition and sent to the Embassy of
the Ukraine at Vatican the final decision of the Romanian Ministry of Culture which decided not to
change the structure of the Romanian Committee organising this exhibition. From that moment on,
the Embassy of Romania at Vatican fully withdrew its support and we had to meet the Ukrainians in
hotel protocol rooms, a ridiculous and unconvincing attitude considering the elegant old-fashioned
Ukrainian protocol, Motherland type.
I managed with difficulty and at the last minute to decide who would be in charge with the
exhibition scenography. The Ukrainians already had a rather elaborate concept devised by a great
painter, Mr. Anatolie Gaidamak, with whom I got on well from the very first moment and to whom I
offered my camera as a token of my full admiration. At the end of a few hours’ discussion Mrs.
Stratulat and I were convinced that the concept could work, with slight alterations, and we partially
accepted the Ukrainian ideas along with Romanian additions (ARTEX, a company headed by Dr. Vişan,
specialising in museum exhibitions, worked wonders).
We nevertheless faced the most difficult task back home: the exhibition catalogue which was
as important as the exhibition itself was still in drawing-board stage. The exhibition usually goes away
but the catalogue remains. We deftly avoided the Ukrainians, who wanted to take control of the
catalogue as well. The Ukrainian texts were written by an ‘illuminatti’ but well-meant archaeologist (in
my opinion). The Republic of Moldova firmly decided for the archaeologist Valentin Dergaciov – whose
discourse was brilliant but whose Romanian wasn’t very good (he mostly published in Russian and the
catalogue had to be written in English.) The Romanian section of the catalogue had to be virtually
provided by the archaeologist Dan Monah who willingly withdrew a month before the publishing. We
were saved by the Professor Nicolae Ursulescu who graciously helped us with a wonderful text,
coordinating the whole catalogue and putting in a scientific jargon the cranky doctrinaire story of the
Ukrainian ‘specialist’.
The work under the pressure of a tight deadline, and the lack of photos from the Ukrainian
party overstrained our nerves. The Ukrainians kept blackmailing us with the photos in order to get the
best position for their items, a favourable chronology during the exhibition opening, the right-hand
side of the poster, the lead of the guiding tour at the opening etc. Upon the visit made to Kiev, I grew
to know the Ukrainian party’s game. The meeting there had to take place at one of the young
Platonov’s properties, located in a quite affluent quarter. Before it, we had to visit our embassy for the
last details. On the car placed at our disposal by Platonov junior we were warned by Romanian
officials not to utter a word, therefore our conversations looked like a pantomime. Honestly, never
before had I felt so good in a Romanian embassy! There was a warm atmosphere as the clerks
devoted themselves to make things work. But the talks and the final decision were made in the
embassy yard in a terrible cold, moist weather. The reason was not that simple: they had had the
embassy renovated and our clerks had been stunned by the number of wires and objects found in the
building plaster. You can hardly tell the Ukrainian’s apart from the Russian’s.
Platonov junior was waiting for us in his sober but beautiful walnut panelled office, where
Trypillian pots and the volumes published by the Platar Foundation were everywhere on display. We
held a moment of silence in the memory of Mr. Platonov senior, who had passed away not long
before, then approached the topic of the Vatican exhibition. The Ukrainians shrewdly tried to block the
talks; ‘We do not understand English’ declared Mr. Krovelets, the Director of the Ukrainian Museums.
The Romanian side had brought along a translator for the Russian language. ‘We can speak and talk
Russian because we have a translator of Russian’, I told them. The reply was stern: ‘You know, we
officially speak the Ukrainian language and we only write in Ukrainian,’ Mr. Platonov junior asserted.
At that moment, Mrs. Lăcrămioara Stratulat, the Director of the Palace of Culture, produced out of the
van as if by miracle, a translator for the Ukrainian language whom she had been inspired to bring
