Revista ASTO - Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Transcription

REVISTA
ASTO
ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI
nr. 3 (10)/feb. 2011
din acest număr:
DIALOGURI
Interviu cu
Pr. Conf.. Dr.
Daniel Benga
p. 16-17
CORESPONDENT
Erlangen es lohnt sich?
p. 22
MANIFEST
„Ortodoxia” în
spațiul public
p. 28-29
REPORTAJ
Capela
Institutului
Endocrinologic
„C.I. Parhon”
p. 20
PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC
RUBRICI
COLECTIVUL DE REDACȚIE
AL REVISTEI ASTO
Redactor-şef
CONSTANTINESCU Justinian
Redactori:
Ciulu Marius-Ştefan
Anghelina Tiberiu
Leonte Florentina
Nedelcu Silviu-Constantin
CIobaNu Victoriţa
Mihai Monica
PasEre Andreea Melania
Nica Teodora
Mireanu Maria Magdalena
Petre Emanuela
SOLOMON Andrei
Dumitrescu Miruna
CiObotaru Ovidiu-Mihai
Şovăială Daniel
Colaboratori:
Dascălu Mihai Cezar
CĂLIN Marius-Adrian
Pr. PĂUN Ionuț
Enculescu Nicoleta
Potocea Emilia Cosmina
Păduraru Alexandru
OLARIU Tiberiu
FOTO: Redacția ASTO
Concepție grafică și DTP
Constantinescu Justinian
Corectura
MARIȘ Codruţa
EDITORIAL
DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ
PĂREREA MEA
INVITAȚII LA CULTURĂ
REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR
TRADIȚII
DOCUMENTAR
CRONICI
SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
SFINȚI ROMÂNI
DIALOGURI
OMUL DE LÂNGĂ NOI
DIN EXTERIOR...
CORESPONDENT
TEHNICI ARTISTICE
VASILIADE
POEZIE
SCHIȚĂ
MANIFEST
ACTIVITĂȚI ASTO
Apariția acestui număr a fost posibilă
cu sprijinul financiar al Parohiei
„Sfânta Treime” Militari
Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.
DIVERSE
FILMUL SĂPTĂMÂNII
ONLINE DOCUMENTARY
Tel. 0732 277 252, [email protected]
Cunoașterea
sublimă...
Î
n urmă cu ceva timp, mi-a trecut prin
mână o carte despre timp și expansiunea
Universului. Mi s-a părut interesant subiectul, așa că mi-am propus să fac o explorare,
măcar și virtuală, în acest Univers minunat
întocmit. Era acea curiozitate caracteristică
firii umane de a cunoaște necunoscutul, curiozitate manifestată încă în zorii istoriei
omenirii și cu urmări atât de nefaste pentru întreaga Creație... Deci, încet, pe nebăgare de seamă, am început să urc în
căutarea Adevărului celest. M-am desprins astfel, cu ajutorul minții și al
teoriilor prezentate în carte, de Pământ și am început să pășesc pe Calea
Lactee, printre galaxii, sori, stele, comete și meteoriți. Era o călătorie
fascinantă! Am înaintat astfel până la marginea explorată (până
acum) a Universului, iar de jur-împrejurul meu căutam timpul, spațiul,
viața... Dar, am constatat în acel moment cu uimire, că acestea parcă
dispăruseră cu desăvârșire, rămânând simple concepte filosofice lipsite
de sens. Înaintea mea se desfășura o imagine sublimă a Nepătrunsului,
un tablou aproape ireal, în care coordonatele existenței cosmice pe
care credem că le stăpânim, nu-și mai aflau rostul; și gândul mi-a fugit
atunci la ceea ce afirmase filosoful german Nicolai Hartmann: că sublimul nu poate fi apreciat la adevărata lui valoare decât atunci când
omul în ființa sa, simte o atracție de nestăvilit față de tot ceea ce este
mare și superior și este supus contemplației sale. Iar Immanuel Kant
vine să întregească definiția spunând: „sublimul impresionează, frumosul încântă”. Oarecum speriat de perspectiva rațională lipsită de repere
existențiale, am decis că e cazul să mă întorc acasă...
Am început să cobor, tulburat, cu repeziciune, spre Pământ și curios lucru: nu m-am mai oprit pe Pământ, ci am continuat să cobor
în adâncul sufletului meu. Căpătasem, fără să-mi doresc, o neliniște
care se înstăpânise în mine... Era o neliniște nefirească pornită tocmai
din neputința de a cunoaște cu mintea ceea ce este Dincolo de Universul palpabil. Atunci am înțeles că, din cauza firii sale căzute, omul
este incapabil să cunoască măreția tainelor rațional-duhovnicești ale
lui Dumnezeu, iar dacă reușește totuși acest lucru, demersul pe care
trebuie să-l urmeze nu poate fi în niciun caz cel pe care încearcă să
ni-l prezinte știința actuală: exteriorizat, inert, lipsit de scop. Omul,
prin structura sa, „chip” al lui Dumnezeu fiind, nu poate să cunoască
tainele Existenței Adevărate decât căutând în ființa sa și ridicând
ochii la Cerul inimii sale. Acolo va (re)găsi, neîndoielnic, datul
ontologic sădit în el, și sublimul Iubirii lui Dumnezeu. Atunci va
înțelege desăvârșit, că adevăratul demers al cunoașterii se află nu
în teorii materialist-evoluționiste ce anulează importanța omului ca
Persoană și personalizează Universul, ci în Cel ce a afirmat „Eu Sunt
Calea, Adevărul și Viața!”.
Justinian Constantinescu
Redactor-șef
ASTOistul banal
TIBERIU ANGHELINA
Poezii de sesiune
A venit sesiunea...
A plecat sesiunea...
Amin!
Da... cam aşa sună poezia după ce scapi
de sesiune. Eşti bucuros, eşti relaxat şi
tot universul apare înaintea ta pentru a fi
explorat, stilizat... sfâşiat de propriile tale
experienţe. În timpul sesiunii, ritmul poeziei este puțin cam altfel:
Examen, examen, examen!
Pic, pic, pic!
Cineva își bate joc de mine,
şi eu o să pic!
Examen, examen, examen!
Pic, pic, pic!
Foarte melodic, foarte intens dar, în acelaşi
timp şi foarte obositor, consumator de energie... şi pentru ce? Dar, hai să nu continui pe
această linie, pentru că aş ajunge la critica
sistemului de învăţământ teologic ortodox
şi asta nu ar fi bine pentru revista noastră
care de-abia-şi trage suflul existenţei într-o
facultate care nu prea o poate susţine şi
poate nici nu o merită. Pe de altă parte eu,
ASTOistul banal, n-am mai trecut pe la sediu
de la începutul sesiunii. De ce? Păi, cine are
timp de ASTO şi de proiectele mai mult sau
mai puţin îndrăzneţe atunci când creaturi
fioroase, lipsite de remuşcări, îmbrăcate în
negru (sau nu) ameninţă cariera academică,
de altfel, lipsită de viziune şi viitor? Cine mai
are timp de activităţi studenţeşti atunci când
hârtii peste hârtii şi informaţii peste informaţii
ce trebuie reproduse în doar 20-30 de mi
nute (după care uitate, pentru a avea loc
altele) te îngroapă şi doar venirea veacurilor
ce au să vie (adică finalul sesiunii) pot să-ţi
readucă liniştea? Păi... nimeni. Sau dacă o
avea cineva timp, cu siguranţă nu ASTOistul banal. Cu greu am reușit să scoatem
şi acest număr al revistei (din cauza mea),
dar sper ca totuşi redactorul-şef să mă ierte,
înţelegând moleşala mea post-sesiune. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși
3
Din viața studențească
Noua Charta Universitară
MARIUS-ȘTEFAN CIULU
P
rezenta Chartă a fost aprobată de Senatul
Universităţii din Bucureşti în şedinţa din 11
ianuarie 1996, cu respectarea prevederilor
Constituţiei României şi ale Legii Învăţământului Nr.
84/1995 şi a fost amendată de Senatul Universităţii
din Bucureşti în şedinţa din 12 iunie 2003. Pentru
curioşi Charta Universitară, în forma actuală este
disponibilă pe site-ul Universităţii din Bucureşti
www.unibuc.ro, putând fi consultată de oricine.
În prezent, charta are nouă capitole în care sunt
stipulate toate prevederile necesare conducerii şi
desfăşurării activităţii didactice, ştiinţifice, admini
strative, financiare etc. a Universităţii ca tot unitar
ce înglobează 19 facultăţi, dar şi principiile valabile
pentru funcţionarea fiecărei facultăţi în parte. Dintre
elementele constitutive amintim: Obiectivele şi
misiunea UB, Principiile de organizare şi funcţionare,
Autonomia Universitară, Drepturile şi îndatoririle
membrilor Universităţii din Bucureşti, organismele
de coducere, dar și procedura prin care documentul
poate fi modificat.
Probabil vă întrebaţi de ce am ales tocmai
această temă... După cum ştim cu toţii, avem o nouă
lege a învăţământului, o lege „mai bună” ce are o
viziune proaspătă asupra sistemului educaţional din
România. Datorită acestei noi legi a învăţământului,
charta universitară va trebui modificată.
Pentru această modificare s-a format o comisie
specială în cadrul Universităţii din Bucureşti care
până acum s-a întrunit de câteva ori. Fiecare
facultate are câte un reprezentant din partea
cadrelor didactice, iar în cazul nostru,
acesta este Pr. Prof. Adrian Gabor, secretarul
ştiinţific al FTOUB. Pe lângă cadrele didactice
şi jurişti în comisie avem și un reprezentant al
studenţilor în persoana d-lui Claudiu Dobrinescu, preşedintele ASUB (Asociaţia
Studenţilor din Universitatea din
Bucureşti).
El este vocea noastră, a tuturor
4
studenţilor UB, iar pentru a fi cât mai reprezentativ în
cadrul ASUB, pe întreaga perioadă în care se lucrează
la primenirea chartei, vom avea şedinţe de lucru
unde, noi reprezentanţii studenţilor, prin asociaţiile
studenţeşti existente în fiecare facultate a UB, vom
amenda documentul sus-menţionat, urmând ca propunerile noastre să se facă auzite în cadrul comisiei.
Lucrările de modificare a chartei, pentru ca
aceasta să fie în conformitate cu L.E.N. 1/2011, se
vor încheia pe 30 iulie anul curent.
În încheierea acestei succinte prezentări, vă aduc
totodată la cunoştinţă că se lucrează în paralel la întocmirea unui nou statut al studentului ce va fi propus
spre aprobare ministerului de resort, încercându-se în
felul acesta o responsabilizare mai acută a celui care
se numeşte pe sine „student”. Meritul acestui demers aparţine USR (Uniunii Studenţilor din România,
federaţie la care este afiliată şi ASTO din anul universitar 2009-2010).
Conţinutul statutului are în vedere prezentarea
celor două elemente principale ce îl privesc în mod
direct pe student ca membru al unei instituţii de
învăţământ superior: îndatoririle şi drepturile sale.
Responsabilizarea de care am vorbit puţin mai
sus nu presupune altceva decât asumarea vieţii de
student la adevărata ei valoare.