along with us. From that moment on, the Ukrainians showed their true colours, and started cut-throat
220
negotiations in a gloomy aggressive way. Due to our steady Romanian stubbornness, we finally
managed to get more than we hoped. The catalogue came out in time at a rather high cost which was
entirely covered by the ‘Cucuteni for the Third Millennium’ Foundation.
The Romanian publishing house, headed by Dr. Porfireanu, called its people back from their
leave and, in the nick of time, delivered the first copies which were quickly dispatched to Vatican
along with the pottery and the exhibition decors. I was surprised when shortly after my return to
Romania I received a phone from Monsignor XYZ; he was there and wanted to see me.
I met him in a world-forgotten village, in a tiny Catholic monastery, with only 10 monks left,
some of them in their eighties. The tiny and sober monastery had a calm, peaceful atmosphere. The
Monsignor, though he had been there for the first time and arrived only a few hours earlier, was
addressing them in Latin and Italian in a friendly and familiar way as if he had known them for a
lifetime. It was a warm evening, and swarms of mosquitoes were buzzing around us. His eminence,
dressed in simple Franciscan habit, kept slapping the mosquitoes stinging his face. As I am acquainted
with the Franciscans’ love for animals, whom Francisc D’Assissi the patron of the Franciscan order
fondly called ‘brother Dog’, ‘brother Horse’ etc., I was amused by a Franciscan joke. Seeing him as he
was killing mosquitoes, the monks jokingly scolded him: ‘Are you killing your brother Mosquito?’ To
which he funnily replied: ‘I am an only-child and have no brothers!’ His eminence deeply wished to
see an Orthodox hierarch, and he managed to do so the following day. He seemed pretty troubled
after having the meeting with the high Orthodox prelate. He had been amazed at the vast knowledge
of the high Orthodox prelate, his strong personality and charisma. He confessed to me in a stunned
voice: ‘I think he is going to be the next Patriarch of Romania!’ At the time His Beatitude Theoctist
was still living and was in good health.
I told him that this was an open secret but he wasn’t aware of the local custom: it was
always from the Metropolitan see of that historical region that the new Patriarch came. It was but
natural that the Vatican wanted more than a Cucuteni exhibition; in all likelihood, the retrocession of
certain churches, the pulling down of the towering building that loomed above St. Joseph cathedral in
Bucharest, closer diplomatic relationships with Romania etc. I think the Franciscan patience was
compulsory; the Monsignor was attracting all the dogs on the village small roads as they seemed to
sense his good soul and smeared his frock with their paws. It was the last time that I saw him; he
didn’t even attend the opening of the Vatican exhibition.
Owing to the tight relationships with the Ukrainian side, we managed to make a few valuable
friends in their group and consequently I was better able to grasp Ukrainians’ disposition and wishes
about this exhibition at Vatican. One day, a rather important person in this group incidentally let me
know that there was a Museum under construction in the memory of Hetman Mazeppa, a famous
character in the history of the Ukraine. Like Michael the Brave in Romania, he had been the first ruler
to gain the (short-lived) independence of the Ukraine as a state. This character is buried in Romania,
at the Church of the New Jerusalem in Brăila (his last wish was to be buried in Jerusalem but his
untimely death caught him up in Moldova). The Ukrainian Museum hardly had any original item of that
period of history, as the Russians plundered all Mazeppa’s lands and even his tomb several times. One
Ukrainian clerk had a fancy idea, namely to recover the New Testament of Mazeppa’s Bible, printed in
Aleppo, Syria around 1700. This was the first translation of the New Testament into Arabic. To our
honour, Constantin Brâncoveanu, ruler of Romanian Country and Anthimus of Iberia, a metropolitan
of the Orthodox Church, offered the press on which this book was printed. Unfortunately, there were
only two copies left: one in a monastery in Aleppo and the other in the Library of the Romanian
Academy, in Bucharest. The crazy thing was that the Ukrainians, possibly with some inside help,