Ediția a II-a, Nr. 3/2011
Părerea mea
Iubirea, între scop și mijloc al comuniunii
MONICA MIHAI
D
in ciclul „Metode moderne de propăvăduire a
Evangheliei” este următoarea întâmplare! Mi-a
spus cineva să nu mai resping persoanele de
sex masculin înainte de a le face cunoscut Cuvântul
Domnului. Ei, şi în acest spirit m-am lăsat „agăţată”
într-o seară de noiembrie a anului trecut. Mergeam
la ziua unei prietene când, un băiat care mă privea
insistent in tramvai, m-a abordat şi mi-a cerut id-ul
de mess. În prima fază n-am vrut, însă mi-am adus
aminte că trebuie să spun şi altora Adevărul, aşa că
i l-am dat, spunându-i că am 24 ani,
dându-i de înţeles că la
mine nu mai merge cu
gogoşi. Fiind sceptic...
credea că i-am dat
id-ul greşit. N-am
schimbat mai mult
de 2 cuvinte pe mess
în 2 luni de zile, iar în
ianuarie m-a invitat la
o citronadă. Într-un final
am ieşit cu el de dragul
Domnului. Tot discutând,
am ajuns şi la partea-n care
ne-am dezvăluit unul altuia
părerile reciproce cu privire la...
NOI. Eu am inceput prima şi am spus
nişte lucruri la plesneală, dar foarte
sigură pe mine. Mi se părea suspect faptul că nu m-a
invitat în oraş imediat (trecuseră 2 luni) după ce am
făcut cunoştinţă, de unde şi ideea că are prietenă (a
negat faptul c-ar avea pe cineva). I-am mărturisit şi
faptul că mi se pare dubios că nu are pe cineva de la
serviciu dat fiind că lucrează de ani buni pe o poziţie
de conducere într-un call center (nu vă gândiţi că e
vreun manager... e doar un şef mai mic). La finalul
întâlnirii a rămas să ne mai întâlnim cu chiu cu vai
pentru că eu eram în sesiune. La nici o săptămână
i-am comunicat pe mess că nu suntem compatibili şi
că vom rămâne amici, în cazul în care şi el îşi doreşte
acest lucru. Partea suculentă abia acum se arată! A
recunoscut faptul că are pe cineva de 4 ani şi luase
o pauză pentru că se plictisise, iar aici am intervenit
eu! Pentru el am fost un experiment, voia să vadă
dacă se mai poate apropia de cineva şi, într-adevăr,
prietena lui lucra cu el, de-aceea şi intervenise
monotonia în primă fază. Faptul că l-am respins
l-a făcut să realizeze că ţine foarte mult la prietena
sa (măcar ea îl suportă, adică pardon, îl apreciază
aşa cum este). Rezultatul?! S-a împăcat cu ea şi
urmează să-i comunic şi mai multe lucruri despre
Dumnezeu deoarece am rămas amici. I-am dezvăluit
şi eu motivul pentru care m-am întâlnit cu el. Cred
că Dumnezeu m-a ghidat părându-mi-se prea mult
să spun că a fost doar intuiţie feminină de-a lungul
procesului de „citire” a stimabilului, iar acest lucru
mi-a adus bucurie şi satisfacţie.
Februarie, fiind luna iubirii mi
s-a părut de cuviinţă să
scriu despre cât de mult
complicăm lucurile când
e vorba de dragoste,
iar această poveste
ilustrează în linii mari
acest lucru. În ziua de
14 februarie, zi presupusă
fiind a îndrăgostiţilor, oamenii
parcă joacă-ntr-un musical siropos,
dăruindu-şi nimicuri şi căsătorindu-se
fictiv în diverse centre comerciale (cadoul de nuntă
constând în mijloace anticoncepționale), de unde reiese
că iubirea a fost deturnată, rămânând în locul ei un
desfrâu asemănător firii umane. Avem doar o idee despre ce înseamnă iubirea, majoritatea uitând să-şi mai
folosească şi inima din dotare, raţiunea conducându-le
cu precădere viaţa. Toată dragostea a fost înghesuită
într-o singură zi micşorând importanţa acestui dar
celest. Dumnezeu e dragoste, iar acest lucru merită
să fie sărbătorit cu ardoare în fiecare zi, bucurându-ne
fără frică de minunatele sale efecte. De Sf. Valentin
voi sărbători într-un mod inedit dând cu otravă pentru
gândaci prin cameră pentru a mia oară. Fie ca iubirea
lor să nu vă aducă atingere!

5
Invitații la cultură
Ceainăria „Serendipity”
„O oază de linişte şi magie în centrul oraşului”,
ceainăria Serendipity, ascunsă între ziduri acoperite cu
iederă, aşteaptă parcă să fie descoperită şi să imbie pe
toţi cei care se încumetă să îi treacă pragul, cu arome
de ceai sau cafea, turtă dulce şi fursecuri, dulceaţă şi
ciocolată caldă, limonade cu miere, mentă sau busuioc
şi sucuri naturale cu aloe şi rodie.
„Serendipity”, considerat un cuvânt foarte greu de
tradus, a fost preluat de multe alte limbi şi se referă
la o întâmplare accidentală, o descoperire importantă,
fără legătură cu scopul iniţial al cercetării. Aflată pe
strada Dumbrava Roşie, despre care se spune că ar fi
întâia gazdă a primăverii din oraş, Ceainăria Serendipi
ty propune clienţilor un program interesant, presărat de
evenimente culturale sau cu scop educativ şi, totodată,
recreative. Astfel, după lecţii de pian şi flaut, seri de
muzică live, lansări de carte, expoziţii şi lecţii de tango,
luna aceasta vom putea participa la ateliere de creaţie
cu flori presate, podoabe japoneze sau alte bijuterii,
conferinţe pe diverse teme, bazarul de Dragobete, sau
poveşti de seară în fiecare săptămână. Un loc reconfortant atât iarna, în saloanele interioare, primitoare şi
călduroase, cât şi vara, într-unul din leagănele de pe
terasă, înconjurate de verdeaţă si fluturi, reuşeşte să
îmbine în mod delicat simplitatea şi fastul, nobleţea
şi eleganţa. „Serendipity este un fel de oază liniştită,
ascunsă de ochii lumii, unde ajungi dupa ce treci de
un podeţ micuţ de lemn şi unde te întâmpină o muzică
suavă.”

„Refracția omului modern”
„În data de 4 februarie 2011, la Librăria Cărtureşti
Verona, sub acorduri de chitară, flaut și o suită de
instrumente neconvenționale, reunite sub numele
binecunoscutei formaţii de jazz Organic Trei, a avut
loc vernisajul expoziţiei Refracţia omului modern”,
de Romulus Boicu. Aceasta reuneşte 14 tablouri şi 4
sculpturi ale tânărului artist, absolvent al Universităţii
Naţionale de Artă din Bucureşti, membru al Uniunii
Artiştilor Plastici din România din 2010 şi va fi deschisă
publicului până la data de 28 februarie. Centrată pe
condiţia omului contemporan, care sub presiunea lumii
a societăţii robotizate, devine un amestec de corpuri cu
feţe secătuite, trupurile reprezentate de Romulus Boicu
atât în tablouri cât şi în sculpturi, subliniază robotizarea
şi mecanizarea la nivelul maselor. Iar în acest univers,
artistul este elementul de refracţie. Personajele sale
sunt fiinţe dezumanizate care trăiesc într-o societate
mecanizată. În această societate şi în această viaţă
golită de substanţă, până şi animalele au ajuns să
aibă un trai robotizat, static, cu program fix şi activităţi
reduse, devenind simple accesorii.
„Pentru Romulus Boicu, expoziţia reprezintă finalul
unei etape de creaţie, care are ca puncte centrale simboluri ale degradării şi personaje care falsează în stări,
emoţii şi expresii.” După Bucureşti, această expoziţie va
fi găzduită şi de alte oraşe din ţară: Piatra Neamţ, Sibiu,
Cluj-Napoca, Iaşi.
Personal, vă invit la expoziţia care reuşeşte să redea
aspectele negative actuale ale progresului contemporan;
pentru librărie, de unde veţi putea achiziţiona de la reviste şi cărţi pâna la jucării, cd-uri şi sortimente de ceai,
dar şi pentru ambianţa plăcută şi atmosfera culurală
oferite de Ceainăria Cărtureşti.

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA
6
Sinucigașul
The King‘s Speech
Cu puţine zile în urmă a fost lansat şi în România
„Discursul regelui” (The King’s Speech). Filmul, în regia
lui Tom Hooper, spune povestea regelui George VI al
Marii Britanii, interpretat impecabil de Colin Firth, rol
pentru care a fost premiat la Globurile de Aur. Cele 12
nominalizări la Premiile Oscar, pentru cele mai bune:
scenariu, actor, respectiv actriţă în rol principal, regie,
coloană sonoră etc., arată că în ciuda temei în aparenţă
banală, filmul se dovedeşte a fi unul de excepţie, fiecare
actor reuşind să se identifice cu personajul pe care îl
interpretează. George al VI-lea a acceptat cu reticenţă
titlul de rege, în urma abdicării fratelui său, Edward VIII,
şi aceasta pentru a continua politica tatălui său şi pentru a restabili încrederea în monarhie, în ciuda bâlbâielii
nervoase de care suferea şi a incapacităţii sale de a ţine
discursuri. Va fi nevoit aşadar, la îndemnurile soţiei, să
apeleze la un logoped, interpretat de Geoffrey Rush, ale
cărui practici puteau fi catalogate drept neobişnuite.
Relaţia care se formează între cei doi îl va ajuta pe
George să-și recapete vocea şi curajul, reuşind mai
târziu să conducă ţara în perioada celui de-Al Doilea
Război Mondial. „Este nevoie de autoritate pentru a
înfrunta temerile unei naţiuni. Este nevoie de prietenie
pentru a-ţi înfrunta sinele.”
Filmul rulează în cinematografe este recomandat tuturor celor interesaţi de istoria imediată a Marii Britanii,
iubitorilor cinematografiei şi actorilor englezi, amatorilor
de filme de calitate şi nu numai. Aşadar, vizionare
plăcută!

„Sinucigaşul”, în regia lui Felix Alexa, o comedie
amară pe care au vrut s-o pună în scenă mari regizori
ca Meyerhold şi Stanislavski, dar pe care a interzis-o
însuşi Stalin. Drept urmare, deşi autorul, un scriitor de
geniu, a fost deportat în Siberia şi condamnat să rămână
un anonim, după moartea sa, această piesă i-a adus
dramaturgului celebritatea internaţională. Astfel, piesa
se joacă astăzi peste tot în lume, relansând o întrebare
dramatică: viaţa are sens?
Nikolai Robertovici Erdman, dramaturg şi scena
rist rus, s-a născut la Moscova la 16 noiembrie 1900.
Piesele sale (Mandatul şi Sinucigaşul), din păcate prea
puţin cunoscute la noi, sunt considerate capodopere
ale genului şi constituie puntea între teatrul satiric al
lui Gogol şi teatrul absurdului de după cel de-al doilea
război mondial.
Distribuţia îl are în rol principal pe Dan Puric, în rolul
lui Semion Semionovici Podsekalnikov, fiind completată
de Marius Manole, Costel Constantin, Adela Mărculescu,
Ileana Olteanu ş.a.
Piesa este un rechizitoriu tragicomic la adresa
egoismului feroce, o farsă în care viaţa nu face nici două
parale, iar moartea este speculată în folosul interesului propriu. „Un spectacol de o actualitate şocantă şi
dureroasă, despre criza unui om aflat pe valurile crizei
societăţii. O piesă de un curaj nebun scrisă în plin totalitarism, un strigăt disperat pentru câştigarea dreptului la
şoaptă.” Reprezentaţiile vor avea loc la Teatrul Naţional
în datele de 13, 17 şi 24 februarie şi probabil în lunile
următoare ale acestei stagiuni.