wanted to lift this copy for an insignificant amount of money, about €10,000 - 20,000. Once I had
caught wind of these rumours, I went to visit the Library on the recommendation of a big-hearted
Romanian Academician. I had searched for Mazeppa’s Bible for three days in the Foreign Books
section, then in the foreign documents section, and I finally found it hidden in the Old Romanian
documents section. Someone must have intentionally put it in a place hard to discover.
A helpful lady eventually brought me Mazzepa’s Bible and delicately placed it on a lecture
desk. In her gloved hands the corrugated cover made of Cordoba leather looked like a wonderful
jewel. I received a pair of cotton gloves in my turn in order to be able to investigate the book. On the
inside of the first cover was stuck a folded yellow sheet, in the characteristic writing of the time: it
was the contract of sale of the book, in which the seller was, as far as I remember, one of the
Romanian Army generals of the time, the general Papazoglu as well as the list of 14 people, including
a few Arabs who had consulted this book in over 100 years. The Bible might have ended up in the
hands of Ukrainians, and nobody would have noticed its absence in the next 20-30 years if this
221
Romeo DUMITRESCU
covered transaction had been made. I took a picture with the my mobile phone and sent it to the
Ukrainians, explaining to them in an attached text that Mazzepa’s Bible was in good hands and would
forever remain in the inventory of the Romanian Academy, but they could study it in the lecture
rooms of the above-mentioned institution provided they had obtained all the necessary licenses. I
went on to explain in the same polite tone that this Bible was part of the Romanian National
Patrimony and it would stay that way. For the first time, I realized that we should value more the
treasures we have in Romania and I suggested better security measures for these documents.
Meanwhile, the Foundation’s members, the staff of the Palace of Culture and the Seminar on
Archaeology of the University of Iași were working hard together with Professor Nicolae Ursulescu and
the Director of the Palace of Culture, Mrs. Lăcrămioara Stratulat and her team. The day the items
were set in the exhibition, representatives of the University, the Foundation and the Palace of Culture
gave a last deeply Romanian touch, ‘rearranging’ the Ukrainian layout of exhibits in a way favourable
to the Romanian side. Anyway, at that moment, the pottery and objects belonging to Cucuteni Culture
of Romania revealed their special colour and form, outshining the simple repetitive decorations of
Trypillian Culture. When I reached Vatican on the opening’s eve, the Romanian team was exhausted,
but the exhibition itself looked like a wonderful jewel. The Vatican Palace of Chancellery, a sober 16th century building with a beautiful patio, near the Square of Flowers (Piazza dei Fiore), was lit a giorno
and waiting for its guests.
There were no official representatives of the Romanian Government, with the exception of
the secretary of state Demeter Andras, from the Ministry of Culture. The incumbent Minister of
Culture, Adrian Iorgulescu, prevented the secretary general Virgil Nițulescu from opening the
exhibition. On the Ukrainian side there were the two sponsors, Platonov and Taruta, the Ukrainian
Minister of Culture, the Director of the Ukrainian Museums, and a great number of clerks from the
Embassy of Ukraine.
The huge poster at the exhibition’ entrance was covered on its left-hand side with the names
of sponsor companies, official and governmental organisations of Ukraine whereas on the right-hand
side, the Romanian one, there were only three institutions thinly inscribed, the Ministry of Culture and
Religious Affairs, ‘Cucuteni for the Third Millennium’ Foundation and the Palace of Culture of Iași,
which made the poster look as if it was about to tilt to the Ukrainian left. Into the patio poured the
staff of several television stations (Italian and Ukrainian, but not a single Romanian one), guests from
over 60 embassies, the Ukrainian Diaspora, Italians and personalities from the Italian Ministry of
Culture and the Vatican Ministry of Culture. Luckily, the Foundation had hired a cameraman who, later
on, along with the Palace of Culture, made the exhibition opening into film. Lastly, upon making
countless calls to Romania, the ex-ambassador Turbăceanu interceded with his Excellency Mr.
Comănescu, the Romanian Ministry for Foreign Affairs who was then in Brussels and eventually His
Excellency, ambassador Lăzurcă, accompanied by the Secretary of the Romanian Embassy in Vatican,
Mr. Bleoca showed up, looking rather disturbed by the intervention. Bleoca approached our group and
said: ‘If it hadn’t been for your calls, we shouldn’t be here!’ I answered him back rather coldly: “Then
you shouldn’t have come at all!’, but later I found out the reason for his behaviour and learned to
mind my own business and not to interfere with the diplomatic affairs anymore; the tensions
regarding the Bistroe Channel and the Isle of Snakes had already started.
It was presumably on account of these tensions that His Excellency, ambassador Lăzurcă
took a nap during the press conference. As for me, I tried to lighten a bit the tense atmosphere that
reigned in Italy, on account of a problem with one of our compatriots of Rroma origin, Mailat. I
thanked the Vatican for hosting our exhibition, and thanked the Italians for invading Dacia 2,000 years
ago. Jokingly, I said that they should in their turn thank us for Neolithicising them 7,000 years ago.
The whole audience burst into laughter and, for the first time, even Mrs. Ijevtkaia, the ambassador of
the Ukraine in Vatican, smiled.
The two Ukrainian sponsors, Platonov and Taruta descended in a tsar-like manner from huge
black SUVs, and blocked half of the patio with their bodyguards, which meant that the exhibition could
be opened. After the usual discourses of the Vatican and Ukrainian Ministers of Culture and the
Secretary of State of the Romanian Ministry of Culture, Mrs. Lăcrămioara Stratulat led the official staff
to the exhibition entrance and the three representatives of the participating countries cut the ribbon
made in the colours of the three countries’ flags. Meanwhile, the Welcome telegram sent by the
president of the Ukraine, Mr. Iuscenko, was read. Inside the Ukrainians were trying once more to get
the PR upperhand: at the entrance they had prepared a group of Italian-speakers to welcome and
guide the visitors. It was the last thing I could have possibly thought of! The exhausted Romanian
team was taking care of the visitors in the exhibition’s court and tackling the last details of the
222
upcoming banquet. Given the circumstances, I desperately but full of nerve, in the age-old tradition of
‘Romanian urbanity’, took upon myself the presentation of the exhibition in French (as if by miracle I
remembered that the official language in Vatican is French and not Italian). The Ukrainian side was
literally taken aback, especially that the ambassador Ijevtkaia, the only French speaker was out of the
picture. I gently directed the flux of visitors speaking to them alternatively in English and French,
towards the Romanian exhibits and in a span of 50 minutes I managed to discuss with the three
successive waves of visitors. The ‘Princes of the Church’, the Monsignors and the visitors were amazed
at the unknown wonders of this Eastern territory, the late Roman limes.
Theoretically speaking, Romania was the star of this exhibition. To my bitter disappointment,
the six Ukrainian televisions were doing their jobs, shooting frantically, interviewing, and the following
day the exhibition at Vatican was on the first page of all Ukrainian newspapers, and their televisions
were ecstatic. So were the Italian televisions and Euronews! But we the Romanians - ‘nobody’s
children’ and ‘ the village fools’- had no reporter from any public or private television in Romania,
except for the cameraman paid by the ‘Cucuteni for the Third Millennium’ Foundation, while the
Romanian newspapers didn’t grant more than 5 square centimetres to this event. Poor Mircea Eliade
must have turned in his grave! In the pre-War years, he had written that when proto-history would
come into fashion, Romania would be standing proudly in front of any other peoples because we had
a wonderful Neolithic age.
Mediatically speaking, Romania indeed stood proudly at Vatican, but it faced the wall, missing
one more opportunity of making history. We all headed to the Palace of Chancellery floor where the
banquet was to take place. Fatigue showed on everybody’s faces. The Ukrainian group quickly split