Pagină realizată de TEODORA NICA
7
Redescoperirea Bucureștilor
O bijuterie în patrimoniul cultural
românesc: Biblioteca Academiei
CĂLIN MARIUS-ADRIAN
N
oul semestru a bătut la uşă, iar acest
lucru înseamnă reînceperea muncii pentru
studenţii conştiincioşi. În acest articol vom
vorbi despre unul dintre cele mai importante
locuri culturale din Bucureşti, poate inima culturii la
cel mai înalt nivel, un loc unde şi noi studenţii avem
acces, dar din păcate nu profităm de acest lucru. Este
vorba despre Biblioteca Academiei Române, locul
în care găsim, pe lângă cele mai importante şi rare
cărţi, manuscrise de o valoare inestimabilă pe care
atunci când le ţii în palme simţi că te apasă istoria.
Despre Biblioteca Academiei putem aminti că este
înființată la 6 august 1867, la un an după fondarea
Societății Academice
Române, având dintru
început misiunea de a
aduna și conserva în
colecțiile sale fondul
național de manuscrise
și tipărituri, ilustrând
istoria și cultura
românească, precum
şi istoria şi civilizaţia
universală. Bibliotecă
națională, colecțiile
sale au o structură
enciclopedică, începând
cu cele mai vechi texte
în limba română sau în
limbile de cancelarie şi cult care au circulat în interiorul spațiului românesc, până la ultimele publicaţii
de orice tip şi pe orice suport. Biblioteca Academiei
Române este ctitoria mai multor generații de cărturari
care, prin donaţii şi o intensă politică de achiziţii, au
contribuit la construirea ei. Beneficiară a depozitului
Legal din 1885, are în atribuțiile sale publicarea
bibliografiei retrospective a cărții și periodicelor
românești, precum și a unor bibliografii speciale,
8
cum ar fi Bibliografia Mihai Eminescu sau Bibliografia
Războiului de Independenţă, servind documentarea şi
cercetarea asupra științei și culturii române.
Fondurile sale numără peste 10 milioane de
unități, dintre care 3.600.000 monografii şi 5.300.000
publicații seriale. Colecțiile speciale, aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, îi asigură primul loc
printre instituțiile româneşti de acest gen. Colecția de
manuscrise este cea mai bogată din țară, iar colecţiile
Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de
Numismaticã, Cabinetului de Muzică și Cabinetului de
Hărți sunt adevărate comori ale Bibliotecii. Biblioteca
efectuează schimburi de publicaţii cu alte academii și
biblioteci din străinătate, fiind în același timp nucleul
unei vaste reţele formată din bibliotecile filialelor
Academiei Române
și ale institutelor
de cercetare ale
acesteia. Aici putem
găsi toate publicaţiile
ONU, iar pentru
menţinerea la zi a
colecţiilor sale, Biblioteca achiziţionează
foarte multe publicaţii
străine. Este aşadar
un loc fundamental
pentru o cercetare
academică, cărţile
putând fi căutate atât
în baza digitală a Bibliotecii, cât şi în rafturile cu cote unde se găsesc cărţile
foarte vechi alături de manuscrise. Pentru obţinerea
permisului de acces este nevoie de carnetul de
student, cardul de identitate şi achitarea unei taxe de
20 de RON. Sediul Bibliotecii este pe Calea Victoriei nr.
125 la intersecţia cu Bulevardul Dacia, în apropierea
străzii N. Iorga. Pentru iubitorii de cultură, dar şi pentru
curioşi, Biblioteca vă aşteaptă pentru a cerceta rafturile
pline de cultură şi istorie.

Tradiții
Datini și obiceiuri în februarie
EMANUELA PETRE
«Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de
Dumnezeu Fecioară că din tine a răsărit soarele
dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei
dintru întuneric. Veselește-te și tu bătrânele drepte, cel
ce ai primit în brațe pe Slobozitorul sufletelor noastre, cel
ce ai dăruit nouă și înviere»!
L
una februarie începe cu o sărbătoare destinată naturii.
Și aceea a Sfântului Trifon (1 feb.), ocrotitorul viilor și al
livezilor de omizi, lăcuste, viermi și gândaci. Oamenii
merg dis-de-dimineață la biserică pentru a se ruga, iar la
final iau agheasmă făcută special pentru stropirea livezilor
și a grădinilor. Biserica Ortodoxă sărbătorește în data de 2
februarie Întâmpinarea Domnului, numită în termeni populari
Stretenie (nume vechi slavon) sau Ziua Ursului, eveniment
ce prezintă aducerea Pruncului Iisus Hristos
la Templu. După 40 de zile de la Nașterea
Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul din
Ierusalim, după Legea lui Moise (Lev.12:2-8).
Fecioara nu avea voia să intre în Templu,
decât după 40 de zile de la naștere, aducând
ca jertfă pereche de turturele sau doi pui
de porumbei pentru ritualul purificării. Deși
Fecioara Maria nu avea nevoie de purificare,
deoarece ea născuse pe Pruncul Iisus, Mântuitorul lumii, ea s-a supus cu smerenie Legii.
În acel timp, în Ierusalim trăia un om pe nume
Simeon, care a făcut parte din traducătorii
Pentateuhului (cele 5 cărți ale lui Moise), din limba ebraică în
limba greacă, ducând o viață curată, în frica de Dumnezeu.
În momentul în care a ajuns la textul „Iată Fecioara va lua
în pântece și va naște fiu”, a înlocuit termenul „fecioară” cu
termenul „femeie”. Pentru necredința sa, a fost înștiințat de
Duhul Sfânt că nu va „muri înainte ca să vadă pe Hristos”.
Mânat de Duhul Sfânt, el a venit la Templu; când părinții au
dus Pruncul înăuntrul Templului, Simeon L-a luat în brațe
și L-a binecuvântat, zicând: „Acum slobozește în pace
pe robul Tău, Stăpâne, după, cuvântul Tău, căci au văzut
ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea
tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și
slava poporului Tău Israel. (Lc.2:29-32). În acel loc mai era și
proorocița Ana în vârstă de 84 de ani, care nu se depărta de
Templu și slujea lui Dumnezeu. Ea a început să vorbească
tuturor despre Pruncul Iisus și să laude pe Domnul. Dreptul
Simeon și Sf. Proorociță Ana sunt cinstiți de către noi,
creștinii, pe 3 februarie. Această sărbătoare a fost introdusă
la Roma de papa Gelasium în anul 494. Astfel, a fost înlocuită
cu sărbătoarea păgână a Lupercalilor, de la începutul lunii
februarie, având loc procesiuni cu făclii aprinse în onoarea
zeului Pan numit și Lupercus – adică ucigătorul lupilor sau
ocrotitorul turmelor. În Răsărit, această sărbătoare a apărut în
penultimul an al domniei împăratului Justin I (526). Din 534,
când împăratul Justin a schimbat data sărbătorii de la 14
februarie la 2 februarie – 40 de zile socotite de la Nașterea
Domnului Iisus Hristos. Se spune că Stretenia, sub înfățișarea
unei divinități meteorologice feminine, trecea peste ape, iar
dacă acestea erau înghețate, făcea un pod de gheață peste
ele. La sate, în zona Bucovinei, în spațiul carpatic, în Nordul
Europei și chiar în unele zone din America, tradiția spune că-n
această zi se așază pe poteci și drumuri bucăți
de carne și miere de albine, pentru a câștiga
bunăvoința ursului, punându-se schimbarea
vremii pe seama comportamentului paradoxal
al ursului, numit Martin sau Al Mare. Se crede
că în această zi, dacă este soare, ursul iese
din bârlog și văzându-și umbra se sperie și se
retrage, prevestind astfel prelungirea iernii cu
încă 6 săptămâni. Iar dacă de Stretenie cerul
este înorat și ursul nu-și poate vedea umbra,
rămânând afară, se spune că primăvara este
aproape. Mărturii despre existența sărbătorii
se înmulțesc spre sfârșitul secolului V. Pe la
începutul secolului VI, Sever al Antiohiei (512-518) spunea
despre sărbătoarea aceasta că a fost introdusă de curând
la Ierusalim. Pe 11 februarie cinstirea Sfântului Vlasie. În
această zi se spune că se întorc păsările migratoare și că este
ocrotitorul femeilor gravide. Acestea, respectă cu strictețe
această sărbătoare, pentru a da naștere la prunci sănătoși.
În 14 februarie se sărbătorește ziua îndrăgostiților, adică
Sfântului Valentin - sărbătoare de origine catolică, devenind
foarte răspândită și în alte religii și culturi. Chiar dacă nu
este o sărbătoare autohtonă creștin-ortodoxă, sau nu este o
tradiție, o sărbătoare a iubirii este întotdeauna binevenită. Filipii de iarnă: în părțile Bucovinei, de Întâmpinarea Domnului,
oamenii țin sărbătoarea Sfântului Trifon, în aceste zile nu este
voie să se folosească pieptănul, acul și nici să se țeasă. 
9
Documentar
Din istoria mișcării studențești
din Facultatea noastră (III)
MARIUS-ȘTEFAN CIULU
Î
n cea de a treia parte a documentarului nostru,
ne vom opri asupra anului universitar 1906-1907,
încercând să facem o radiografie asupra modului în
care aceştia se raportau la importanţa chemării şi a
misiunii lor, dar și asupra colaborării dintre studenţi şi
profesori în vederea atingerii scopurilor nobile propuse
de trăirea cu adevărat teologică. În finalul materialului
vom reproduce o parte a discursului decanului din acea
vreme, discurs ţinut la prima şedinţă a anului mai sus
menţionat.
În anul 1907, la cârma Societăţii se afla Constantin
P. Provin – datorită lui ne-au parvenit documentele
necesare întocmirii acestui sumar documentar –,
funcţia de vice-preşedinte era deţinută de Constantin
Constantinescu, bibliotecar era G. Bibicescu, I. Savin
şi Gr. Popescu-Prahova erau secretari, iar Diac. Al.
Popescu, Hristache Sancu şi D. Popescu-Smeureanu
erau membrii comisiei de control şi verificare.
În acest an universitar şedinţele au fost deschise
prin cuvântarea preşedintelui de onoare d-l Dr. Constantin Chiricescu – decanul facultăţii.
În acest an s-au ţinut 17 conferinţe: Rostul Bisericii
în trecutul nostru şi astăzi, de Constantin D. Provian;
Două conferinţe ale domnului Tomogea având ca
temă Punctul de întâlnire dintre bine şi rău; o altă
temă abordată de Constantin Provian a fost Chipuri de
preoţi în nuvelele lui I. Agârbiceanu. Din totalul de 17
conferinţe mai amintim: Istoria românilor în chipuri şi
icoane de N. Iorga, susţinută de I. Savin; Rolul social al
preotului, de N. Dolinescu; Papalitatea schismatică, de
Constantin Cernăianu; Ce este religiunea? de N. Creţu;
Biserica şi teatrul de V. Ispir; Preotul şi învăţătorul de
I. Ionescu; Necesitatea cunoaşterii trecutului nostru de
N. Vlădescu; mai trebuie amintită şi conferinţa cu tema
Morala şi arta în sistemul de filosofie al lui Haeckel,
susţinută de N. Creţu.
10
În şedinţele de pe parcursul acestui an s-au pus
în discuţie şi teme noi, cum ar fi: 1) înfiinţarea unei
reviste, 2) organizarea unei excursii, 3) înfiinţarea unei
secţii muzicale, 4) chestiunea țărănească etc. Pentru
prima temă au fost convocate trei şedinţe consecutive,
pe parcursul cărora, după ce au fost evidenţiate toate
avantajele şi dezavantajele unei astfel de activităţi, cât
şi analizarea principalelor obstacole ce pot apărea, dar
şi a mijloacelor prin care activitatea putea fi iniţiată, s-a
hotărât în unanimitate înfiinţarea revistei.