into two: the sponsors withdrew accompanied by the ‘elite’ Ukrainian team in a side room, leaving
their servants: the ambassador, the director of museums etc in the Great Hall. The Romanian team
triumphantly sat in corpore on the highest benches of the hall, in a compact and merry group.
The Romanian party brought along the Choir of the Music Academy in Iași, beautifully
dressed in medieval costumes, and charmed us with medieval music. The room resounded with
applause several times. There followed the Ukrainian with a melancholic Chords Quartet, hardly
listened to by anyone. Up to that moment I had been afraid they would outdo us with one of their
famous Ukrainian choirs. The Romanian team tasted victory once more when the Director of the
Museums of Ukraine, Mr. Krolevets, came to the Romanian team with a glass of champagne and said:
‘This exhibition makes you Romanians look like oligarchs.’ So far I have yet to grasp the true meaning
of his words. I had 20 catalogue copies taken from the deposit and went straight to the room where
the Ukrainian gloomy looking sponsors celebrated with their retinue and offered these copies as a gift
on the part of Romania. Their faces relaxed for a moment as they politely thanked us. The ice had
been broken and we all returned to the Great Hall of the banquet. Mr. Krovelets, in exchange for two
catalogues, had the quartet removed and we could run for the first time the Foundation’s film, ‘Built
To Be Burnt’, about the burning down of Cucutenian houses. After a while, we quit the exhibition and
at 2 a.m. in Piazza dei Fiore I had a glass of wine on the terrace of the last restaurant left open,
completely exhausted but with one more dream come true. A group of folk musicians, Romanian
gipsies, were singing at our table. I gave them a few Euros and they thanked me. ‘Thanks, master, we
can see you’re one of us!’
***
The story of the exhibition is just a simple personal viewpoint and it tells what I have seen,
felt and made happen. Per se, the whole achievement of this special event is the result of the hard
work of scores of people, whose name I haven’t mentioned, not out of inconsideration, but out of lack
of information, for which I apologise. The contribution of the ‘Cucuteni for the third Millennium’
Foundation and mine were minor, but it possibly represented a trigger and an initiator in this context.
As usual, the building up of such an exhibition largely depends on all the people who put together
their energy, intelligence and dedication so as the Cucuteni culture be known and cherished and
Romania be acknowledged as it deserves for its real value.
I intended the exhibition at Vatican to be the beginning of a long series of exhibitions
together or without the Ukrainians. With the help of the archaeologist Valentin Dergaciov I managed
to attract as well an American foundation interested in the Neolithic. They wanted an exhibition on the
Romanian Neolithic in New York, in the museum of their own foundation. I did my duty and helped
them visit the main Romanian Museums holding Neolithic items. It was typically Romanian: each
223
Romeo DUMITRESCU
Museum Director was trying to take advantage of the situation and to take the lead of this event,
failing to understand the whole concept.
Finally, I took them to the National Museum of Romanian History and due to a ‘strategy error’
made by the museum they included both Romanian and Bulgarian Neolithic objects. The Neolithic
items from Bulgaria were mainly made of gold and this overshadowed the beauty of the Cucuteni and
Gumelnitza ceramics.
As a matter a fact, the American foundation had a bit far-stretched feminist concept and the
exhibition topic was this time imposed by the American side. By virtue of principle: ‘He who pays the
piper calls the tune’, the National Museum of Romanian History accepted the concept and the
exhibition thus became a sort of co-production with Romanian horses and American actors.
The National Museum of Romanian History which set itself up as the Alma Mater of all
Romanian exhibitions abroad, delivered the ‘merchandise’, giving up to an American Neo-Colonialist
archaeological concept. After New York, the exhibition continued in England and then in Greece. In
Greece, the message of the exhibition was diluted, with our exhibits on display among Neolithic items
of the Greek Cycladic Civilization. In the end, nobody could possibly tell which object was Greek,
Bulgarian or Romanian unless they carefully read the labels. The improper shipping and handling
conditions made some of the archaeological items come back to Romania in a very poor state.
The Ukrainians followed their own way, with exhibitions at Royal Ontario Museum in Canada
and finally, at the International Exhibition in Beijing, where half of the Ukrainian Pavilion was
decorated with Trypillian pots. It is worth noting that both in Canada and in Beijing the Ukrainians
changed their ways and collaborated with official archaeologists, the items presented were from the
official collection of the Ukrainian National Museum and the shipping was in full compliance with the
national patrimony rules. They enjoyed a huge success in Beijing. The Ukraine largely benefited from
millions of visitors in the span of a few weeks – those viewing the Trypillian items in the Ukrainian
pavilion outnumbered 100 times the total amount of visitors of the Romanian Neolithic exhibitions in
Olten, Vatican, New York and Athens.
At that time, a month before the National Exhibition in Beijing, the Foundation was called
upon by the Ministry for Foreign Affairs to set up a small Cucuteni corner in the Romanian Pavilion
shaped like a huge green apple. The mini-exhibition should include a number of 10-12 outstanding
pots, put on display in the niches of a separating wall while 2 LCD screens would run in parallel
images of the Yang Shao Culture (the Chinese Neolithic) and information and videos about the
Cucuteni civilization.
At the suggestion of His Excellency, the ambassador of China, we would have had a
Romanian expert in Cucuteni culture (Dan Monah) and a Chinese expert in the Neolithic. The two
were to hold inaugural conferences as a dialogue about the two cultures (on China’s National Day, His
Excellency, the Chinese ambassador in Bucharest delivered a brief speech at the Romanian
Athenaeum about the things binding us, proudly asserting that they were represented by the Cucuteni
and Yang Shao culture). I had prepared the small exhibition for Beijing along with the Palace of
Culture in Iași and I was ready, the exhibits wrapped. I would have to cover the insurance and the
shipping on the Foundation’s side. The clerk of the Romanian Ministry for Foreign Affairs promised me
that as soon as he arrived in Beijing he would start dealing with the arrangement and shipping of
items, which actually never happened. He disappeared in the Chinese fog and Romania missed
another unique opportunity. However, the Romanian video presentation included a few sequences
from the film ‘Adam’s Grandchildren’ during its four and a half minutes’ time. The score UkraineRomania was 10 to 0.
Unfortunately, for lack of a coherent project the Romanian archaeopolitics will make us miss
further occasions out of recklessness, selfishness and ignorance. The light that should make us shine
as a country holding such treasures is put under a bushel. Therefore, in the long run, we will remain
a small candle faintly glimmering, in-between the West and the East, insignificant and ignored.
Acknowledgements
I would like to express the deepest appreciation to Monsignor XYZ, a great lover of Romania
and fan of Cucuteni.
I would like to express my gratitude for the remarkable work of Mrs. Lăcrămioara Stratulat
and the staff of the Palace of Culture in Iași (Senica Ţurcanu, Adriana Moglan, Tamilia Marin, Arina
Huşleg, Lucian Calancea). The hard, detail-oriented work accomplished by Mrs. Stratulat turned this
exhibition into a brilliant success.
224
I am indebted to Mr. Dan Monah for his constant opposition, which made us persevere in the
accomplishment of this exhibition.
Many thanks should be given to the Romanian Moldavia and the Republic of Moldova
Museums, which generously placed the most beautiful of their objects at our disposal; to the U.I.A.C.
Seminar of Archeology for the items offered, the classification of items and the arrangements made
for the exhibition at Vatican (Nicolae Ursulescu, Măriuca Vornicu, Loredana Solcanu and Felix
Tencariu).
Many thanks are due to the ‘Iulian Antonescu’ Museum Complex in Bacău represented by
Lăcrămioara-Elena Istina.
I thank everyone who brought their contribution by writing the item’s record sheets,
translating the catalogue and making the classification of the items going to the Exhibition, etc:
Loredana Solcan (“Cucuteni for the Third Millennium” Foundation), Cătălin Hriban and Coralia Costaş
(Moldova National Museum Complex in Iaşi), Ciprian Lazanu (The Museum of History in Vaslui), Aurel
Melniciuc and Maria Diaconescu (Museum of History in Botoşani), Constantin Preoteasa (Museum of
History in Piatra Neamţ), Ioan Mareş (Bukovina Museum Complex in Suceava), Sandor Sztancsuj
(Szekeler National Museum), Veaceslav Bicbaev (National Museum of History of Moldova).
I owe my deepest gratitude to Mr. Valentin Dergaciov for his excellent texts and
presentations in the exhibition catalogue; to the Secretary General Virgil Niţulescu and the Ministry of
Culture for the funds and support offered to this exhibition.
I would also like to thank ambassador Turbăceanu for his interceding with the Romanian
Ministry for Foreign Affairs, which ensured at the last minute the presence of the Romanian
ambassador at Vatican at the exhibition opening.
I am indebted to Miss Alice Mirela Stan for her psychological support and special attention
given to the details of the opening.
I thank ambassador Lăzurcă and the first secretary of the Romanian embassy at Vatican, Mr.
Bleoca for their partial support and eventually for their presence at the opening.
Special thanks should be given to Artex Company and its Manager, Mr. Vişan for the
remarkable reconstructions made inside the exhibition.
I would also like to thank Miss Ioana Robu from the Romanian Ministry of Culture who
showed us the way through the bureaucratic web; Professor Silvia Marinescu-Bîlcu for the constant
support she had stubbornly and well-humouredly offered over these years.
Special thanks are due to father Eugen who sacrificed two years of his life and possibly his
ecclesiastical career to make this exhibition happen.
I sincerely thank Professor Academician Dr. Răzvan Theodorescu for the support he offered
to this enterprise.
Architect Ana Pavlu for the seventeen years in which she reinvented the Cucuteni design.
I am grateful to my parents who taught me that “Nothing is impossible.”
P.S.
Before publishing it, I re-read times and again the present article to my collaborator, the
Manager of the Foundation, Ioana Robu. She made a simple and sharp remark: ‘Your article has an
aggressive connotation as if it had not been about collaboration but a conflict and competition
between you and the Ukrainians!’ I realised that her statement was perfectly true.
Retrospectively, the whole enterprise was indeed competitive and full of conflicts under the
given circumstances. The Ukrainian side, at that time, was not officially represented by the Ukraine
but by the Platar Foundation and two businessmen who were trying to promote their own image and
the image of their collection, whereas we were defending the interests of Romania and the Cucuteni
Culture.
This context came to an end as a result of the Ukrainian exhibition in Warsaw. After that the
Ukraine fully changed the exhibition context (in Canada and China), complying with the international
patrimony laws.
English version by Flavia Toader, PhD.
225
Romeo DUMITRESCU
Photo 1. The exhibition poster.
226
Photo 2. Romeo Dumitrescu in the front of the poster at the exhibition entrance.
227
Romeo DUMITRESCU
Photo 3. Romeo Dumitrescu, Nykola Platonov, Anatoly Gaydamac, Serghy Krolevets.
Photo 4. Tetyana Ijhevska, Nykola Platonov, Serghy Krolevets.
228
Photo 5. Nykola Platonov, Tetyana Ijhevska, Romeo Dumitrescu, Virgil Taruta.
Photo 6. Marius Lăzurcă and Romeo Dumitrescu.
229
Romeo DUMITRESCU
Photo 7. Monsignor beside the Vatican Ministry of Culture of and an Italian archaeologist.
Photo 8. Inauguration of the exhibition.
230
Photo 9. Lăcrămioara Stratulat at the exhibition opening.
Photo 10. View from the exhibition.
231
Romeo DUMITRESCU
Photo 11. View from the exhibition.
Photo 12. The press conference.
232
Photo 13. The press conference.
Photo 14. The Romanian team.
233

ARHEOLOGIE ŞI (MICRO)POLITICĂ O expoziţie la Vatican (2008)

Transcription

Similar documents

Two small churches - Cetate Arts Danube

THIS WEEK ON NET TV THIS WEEK ON NET TV

1st Prize - Eurosolar Italia

High-resolution poster

Diapozitivul 1

bernadette peters

Apartament în Moscova Apartment in Moscow

Exposee Kasarah neu.pmd

ᰀ圀䤀吀䠀 the intention

Exhibition–Bazaar of New Russian and West Literature