Problemele întâmpinate (despre care documentele
nu vorbesc) din anul 1907, au fost cauza principală
a imposibilității tipăririi revistei. Cu toate acestea, la
finele anului, societatea avea un fond de 2.000 lei şi o
bibliotecă ce număra 2.241 de volume.
Din cele prezentate în aceste prime trei părţi ale
istoriei de început a mişcării studenţești din Facul-
tatea de Teologie, pe baza documentelor păstrate
şi a părerilor acelor persoane care au luat contact
cu teologii în formare, putem spune că în sufletele
studenţilor se pare că s-a adâncit cu mult conștiinţa
chemării lor. Preşedintele Constantin Provian afirma
într-un articol: „în sufletele multora dintre studenţii
noştrii s-au putut înfiripa convingeri serioase; este
vorba despre acei studenţi care şi-au lămurit un rost în
credinţa în veşnicul adevăr al Evangheliei [...] Este mai
ales îmbucurător faptul că din ce în ce mai mulţi încep
a se îngriji stăruitor de o îngrijire temeinică, de la care
fără îndoială atârnă isbânda dorită.”
Cât priveşte viziunea pe care o avea Societatea
studenţilor la douăzeci de ani de la înfiinţare, același
preşedinte afirmă: „Societatea aceasta va tebuie
să devină a tuturor studenţilor în teologie, căci nu
se cuvine a uita că tot progresul, toată dezvoltura e
întemeiată pe unirea tuturor forţelor ce sunt îndreptate
pe aceaşi cale. Munca cinstită şi gândul curat al nostru
al tuturor va putea împrăştia ceaţa rece, în care rând
pe rând ne pierdem fără urme...”
În cele ce urmează vom reda câteva pasaje
semnificative din discursul decanului, Dr. Constantin
Chiricescu, discurs ţinut cu ocazia deschiderii activităţii
celui de al douăzecilea an de la înfiinţarea Societăţii
studenţilor în teologie:
,,Domnilor profesori, cinstiţi părinţi, domnilor,
deosebita onoare ce mi-au făcut iubiţii mei colegi de a
mă alege pentru a patra oară decan, îmi dă alesul prilej
de a mă prezenta iarăşi în sânul Societăţii studenţilor în
teologie ca preşedinte de onoare, potrivit articolului 4
din Statute, şi a vă zice: Bine aţi venit!
Vin între domniile voastre cu acelaşi dor de muncă
şi cu aceaşi inimă caldă cu care am veni şi până
acum, cu năzuinţa sinceră de a vă ajuta, după putere
la ajungerea din ce în ce mai pronunţată a scopului ce
urmăreşte Societatea studenţilor în teologie.
Prezența între noi a domnilor profesori ai facultăţii
de teologie, mai ales astăzi, în prima şedinţa solemnă
anuală, adică în şedinţa de deschidere pentru anul
societar 1906-1907, care este al douăzecilea de la
înfiinţarea societăţii, este reînnoirea garanţiei pentru
efectiva încurajare şi sprijin ce ne vor da şi pe viitor
pentru propăşirea intereselor Societăţii [...].
Eu, împreună cu dumneavoastră consider
Societatea studenţilor în teologie ca pe o sucursală a
Facultăţii de Teologie şi a Institutului ei.
În Facultate se dobândesc cunoştiinţe pe terenul
teologiei – cunoştiinţe care pe de o parte ne întăresc şi
ne dezvoltă cunoştiinţele religioase, iar pe de altă parte
ne făuresc în luptă cu potrivnicii adevărurilor teologice.
În Internat se cultivă inima, se făuresc caractere
demne de înalta misiune a propoveduirii cuvântului de
viaţă dătător al Evangheliei.
În Societatea studenţilor în teologie este o arenă a
studenţilor teologi, în care, într-o şcoală de aplicaţie
vine fiştecare să-și afirme individualitatea sa, să pună
început liber activităţii ulterioare pe care o va dezvolta
şi o va desăvârşi în mijlocul poporului.
Nu numai câţiva, ci toţi studenţii teologi, fără
excepţiune, trebuie să se grăbească şi să vie în această
societate, unde pe întrecute şă contribuie fiecare la
propria şi reciproca cultivare şi creştere.
Un student teolog nu trebuie să piardă nici o ocaziune de a-şi spori capitalul de cunoştiinţe, nu trebuie să
piardă nici o ocaziune de a-şi cultiva şi înnobila inima.
Creerul şi inima vor fi pentru el principalele arme cu
care va lupta în viaţa sa misionară, în contra întuneri
cului şi neadevărului.[...]
Ca dovadă că nu suntem nepăsători, ca dovadă că
avem dor și plăcere de lucru, este faptul că din an în an
popularitatea Facultății noastre se înmulţeşte. Clerici,
care şi-au făcut rosturi pe la căminele lor, îşi lasă
comoditatea socială şi familiară şi vin la teologie că
să înveţe. De unde până acum câteva decenii aceştia
nu se gândeau să înveţe teologie, astăzi vin din toate
părţile şi bat la poarta Facultăţii de Teologie ca să li
se deschidă să intre şi să înveţe pe întrecutelea cu
seminariștii.
Acestea sunt semne bune. Sunt semne că trăim
şi vom trăi, pentru că un popor fără religie este un
popor mort.
Voi, studenţi în teologie, fie clerici, fie mireni,
înrolaţi-vă printre membrii actuali ai Societăţii
studenţilor în teologie. Venici aici; învăţaţi-vă a vă iubi
unii pe alţii; trăiţi în frăţie şi armonie; deprindeţi-vă aici
ca să munciţi şi singuri; făuriţi-vă pentru misiunea ce
aveţi şi veţi avea în marea societate! [...]
Trăiască Societatea studenţilor în telogie!”
11
Cronici
Nicolae
Steinhardt
Dragă studentule,
D
upă primele două articole în cadrul acestei
reviste, m-am gândit că nu ar strica un plus
de stil, chiar părţii de care trebuie să mă ocup,
adică... CRONICILE. Aşadar, voi încerca începând de
acum, să stabilesc o legătură directă, cu tine, prin
intermediul acestui articol, care îţi va atrage mai
devreme sau mai târziu atenţia. După «1 Decembrie» şi «24 ianuarie», sărbători legale, importante
pentru întreaga noastră ţară... sau, mai bine zis,
pentru cei care înca mai au un strop de patriotism
şi pentru cei cărora istoria naţională le mai trezeşte
minimul interes, am decis să depăşesc momentele şi
să scriu despre o mare personalitate a ţării noastre, cunoscut şi peste hotare... Nicolae Steinhardt.
12
Indubitabil... ai auzit de el măcar, dacă nu, atunci cu
tot respectul şi consideraţia, îţi urez mult succes pe
drumul ignoranţei! Pentru cei cărora acest nume le
sună cunoscut sau poate chiar au citit una sau mai
multe dintre cărţile scrise de acest mare părinte al
spiritualităţii ortodoxe române, în acest articol, voi
încerca să mă detaşez pe cât voi putea, de datele
sale biografice, pe care le poţi afla cu o simplă
tastare pe «wikipedia» şi un singur click. Voi scrie
despre el, aşa cum l-am «cunoscut», în urma «Jurnalului fericirii», prima carte pe care am citit-o din
întreaga sa colecţie şi pe care îndrăznesc a o numi
capodopera creaţiei sale.
Î
n ultima zi a anului 1959, Nicolae Steinhardt este
convocat la Securitate pentru a oferi anumite
explicaţii în legătură cu «lotul intelectualilor
mistico-legionari», din care făceau parte Constantin
Noica, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Dinu
Pillat etc. Pendulând între a face jocul Securităţii şi a
mărturisi adevărul, datoria fiecărui intelectual, ascultă
îndemnul tatălui său: „E adevărat, zice tata, că vei
avea zile grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – vei
dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al
acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune,
dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un
ochi.“. Pentru că refuză să depună mărturie împotriva
lui Constantin Noica, este condamnat la 13 ani de
muncă silnică. Şi ştii ce este paradoxal?... Și evident?... el îşi obţine libertatea în închisoare, refuzând
compromisul, atât de îmbrăţişat de alţi oameni,
poate chiar intelectuali... „Adevărata libertate este
creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni
liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune
existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în
libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“. Această
libertate o găseşte în Hristos, fiind botezat de către
ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, la 15 martie
1960, în închisoarea Jilava, naş fiindu-i Emanuel
Vidraşcu; la această Sfântă Taină, participând un
preot protestant, doi preoţi uniţi şi doi preoţi romanocatolici. Descrierea scenei botezului este cu adevărat
emoţionantă şi de o mare profunzime, cu toate că
este realizată rapid, pentru a nu fi observată de gardieni: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din
duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de
unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul.
Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese
asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară,
mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge... Linişte. Şi
o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă.
În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare,
senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta
pe oricine... Şi un fel de strat de aer blând în jur, o
atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi
ale copilăriei.“ Viitorul monah de la Rohia înţelege
cuvintele Mântuitorului: „Bucuraţi-vă neîncetat!“ şi
le respectă într-un context potrivnic. El se bucură de
condiţia sa de creştin, descoperindu-L pe Dumnezeu,
descoperind o nouă religie, o nouă raţiune, un nou
„modus vivendi“.
D
urerea, neputinţa, deznădejdea sunt înlăturate
şi înlocuite cu acea fericire inexplicabilă, care
duce la trezirea conştiinţei şi la descoperirea
revelaţiei creştine: „În celula 34, bucuria – izvorâtă
din aristocraţie, poezii
şi sfidare – şi durerea
(căci domneşte un frig
cumplit, mâncarea
e cu totul pe sponci,
apa continuă să fie
viermănoasă, orice
observaţie a caraliilor
e însoţită de ghionţi
sub fălci şi pumni
în cap) se amestecă
atât de inextricabil
încât totul, inclusiv
durerea, se preface în
fericire extatică şi înălţătoare.“ El, Steinhardt refuză
să alăture noţiunea de „credinţă“ celei de „prostie“
sau de „ignoranţă“: „Altminteri însă, elementara
deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită.
Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi
printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la
diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent:
a ştiut să vadă“; atât de propovăduită, în urmă cu
un secol, de către Nietzsche, care susţinea că ideea
de Dumnezeu a fost cea mai mare obiecţie adusă
existenţei umane, iar creştinismul este religia oamenilor mediocri, slabi, uşor de manipulat.
C
el care îşi începe mărturisirea cu cuvintele:
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ (Mc
9,24) continuă şi susţine „metanoia“, ca un
pas important pe această cale, uneori a suferinţei, ca
în propriul său caz: „creştinismul e transmutaţie, nu a
elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta
e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu
înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea
oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii.
Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul
în jos a lui Petru, care se lepădase.“
D
acă Schopenhauer spunea că lumea creştină
are ca simbol un instrument de tortură: crucea,
la Nietzsche afirmaţia este: „creştinismul
este o metafizică de călău“. Steinhardt vine şi
explică împletirea bucuriei cu suferinţa, a efortului
cu smerenia, cu pocăinţa, cu schimbarea gândirii,
cu transformarea omului, cu propria libertate de a
alege...: „Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi
chip. Ca să fii un bun
creştin trebuie să mori
pentru lumea aceasta,
şi abia atunci poţi învia
pentru Hristos. Menirea acestei vieţi este
de a te duce la cel mai
înalt grad al scârbei
de viaţă. Dumnezeu
este vrăjmaşul
tău de moarte, iar
creştinismul este
cea mai mare durere
omenească. Totuşi,
Hristos nu e crud, ci blând. Cruzimea provine din
faptul că în această lume creştinul trebuie să-şi
petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia
de creştin“.
N
u voi exagera întrebându-te dacă azi, tu ai fi
capabil de aşa ceva?... dragul meu coleg, viitor
preot sau nu... mă limitez la a spera că vei
citi acest articol şi că vei rămâne pentru o clipă pe
gânduri...
A ta colegă, Vicki Ciobanu

13
Spiritualitatea Ortodoxă
Despre fericita
ascultare (I)
JUSTINIAN CONSTANTINESCU
Î
nvățăturile Sfinților Părinți ne vorbesc despre
momentul Schimbării la Față a Mântuitorului ca fiind
unul de transfigurare nu numai a omului în întregul
său, ci și a întregii Creații. Transfigurarea, prin definiție,
nu înseamnă o schimbare de esență a unui ceva dat,
ci căpătarea unui nou mod de ființare, o transformare a trăsăturilor definitorii ale acelui lucru sau ale
ființei. Transfigurarea înseamnă devenire. Din această
perspectivă, Hristos a transfigurat omul, trăsăturile
sale ontologice, nu numai trupești, ci și sufletești. A
dat un sens nou percepției dihotomice despre om, ca
suflet și trup, arătând că sufletul este stăpânitor asupra
trupului și nu invers, așa cum învăța filosofia greacă de
până la El. Astfel, simțurile omului n-au rămas simple
mijloace de percepere a realității lumii ce-l înconjoară,
ci unelte lucrătoare spre desăvârșire, spre mântuire.
Putem vorbi de principalele simțuri ale omului, văzul,
auzul, pipăitul, gustul, ca simțuri cărora Hristos le-a
imprimat un sens cu totul nou. Văzul devine înțelegător
(„Atunci li s-au deschis ochii și au cunoscut că este
Domnul” - Lc 24:31), auzul devine ascultare („Eu ascult de Tatăl Meu”), atingerea - pricină de încredințare
(încredințarea lui Toma). Luând, așadar, ca pildă pe
Domnul Hristos, monahii de mai târziu s-au aplecat cu
predilecție asupra ascultării, ca mijloc de îmbunătățire
sufletească, de mântuire. Sfinți ai Bisericii printre
care se numără Sf. Ioan Casian, Sfântul Ioan Scărarul
sau Sfântul Simeon Noul Teolog, au acordat o atenție
deosebită ascultării, aducând în sprijinul ei numeroase
exemple grăitoare. Care ar fi trăsăturile caracteristice
ale ascultării și cum orientează aceasta viața omului
spre mântuire? Întâi de toate, ascultarea își are
obârșia în lepădarea de sine și în paza poruncilor lui
Dumnezeu. Hristos, ca model al ascultării desăvârșite,
ne îndeamnă să ne lepădăm de sine și să-L urmăm,
împreună cu paza poruncilor Sale. Căci precum El
Însuși S-a făcut pildă desăvârșită de ascultare, așa se
cuvine și noi să urmăm exemplul Său, lucrând în toate,
14
în duhul blândeții și smereniei („învățați-vă de la Mine,
că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea odihnă
sufletelor voastre” – Mt. 11:29). În acest sens, Sfântul
Ioan Scărarul ne spune că ascultarea duce la smerenie,
iar smerenia, la nepătimire. Spuneam că ascultarea își
are obârșia în lepădarea de sine, iar lepădarea de sine
este tăierea voii proprii și lăsarea cu totul în mâinile
lui Dumnezeu. Iar pentru a înțelege și a asculta de
Dumnezeu, este necesară păzirea poruncilor Lui. Nu
este însă vorba de o lepădare de sine totală, în sensul
în care conștiința omului devine cu totul nelucrătoare,
ci de o lepădare călăuzită de discernământ, pentru
că Dumnezeu nu dorește oameni a căror cunoaștere
și libertate sunt anihilate. El dorește oameni vii și
lucrători, conștienți că poartă în ei chipul Său și au
misiunea în viața aceasta de a ajunge de la chip la
asemănare. De aceea, ascultarea este un act conștient,
mărturisitor și liber. Ea este o lucrare dumnezeiască
și îngerească, iar mărturie avem nu numai pe Domnul
Hristos în Noul Testament, ci și în Psalmii Proorocului
David, în care se zice „Binecuvântați pe Domnul, toți
îngerii Lui, cei puternici la vârtute, care faceți cuvântul
Lui și auziți glasul cuvintelor Lui. Binecuvântați pe
Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceți
voia Lui” (Ps. 102: 20-21). Dacă însă la puterile cele
netrupești ascultarea este un act de preamărire a lui
Dumnezeu, la om, ea este o treaptă pe scara virtuților
(a patra pe Scara Sfântului Ioan Sinaitul). Împletită
cu smerenia, ea îl poate aduce pe om la starea cea
dintâi, de dinainte de cădere. Interesant este faptul
că Sfânta Scriptură începe cu neascultarea primilor
oameni care a avut consecințe dezastruoase pentru
om în plan ontologic și istoric. Această neascultare a
pornit de la neconștientizarea de către om a locului pe
care i-l alesese Dumnezeu în Creație. Neascultarea
nu își are locul în planul lui Dumnezeu, ci a fost un
act pornit tocmai din libertatea cu care a fost înzestrat
omul încă de la facerea lui. Dacă n-ar fi așa, atunci
cuvintele Psalmistului ar fi lipsite de temei: „Ce este
omul că-Ți amintești de el?... Micșoratu-l-ai pe dânsul
cu puțin față de îngeri...” Iar dacă Adam s-a făcut pildă
de neascultare prin nepăzirea poruncii primordiale a
lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței,
Hristos se face pildă de ascultare desăvârșită a voii
Tatălui Ceresc, ca Fiu al Său și ca Om deplin.

Sfinți români
Sfântul Ioan Casian Românul
ANDREI SOLOMON
S
fântul Ioan Casian s-a născut la anul 360, însă
nu se ştie sigur în care parte a lumii. Cei mai
mulţi istorici socotesc că e originar din Scythia
Minor (Dobrogea). Încă din fragedă tinereţe s-a făcut
monah în Betleem, după ce îşi adunase o frumoasă
cultură.
În jurul anului 385 a primit, împreună cu prietenul
său, Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri
patria anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat
şapte ani, a doua, aproape tot atâta. Pe la anul 400,
cei doi merg la Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul
Constantinopolului, care îl
hirotoneşte pe Casian întru
diacon. La anul 405, cei doi
prieteni se află la Roma, unde
apără cauza Sfântului Ioan
Gură de Aur, ce fusese trimis,
în anul 404, a doua oară în
exil. De aici înainte de Gherman nu se mai ştie nimic. Sf.
Ioan Casian, devenit între timp
preot, merge la Marsilia unde
întemeiază pe la anul 415
o mânăstire pentru bărbaţi
şi alta pentru femei. Acolo
vieţuieşte până la moartea sa,
survenită în 435.
Sfântul Ioan Casian este
întemeietorul monahismului
în Apus, înainte de Benedict.
Fiind cel mai citit dintre scriitorii duhovniceşti de acolo,
cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a hrănit
nenumărate generaţii de monahi, influenţând scrisul
pios până în zilele noastre. Aceasta se datoreşte
faptului că scrierile sale reprezintă cea mai bună
sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, deşi
nu una perfectă, iar el a fost puntea de legătură între
monahismul răsăritean şi cel apusean.
La dorinţa episcopului Castor din Apta Iulia (în
Franţa), care de asemenea întemeiase o mânăstire în
dieceza lui, Sf. Ioan Casian a alcătuit pe la anul 420
scrierea sa „Despre rânduielile chinoviilor şi despre
vindecarea celor opt patimi de căpetenie“. O ediţie
corectă a prezentat Michael Petschenig în Corpus
Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, în 12 cărţi.
În primele patru cărţi, care formează partea I, se
ocupă cu îmbrăcămintea monahilor din Palestina şi
Egipt (cartea 1), cu rugăciunile şi psalmii de noapte
(cartea a 2-a), cu slujbele zilnice (cartea a 3-a) şi cu
condiţiile de primire a novicilor (cartea a 4-a). Această
parte este tradusă în româneşte după ediţia rusă a
episcopului Teofan (Moscova, 1892) şi publicată în
Vechile rânduieli ale vieţii. În
cele opt cărţi din partea a II-a
se ocupă cu cele opt patimi,
fiecare carte tratând câte o
patimă, în următoarea ordine:
lăcomia pântecelui (gastrimarghia), curvia, iubirea de argint
(philargiria), mânia, întristarea,
lenea (acedia), slava deşartă
(cenodoxia), mândria. În aceste
opt cărţi nu face decât să-şi
însuşească teoria celor opt
patimi, care era în preocuparea
monahismului răsăritean din
veacul al IV-lea şi căreia prima
formulare scrisă i-a dat-o
Evagrie Ponticul.
S-a spus despre Sf. Ioan
Casian că descrie cu atâta pricepere mişcările pătimaşe ale
sufletului, încât aproape sileşte
pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească,
de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă.
În ce priveşte rugăciunea, Sf. Ioan Casian cunoaşte
mai presus de rugăciunea obişnuită „o rugăciune a
focului“, pe care numai puţini o cunosc din experienţă
proprie. Este o rugăciune fără cuvinte, ce întrece
înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revărsarea
luminii cereşti în inimă.

15
Dialoguri
Interviu cu Pr. Prof. Daniel Benga, prodecanul Facultăţii
de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti
O
mul duhovnicesc îşi
dăruieşte dragostea
întâi lui Dumnezeu,
apoi oamenilor, iar preaplinul
dragostei lui îl dăruieşte
animalelor şi întregii zidiri.
Un astfel de om, un astfel de
exemplu stă în faţa noastră în
timpul cursurilor de Istorie Bisericească Universală, iar majoritatea dintre dumneavoastră v-aţi dat deja seama că este
vorba despre Părintele Daniel Benga, Prodecanul Facultăţii
de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
- Părinte profesor, pentru început vă rugăm să ne vorbiţi
puţin despre dumneavoastră... de ce sunteţi aici, în cadrul
Facultăţii de Teologie?
- Principalul gând cu care am pornit pe drumul teologiei
şi am venit aici, în această facultate pentru a preda Istoria
Bisericească a fost acela de a contribui cu ceva la ridicarea
nivelului intelectual al studenţilor, în acelaşi timp de a aduce
un mesaj al dialogului pe care teologia trebuie să-l poarte
cu cultura contemporană, cu lumea, cu societatea. Din
perspectiva aceasta, am încercat să fac tot ceea ce mi-a
stat în putinţă până în momentul de faţă. În acelaşi timp,
sunt conştient de faptul că şi dumneavoastră, studenţii
aveţi nevoie de mult mai mult sprijin decât până acum şi
acest lucru e necesar în contextul lumii în care trăim şi în
contextul provocărilor pe care le aveţi în faţă. Dar principalul
gând cu care am venit în această facultate este acela de
a aduce bucurie poate, dar şi de a îndemna studenţii pe
drumul descoperirilor pe care le pot face cu ajutorul lecturii.
Realitatea aceasta este însă foarte complicată în ziua de
astăzi pentru că remarc şi eu că, vedeţi şi dumneavoastră,
nu se mai citeşte decât foarte foarte puţin, lucruri de cultură
generală, pe care noi eram obişnuiţi să le ştim, nu mai sunt
cunoscute şi întregul context al lumii noastre aduce cu el
multe provocări.
- Licenţa, Disertaţia şi Studiile de Doctorat în cadrul
Facultăţii de Teologie din Bucureşti... De unde dragostea
pentru credinţă? De către cine v-a fost insuflată?
- Am descoperit credinţa încă din copilărie, un rol
16
important l-au avut bunicii mei care mergeau săptămânal
la biserică. Părinţii nu mergeau foarte des, erau ocupaţi în
agricultură, dată fiind perioada comunistă care încerca să
îi facă pe oameni să meargă la muncă şi duminica pentru
a-i îndepărta de biserică. Marea mea întrebare încă de când
eram copil era legată de cunoaşterea Creatorului lumii. În
fiecare duminică mergeam la biserica din satul Gura Văii
în Ţara Făgăraşului. Este primul sat prin care trece un râu
care vine din munte. Atunci când mergeam la biserică pe
marginea acestui râu admiram soarele, copacii, păsările şi
marea mea provocareera să-L cunosc pe Cel care a făcut
toate aceste minunăţii, pe Dumnezeu. Din dorinţa de a
cunoaşte Creatorul am ales să merg pe calea teologiei, n-a
fost un alt gând. Niciodată nu mi-am imaginat ce o să fac,
unde o să ajung, ci efectiv a fost doar un dor de a cunoaşte
şi acest dor m-a purtat de-a lungul anilor. S-a concretizat
după 1990, pentru că odată cu căderea comunismului s-au
deschis şi porţile la Bucureşti şi au putut să studieze şi elevi
care au terminat un liceu, eu nu am făcut seminarul, am
făcut liceul Radu Negru din Făgăraş, un liceu de matemati
că-fizică. Întâlnirea cu primele cărţi de teologie pot spune
că a fost dragoste la prima vedere. Părintele din satul
bunicilor mei mi-a dăruit un catehism pe care l-am citit pe
nerăsuflate. Aşa de mult îmi plăcea, era ca o sete şi această
sete bineînţeles că a continuat de-a lungul deceniilor.
- În perioada studenţiei v-aţi gândit vreodată că va veni
vremea când veţi sta în spatele catedrei şi le veţi împărtăşi
celorlalţi din cunoştinţele dumneavoastră?
- Este un lucru la care m-am gândit într-o oarecare
măsură. De curând am descoperit că modul în care mi-am
dus viaţa şi mi-am gândit viitorul este în raport cu foarte
multe tratate moderne de psihologie şi de reuşită în viaţă, în
sensul în care se spune că este foarte important să-ţi proiec
tezi viaţa. Într-un mod inconştient, eu am făcut lucrul ăsta
de mic. Atunci când mergeam prima oară la biserică, în altar
ajungeam înaintea tuturor, la ora 7... era un dor foarte mare,
abia aşteptam să vină duminica viitoare să ajung primul
acolo. Când ajungeam îmi luam cartea de predici şi citeam
predica zilei, pericopă evanghelică şi după aceea aşteptam
să vină părintele. La finalul slujbei părintele predica iar eu,
copil fiind, mă întorceam acasă şi le spuneam părinţilor
că dacă m-ar fi lăsat pe mine să predic, eu predicam mai
bine în sensul în care, din ceea ce citisem, sigur aş fi putut
spune câte ceva. Şi atunci mi-am dorit să fiu preot. Şi am
zis... când voi fi preot trebuie să fac lucrurile foarte bine şi
trebuie să predic bine... asta a fost o proiectare a vieţii mele.
Mai târziu, ajuns la facultate, bineînţeles că mi-a plăcut să
mă număr printre studenţii râvnitori şi îmi imaginam că aş
putea să le împărtăşesc şi celorlalţi din cunoştinţele mele. Nu
mi-am dorit postul de conducere, nu mi-am dorit niciodată
să fiu prodecan, dar vedeţi, lucrurile au evoluat în aşa fel
încât iată că am ajuns să am responsabilităţi de conducere
în această facultate. Îmi doream ca eu, dacă voi ajunge
vreodată asistent, să nu vin nepregătit la ore.
- În perioada studiilor de doctorat aţi fost şi preot misionar în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania
şi Europa Centrală...
- Îmi doream să devin preot, dar după finalizarea studiilor. Ajungând în Germania, în căminul în care locuiam
era o biserică ortodoxă în care nu avea cine sluji şi pentru
că eram singurul student la teologie căsătorit de acolo,
am fost întrebat dacă aş accepta să fiu hirotonit. M-am
sfătuit şi cu soţia şi mi-am dat seama că nu voi avea o
răspundere ca în România, nu voi avea acte, gestiune...
Înalt Preasfinţitul Mitropolit al Germaniei m-a hirotonit
întâi ca diacon la Leninsburg în data de 1 martie 1988,
iar în data de 22 martie 1988 am fost hirotonit preot la
Erlend, un orăşel lângă Niurland şi ca preot am activat trei
ani, ţineam locul unor preoţi care erau plecaţi în concedii
şi în acelaşi timp aveam şi o misiune frumoasă în cadrul
universităţii de acolo şi a căminului nostru.
- V-aţi gândit vreodată să rămâneţi acolo, împreună cu
familia, să nu vă mai întoarceţi în România?
- Da... soţia mea mă întreba: „Vrei să te întorci?” Şi eu
îi răspundeam: „Da. Pentru studenţi”. Îmi doream foarte
mult să vin să dăruiesc aici ceva. Acum, după zece ani
de la întoarcere şi dăruire, începi să te goleşti, dacă nu
ai o psihologie şi o viaţă optimistă, pentru că tu dăruieşti,
dar la un moment dat, omul tot neînţeles rămâne. Pe
foarte mulţi studenţi nu îi interesează ce vrei tu să le spui
şi din perspectiva asta se pot naşte şi dezamăgiri. Slavă
Domnului că cineva m-a învăţat că e foarte important să ai
şi o pedagogie optimistă.
- Vorbiţi-ne puţin despre proiectul de cercetare „Introducere în ethosul şi mentalităţile creştinismului antic”...
- E un proiect mai vechi care durează de vreo zece ani şi
încă nu e concretizat decât în vreo câteva studii. Ţelul acestui proiect este acela de a muta istoria de la memorarea
datelor şi a evenimentelor importante către viaţă, către
realitatea vieţii. Acest lucru s-a născut tot în Germania. Întruna din clase am găsit un studiu de Istorie bisericească ca
istorie a interpretării Sfintei Scripturi al lui Gerhard Ebeling.
Acest autor spunea că istoria bisericească se naşte atunci
când Cuvântul lui Dumnezeu întâlneşte sufletul omului.
Atunci am realizat cât de frumoasă este această perspectivă
pentru că ea nu mai este o istorie a evenimentelor, ci o
istorie a întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu şi asta e mult
mai profund şi mult mai frumos. M-am gândit că dacă un
teolog luteran spune asta, un teolog ortodox ce ar putea
spune? Am găsit la catolici fel şi fel de noi perspective, dar
la ortodocşi nu am găsit şi mi-am dat seama că noi copiem
modele vechi din secolul XIX pe care ei le-au părăsit. Am
pornit de la creştinismul antic pentru că este perioada în
care au trăit Sfinţii Părinţi, perioada apostolică, sunt începuturile care descriu acele evenimente faţă de care noi trebuie
să dăm socoteală astăzi. Eu nu pot să trăiesc într-o Biserică
care nu este responsabilă în faţa Evangheliei Mântuitorului
şi în faţa Tradiţiei apostolice. Şi atunci constat că nu acesta
este drumul pe care eu ca şi creştin şi parohiile noastre ortodoxe şi teologia ortodoxă trebuie să-l facă şi anume să ne
întoarcem la izvoarele începutului, dar nu pentru a ne coborî
şi pentru a ne îngropa în istorie, ci pentru a lua noi resurse
ca să ne ridicăm dincolo de istorie şi să putem răspunde
lumii şi epocii contemporane.
- Cum a fost perioada studenţiei dumneavoastră? Este
vreo diferenţă între atunci şi acum?
- ... Lucrurile sunt diferite... atunci, dacă apărea o
carte, era o întreagă bătaie de cap să poţi avea cartea
respectivă, să o citeşti. Acum, pot apărea zeci de cărţi
pentru că nu mai interesează pe nimeni şi aceasta este,
iată... o schimbare fundamentală. Lumea s-a schimbat
aproape în totalitate. Noi pentru o lucrare stăteam zile
întregi în bibliotecă, acum se stă câteva ore în faţa calculatorului, se navighează pe internet şi este gata lucrarea
cât ai clipi. Este evident că ne aflăm într-o transformare
a lumii, a omului şi chiar a studentului pentru că nu
mai trăim liber, trăim într-un exterior şi exteriorul ne
copleşeşte şi ne inundă neîncetat casa pe calea undelor...
Studentul însoţit de rugăciune, smerenie autentică şi
participarea la viaţa liturgică a Bisericii poate ajunge la
cunoaştere şi autocunoaştere...

Interviu realizat de Florentina Leonte
17
Omul de lângă noi
Vocație și slujire:
medicină și teologie (I)
- Cum vă numiţi, domnule
doctor și cum aţi ajuns să daţi la
Teologie după medicină?
- Sergey Gorbachevskiy mă
numesc şi sunt student în anul 3
la Facultatea de Teologie Ortodoxă
a Universităţii din Bucureşti. Am
terminat un liceu şi n-am fost absolvent de seminar. În
1994 am intrat la Universitatea de Medicină şi Farmacie
„Dr. Carol Davila” din București, pe care am absolvit-o în
2000, după un ciclu de 6 ani. După aceea am urmat 5 ani
stagiul de rezidenţiat, specialitatea endocrinologie.
- Aici la (spitalul) Parhon?
- Da, aici la Parhon, doar 3 ani, apoi stagii complementare în diferite clinici universitare din Bucureşti. Începând cu
anul 2007 sunt inclus în echipa de gărzi a institutului, unde
activez ca medic specialist, în echipă mă refer.
- Ce v-a determinat să daţi la Teologie?
- Sincer să fiu, căci consider că nu trebuie să mă
ascund, nu am fost o persoană orto-practicantă, deoarece
nu am primit o educaţie religioasă în familie.
- Sunteţi căsătorit?
- Nu sunt căsătorit. Deci, nu am primit o educaţie
religioasă în familie datorită faptului că mama mea a trăit
într-o perioadă atee în Rusia, şi nu că nu ar fi dorit, însă nu
ar fi avut ce să mă înveţe decât norme morale general valabile care, oricum mi-au fost de mult folos în viaţă şi chiar
m-au păzit de multe. Deşi participam la vârsta de 12-14 ani
pe la prohoduri, de exemplu la Prohodul din Vinerea Mare,
nu înţelegeam foarte multe atunci, şi nu înţelegeam practic
mai nimic pentru că nu a avut cine să-mi explice, deşi mă
duceam din când în când la biserica din cartier. Însă, acum
câţiva ani, în blocul unde locuiesc s-a mutat un părinte
diacon care îmi este acum prieten şi vecin. Practic prin
el m-am apropiat de Biserică, fiind, bineînţeles, lucrarea
lui Dumnezeu, pentru că l-am văzut un cleric, nu atipic,
tânăr, mai mic ca mine de vârstă, şi purta reverendă, foarte
impozant, dar foarte deschis în comunicare, explicând anumite adevăruri de credinţă, detronând stereotipul clericului
inaccesibil, care face parte din „altă lume”. Acest diacon a
fost foarte deschis, şi din vorbă în vorbă, într-o zi mi-a spus:
18
„Haideţi, nu vreţi să mergem împreună la biserica unde
slujesc eu ca diacon (diacon de mir)?”
- Unde slujeşte dumnealui?
- Slujea atunci la Mănăstirea Radu-Vodă. Ne-am dus
prima dată la Radu-Vodă într-o duminică, pe 5 august 2007.
La mine s-a petrecut totul foarte repede, de-atunci din
august 2007: merg la biserică, particip la Sfânta Liturghie
duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare.
- Aveţi duhovnic?
- Da. Nu cred că poţi să te numeşti student la Teologie
fără a avea duhovnic. De fapt, totul a început de la 1
august când am simţit nevoia să ţin Postul Adormirii Maicii
Domnului, fiind în vizită la prietenii mei din Vâlcea, care
erau practicanţi; nu prea ţineam posturile înainte. Pe 1
august am început să ţin postul, pe 5 august am ajuns la
Mănăstirea Radu-Vodă, unde mi-a plăcut foarte mult Sf.
Liturghie. Este foarte important pentru creştinul nepracticant
(ca prim impact) să vadă slujirea frumoasă şi cultul frumos
rânduit. La scurt timp am început să am un ritm constant de
spovedanie. Apoi simţind şi eu în interior o chemare, fiind
sfătuit de duhovnic şi de vecinul meu, am luat binecuvântare să dau admiterea la Teologie. Am intrat la 1 an după ce
am început o viaţă mai apropiată de Dumnezeu, de Hristos.
Admiterea s-a dat pe 22 iulie 2008; de-atunci sunt student
la Facultatea de Teologie. Tot din toamna lui 2008 sunt şi
paraclisier la capela Institutului Naţional de Endocrinologie
„C. I. Parhon”, cu tot ce implică această slujire.
- Cum se împacă această slujire, de student teolog, cu
cea de medic?
- Meseria de medic ocupă foarte mult timp şi apare
întrebarea cum poţi face şi facultatea, dar aşa a rânduit
Dumnezeu. Efectuez numai gărzi în acest institut, deci am
timp și pentru Biserică.
- În ce constau gărzile, ce presupune o „gardă” propriuzis?
- O gardă presupune prezenţa în institut, în spital, ca singur medic începând cu ora 13:00 până la ora 8:00 dimineaţa,
când medicul trebuie să prezinte raportul de gardă. Chiar
dacă gărzile nu sunt foarte grele, chiar dacă ai suficientă
rezistență fizică să mergi la facultate, nu poţi ajunge
întotdeauna la cursurile de la ora 8:00, deorece există şi alte
îndatoriri. Din punct de vedere practic se împacă. Facultatea
fiind la zi, trebuie să efectuezi un număr de prezenţe, dacă nu
la toate cursurile măcar la cât mai multe seminarii, care sunt
foarte importante şi utile. Iar din punct de vedere spiritual,
duhovnicesc, mi-am luat ca model pe Sfântul Arhiepiscop
Luca al Crimeii, un mare ierarh şi un mare medic, un mare
dascăl de medicină şi am citit prima dată cartea despre viaţa
lui şi mi-am dat seama că dacă modelul nostru suprem de
desăvârşire este Hristos, atunci modelul medicilor creştini
este (sau ar trebui să fie) Sfântul Luca al Crimeii. Tot atunci
ne-a venit ideea, celor din biserică şi părintelui, să încercăm
să aducem şi moaştele Sfântului, în primul rând pentru că
este doctor, chirurg, profesor de clasă europeană, participant
cu lucrări la congrese interne şi internaţionale chiar dacă
nu putea să participe fizic din cauza cortinei de fier din
vremea lui Stalin, şi în acelaşi timp, ierarh şi sfânt, un sfânt
contemporan. Acestea au fost cele 3 premise. S-a obţinut
binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în iulie
2009, s-au făcut demersuri la sfârşitul lui 2009 și începutul
lui 2010 pe lângă Mitropolitul Lazăr al Crimeii, cererea fiind
semnată şi de ctitorii bisericii şi de părintele capelan şi s-a
citit acatistul Sfântului aproape 8 luni de zile şi am primit
răspuns favorabil de la ÎPS Lazăr, astfel că pe 13 martie
2010, a fost adusă o părticică din moaştele Sfântului. Deci,
l-am luat ca model pe Sfântul Luca, din două motive: profesional, căci era un chirurg de mare clasă care a întemeiat
și o şcoală de chirurgie la nou-înfiinţata Școală de medicină
din Taskent, în Asia centrală, întemeiată în anii ’20; din punct
de vedere duhovnicesc, pentru că el a fost un mărturisitor în
plină prigoană comunistă împotriva Bisericii, prigoană care a
început în Rusia în timpul războiului civil în anii ’20 şi a mai
slăbit după Stalin datorită aportului Bisericii în câştigarea celui
de-al doilea Război Mondial. A fost un mărturisitor al credinţei
noastre nefiind niciodată de acord să participe fără reverendă
la congresele de medicină, de când a fost făcut ierarh.
- Am citit că opera chirugical cu icoana şi candela
aprinsă lângă el.
- Într-adevăr, iar atunci când i s-a solicitat să scoată
icoana, a zis că nu mai operează, şi nu a mai operat 3 zile
până când nu s-a îmbolnăvit foarte grav soţia acelui om,
acelui şef de partid local. Nu a putut să opereze până nu s-a
pus icoana la loc.
- Ce v-a zis duhovnicul în legătură cu Facultatea de
Teologie, citind şi urmând cumva viaţa Sfântului Luca? V-a
dat recomandarea să mergeţi pe urmele lui, să faceţi o
medicină duhovnicească?
- Da, tocmai de-asta m-a şi încurajat. Dânsul a citit
despre Sfântul Luca după ce am intrat la Facultatea de
Teologie şi, mai ales, după ce au venit sfintele moaşte (ale
Sfântului Luca) la noi în ţară. Apoi spunea: „Da, vedeţi cum
făcea Sfântul Luca?” Este o personalitate pentru că a putut
îmbina slujirea într-o perioadă foarte grea şi documentarea
permanentă, updatarea dacă putem spune aşa. Nu a rămas
niciodată în urmă cu ştiinţa, ba mai mult, s-a ocupat şi a scris
eseuri despre tratarea infecţiilor, practic un studiu de chirurgie
septică, la care a lucrat aproape toată viaţa; a fost foarte bine
pregătit în ceea ce priveşte anestezia locală pentru că ştia
foarte bine anatomie, terminând ca şef de promoţie facultatea
de medicină din Kiev și dedicându-şi studiul anesteziei
locale. Făcea foarte bine şi corect anestezia locală, reușind
cu aceasta operaţii destul de grele, care acum se fac doar
cu anestezie generală, numai că atunci anestezia generală
implica nişte riscuri, nu era chiar aşa de bine dezvoltată.
Referitor la slujirea arhierească trebuie precizat faptul că
Sfântul Arhiepiscop Luca nu hirotonea preoţi în pripă, prefera
să lase 6 luni o parohie fără preoţi, dar să hirotonească
pe cineva pregătit, sau cât de cât pregătit. Nu existau
atunci clerici pregătiţi, preoţii fumau, botezau prin stropire,
pregătirea lor teologică lăsa de dorit, ei neputând să predice
şi citez „unii însă au dificultăţi în a predica. Ce să zic despre
ei, să le amintesc că pe partea din spate a crucii pe care o
poartă peste rasă (în Rusia, toţi preoţii poartă cruce pentru a
se deosebi de diaconi - n.n.) sunt scrise cuvintele Apostolului
Pavel: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea,
cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia.”. Dacă nu
poţi predica prin cuvânt, fă-o prin alte lucruri; să răspândeşti
mireasmă plăcută oamenilor prin viaţa ta, prin personalitatea,
prin iubirea de Hristos, prin duhul dragostei creştine, prin
curăţie şi credinţă adâncă. Dacă tu nu ai această mireasmă,
nici darul cuvântului, atunci tu nu vei fi preot, vei fi salariat,
şi atunci ce o să răspunzi la Înfricoşătoarea Judecată a lui
Hristos? Inima preotului este una deosebită ce trebuie să
strălucească în credinţă în Iisus Hristos. Ea trebuie să ardă ca
un foc, să strălucească de la lumina Evangheliei, de la iubirea
crucii în Iisus Hristos. Preotul trebuie să înţeleagă că pentru el
a spus Apostolul Pavel aceste cuvinte: „Iar mie să nu-mi fie a
mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru
lume”. Şi noi trebuie să ne răstignim pentru lume şi să lăsăm
toate grijile, doar o singură grijă să avem: propovăduirea
Evangheliei lui Iisus Hristos”. Deci, alegând ca ţintă, sau ca
target cum se spune în limbajul modern, nivelul atât profesional, cât şi duhovnicesc al Sfântului Luca, încercăm să ne
apropiem cât mai mult, dându-ne seama că nu se ştie dacă
vom ajunge la măsurile la care a ajuns sfântul.

Interviu realizat de Silviu-Constantin Nedelcu
19
Din exterior...
Capela Institutului Național de
Endocrinologie „C.I. Parhon”
Acest institut, primul din lume, a fost înființat în
1946 prin ordinul Regelui Mihai I, purtând încă deatunci numele întemeietorului lui, întemeietor care
era în viaţă, C. I. Parhon. A fost un savant de renume
internaţional care a fondat specializarea medicală
endocrinologie. Academicianul C. I. Parhon a fost
preşedintele Marii Adunări Naţionale (1948-1952),
practic a fost şeful statului, chiar dacă era o funcţie
aproape decorativă. Lui i-au urmat Academicianul
Ștefan-Marius Milcu (+1997) și Prof. Dr. Marcela
Pitiş. Biserica noastră a fost ctitorită în anul 2008.
Prima Sfântă Liturghie, a fost săvârşită de hram, pe
21 mai 2008 (Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena).
Ctitorii bisericii sunt medici ai Institutului „C.I. Parhon”,
preotul de atunci părintele Ionuţ Badea. Dintre ctitori
menţionăm pe Prof. Dr. Constantin Dumitrache, ctitorprincipal, alături de soţia sa Dr.Mariana Dumitrache.
- Amândoi sunt medici?
- Da, amândoi sunt medici. Apoi urmează
familia Dr. Ghemigean Mircea, chirurg, şi Dr. Adina
Ghemigean, medic primar endocrinolog. Familia
Neamţu Dragoş – arhitect şi Dr. Neamțu Corina, medic
primar endocrinolog, Dr. Cătălina Boanta, medic primar
endocrinolog. Din 16 februarie 2009, noul preot de
caritate este părintele Gheorghe Oprea. Stilul architectural este unul modern, contemporan, fiind o navă
înscrisă într-un paralelipiped. Catapeteasma e făcută
din lemn de tei acoperit cu baiţ care imită nucul. Este
făcută de un meşter
maghiar din jud.
Mureş specializat în
mobilier bisericesc. În
ultimul timp s-au făcut
unele îmbunătăţiri:
policandrul, baldachinul
deasupra Sfintei Mese,
covoarele cu simbolistica bizantină, fierul
forjat, pangarul, racla
şi baldachinul Sfântului
20
Luca, strana, tetrapodul
şi altele. S-a dorit
ca fiecare perioadă
liturgică să aibă câte un
rând de acoperăminte
conform tradiției
ortodoxe.
- Adică? Vă referiţi la cele trei perioade?
- Nu. Mă refer la Postul Mare (negru), Praznicul
Învierii Domnului (albe-crem), pentru Rusalii şi prive
gherea Sfântului Luca (verzi), Postul Sintilor Apostoli si
cel a Nasterii Domnului (roșu), Postul Adormirii Maicii
Domnului (vișiniu), 1 octombrie -14 noiembrie (bleu),
de la Nașterea Domnului și până la Postul Mare (aurii).
De asemenea, s-a pus pavaj în jurul bisericii, s-au
adus 140 de tone de pământ fertil și s-au plantat flori
și gazon. Acum strângem fonduri pentru pictură, care
este costisitoare.
- De ce v-ați gândit să aduceți moaștele Sfântului
Luca al Crimeii şi nu ale Sfântului Nectarie, pentru că
sunt spitale în ţară şi în Bucureşti care au părticele din
moaştele Sfântului Nectarie, pentru că şi el este un
taumaturg, un vindecător, de ce totuşi Sfântul Luca?
- Este adevărat ceea ce spuneţi, dar noi ne-am
gândit că Sfântul Luca, deși este cunoscut în ortodoxia
românească, nu are moaşte în București, la care oamenii să se închine. Alt motiv, pentru că a fost medic,
noi dorind ca prezenţa lui să fie un exemplu viu pentru
medicii Institutului. Este o dublă reprezentativitate: o
dată ca sfinţenie şi o dată ca reprezentant al medicilor.
- Mai sunt şi alte sfinte moaşte?
- Nu, poate în viitor, vom aduce moaştele Sfinţilor
Împăraţi.
- Cum vă văd colegii dvs. din spital? Mai mult ca
doctor sau ca paraclisier?
- Asta trebuie să îi întrebaţi pe ei.
- Cum simţiţi dvs.?
- Simt, sunt mai multe opinii. În principiu, nu mă
condamnă nimeni. Dacă îţi faci bine datoria de medic,
dacă tot trăim într-o ţară liberă, cum se spune, nu cred
ca este o problemă. Mulți privesc cu simpatie acest
lucru.
- Simţiţi mai acută chemarea altarului decât slujirea
ca medic?
- Greu de spus! Tot la Sfântul Luca mă gândesc
cum le-a împletit el. Duminica şi de sărbători sunt
chemat în Sfântul Altar. Slujirea la Altar este şi slujirea
oamenilor, numai că într-un alt mod. Modelul jertfei
Mântuitorului nostru pe cruce este modelul pentru
jertfirea noastră de zi cu zi, pentru semenii noştri. Asta
trebuie să înţelegem: medicul este un om care trebuie
să jertfească, pentru semenii lui, mai ales pentru cei
bolnavi. Şi slujitorul Altarului face același lucru. Datoria
creștinului este slujirea bucuriei aproapelui.
- După ce terminaţi facultatea de teologie, v-aţi
gândit cumva, în cazul în care vă hirotoniţi, să slujiţi
aici la capelă, ca preot şi medic?
- Mai degrabă, ca diacon. Ştiţi cum e, până la urmă
slujitorii Săi îi alege Mântuitorul. Eu consider că orice
slujitor, prin hirotonie este pus într-un anumit loc de
Hristos, şi ştiţi cum sunt căile Domnului: nu se ştie
niciodată ce va fi peste 2 ani. Dacă Hristos va consi
dera că sunt vrednic să-I slujesc, va rândui și timpul și
locul slujirii mele.
- Credeţi că veţi acorda mai multă atenţie slujirii
altarului decât slujirii omeneşti?
- Ideea este următoarea: consider o calitate a omului
cunoaşterea propriilor limite, indiferent că este inginer,
medic, cântăreţ de operă. Părerea mea e că dacă slujeşti
la Altar şi vezi că nu-ţi mai faci meseria cum trebuie, sau
făcându-ţi meseria cum trebuie, nu-ţi mai faci slujirea
la Altar cum trebuie, trebuie să te limitezi: decât să faci
două lucruri prost, mai bine să faci unul şi bun.
- Avem exemplul Sfântului Vasile cel Mare şi al
Sfântului Luca...
- Da, însă nu toţi avem
darurile şi tăria lor. Trebuie
să ne conştientizăm
limitele. Ne rugăm lui
Dumnezeu să ne dea putere, însă nu trebuie să ne
aruncăm, mânaţi de slava
deşartă, în multe şi să le
facem prost pe toate.
- Care este programul
Capelei?
- Programul capelei este următorul: Luni - 17:00
- Acatistul Sf. Luca al Crimeii. După acatist se citesc
rugăciuni de dezlegare.
- Care este participarea? Vin şi pacienţi şi medici?
- Vă spun că cel mai mult personal medical vine
când se face Sfânta Liturghie. În timpul săptămânii şi
în sărbătorile din timpul săptămânii personalul medical
inferior vine la Sfânta Liturghie să dea un pomelnic,
bineînţeles neputând participa la slujbă din cauza
obligaţiilor de serviciu. Vin şi pacienţi şi persoane din
afară. Marţi, 17:00 - Sf. Maslu urmat de o cateheză
ținută de părintele capelan sau de preoţii co-slujitori la
Sfântul Maslu.
- Care este auditoriul?
- Auditoriul este foarte mare, diversificat. Participă
mai mulţi oameni decât la sfânta liturghie. Catehezele
au avut ca temă Sfânta Liturghie, s-au început 6-7
cateheze cu tema Sfintei Liturghii. Miercuri - 8:30 Utrenia şi Sfânta Liturghie, ca personalul spitalului să
beneficieze de un „scurt moment” de rugăciune, nu
pentru că ar fi liturghia un scurt moment de rugăciune.
Joi - 17:00 - Paraclisul Maicii Domnului Pantanasa,
vindecătoare de cancer, am primit o copie a icoanei din
Sfântul Munte Athos. Vineri - începând cu ora 14:00 părintele are program de misiune în spital, spovedeşte,
citeşte rugăciuni dacă sunt doritori. Sâmbătă, la cerere,
se efectuează parastas, iar când sunt „moşi” se face
Sfânta Liturghie. Duminică programul este obişnuit,
se face Utrenie şi Sfânta Liturghie. Sărbătorile cu cruce
roşie sunt precedate de Vecernie cu Litie şi Acatist. În
Postul Mare se fac două Liturghii mai-nainte sfinţite. 
Reportaj realizat de Silviu-Constantin Nedelcu
21
Corespondent
Erlangen – es lohnt sich?
Pr. IONUȚ PĂUN
M
ă tot frământa o întrebare de ceva timp încoace:
la ce se gândește un student când aude numele
Erlangen? Tot ceea ce știam despre această
mică localitate înainte de a veni era că nu are mai mult
de 100.000 de locuitori și că probabil Facultatea de
Medicină atrage cât mai mulți doritori de studiu. Apoi
mi-a venit în minte o comparație. Am să vă testez puțin
cunoștințele de matematică: orașul București și Universitatea de acolo pe de o parte, și Erlangen și Universitatea Friedrich Alexander, de cealaltă parte. Anul trecut
Universitatea din București avea 30.000 de studenți la
o populație de aproximativ
2 milioane de locuitori.
Bun... Erlangen cu populația
mai sus amintită are anul
acesta 27.000 de studenți.
Rezultatul: este un oraș
studențesc, căci aproximativ
unul din trei locuitori este
student!
Acum că ne-am făcut o
idee despre Erlangen, propun să mergem mai departe.
Când am pășit prima dată
aici, credeam că acest micuț
oraș nici nu are Universitate,
mă gândeam că au greșit cei care mi-au acordat bursa.
Am înțeles însă repede că eu eram cel care se înșelase,
căci toți studenții străini care vin aici participă la un
stagiu de două zile de informare. Acum vă gândiți, la ce-ți
trebuie două zile? Oare voiau să cunoaștem orașul ca-n
palmă? Dar răspunsul l-am primit după: câțiva studenți
ghizi merg cu tine să te ajute la completarea formularelor
de înscriere la primărie, la casa de asigurări de sănătate,
la poliție. Cel mai important însă este faptul că mergi la
biblioteca centrală. Acolo, deși cunoșteam foarte bine
BCU de la noi, am rămas uimit. Ce facilități! Nu trebuie
decât să-ți dorești să studiezi. Atât! Totul vine de la sine.
Poți împrumuta până la 50 de cărți pe lună, comanzi o
22
carte ce nu este în bibliotecă (deși este puțin probabil), ci
în oricare altă parte din Germania, și nu trebuie să aștepți
decât 2-3 zile până ce sosește. Ai nevoie de copii xerox
după vreun studiu, apar și acestea într-o zi. Este locul
ideal unde poți studia. Universitatea are 5 facultăți, de la
teologie și medicină, până la construcția de mașini. Nici
nu avea cum să fie altfel ținând cont că aici este sediul
companiei multinaționale Siemens.
Un alt lucru interesant este faptul că aici sunt
foarte mulți studenți români, cu preponderență sași din
Transilvania, ce vorbesc încă de mici limba germană. Și
ca să vă adâncesc în cifre, vă pot da câteva exemple, ce
reprezintă avantajele acestui orășel. Este plin de cafenele
și brutării unde poți mânca
toate felurile de pâine posibile.
Și nu sunt puține! Cardul de
student îți oferă multe reduceri,
iar un prânz îl poți cumpăra
cu 1,5 -2 euro. Aici, toți
studenții au bicicletă. Cine nu
are, este considerat împotriva
„principiilor” studențești.
Bineînțeles că există peste tot
piste speciale, așa încât să poți
merge liniștit. Cu bicicleta poți
străbate punctele importante,
în oricare cămin ai locui, în
felul următor: până la bibliotecă
- 5 minute, până la Facultatea de Teologie - 7 minute,
până la cantină - 2 minute, până la gară - 7 minute, până
la capela ortodoxă unde se săvârșește Sfânta Liturghie
în fiecare duminică nu ai nevoie de minute, căci urci la
etajul al treilea și ai ajuns deja (aici mă referer la căminul
unde locuiesc studenții teologi). În cadrul Facultății de Teologie este și catedra de Istoria și Teologia Creștinismului
Răsăritean, unde se dorește ridicarea ștachetei pe care
au pus-o marii teologi Karl-Christian Felmy și Fairy von
Lilienfeld. Sălile de clasă unde se țin seminariile sunt
pline de rafturi cu cărți pe toți pereții. Ai nevoie, iei cartea
și citești. La final, rămâne să răspundeți voi la întrebarea
din titlu: Erlangen – merită? 
Tehnici artistice
Mozaicul
MIRUNA DUMITRESCU
D
e la dalele de marmură în 2-3 culori, folosite ca
pardoseală, numită lithóstroton de către grecii
antici, s-a ajuns la cubuleţe din ce în ce mai mici,
din porfir, granit şi marmură diferit colorată, pentru băile
romane şi unele pavaje, numite de ei pavimentum. La
început, pentru obţinerea unui astfel de mozaic de piatră
– cum i se zice astăzi – cubuleţele erau aşezate ca să
formeze diferite ornamente cu figuri geometrice, păsări,
animale, vrejuri ş.a. Apoi,
trecându-se de la pardoseală și
la împodobirea pereţilor, s-au
plăsmuit reprezentări şi din alte
domenii, mult mai bogate în
culori şi în mod mai desăvârşit
executate, care au putut înlocui
uneori pictura în frescă, luând
numele generic de mozaic.
Unii cercetători susţin astăzi că
mozaicul era practicat cu mult mai înainte, dar sub alte
forme, de către sumerieni şi chiar de către mexicani.
Cu acelaşi caracter de monumentalitate, şi chiar în mod
mai pronunţat decât fresca, în plus, mozaicul satisface
cu prisosinţă ideea de măreţie şi splendoare, prin
strălucirea culorilor totdeauna proaspete şi care încântă
ochiul. Operele de acest gen, care au dăinuit peste
veacuri, au făcut ca mozaicul să fie preţuit din vechime,
şi mai ales din epoca Renaşterii, ca fiind cea mai
trainică dintre toate picturile, care poate fi socotită ca
şi veşnică. Mozaicul este cel mai rezistent la lovituri, la
uzură, la umezeală etc. El se poate spăla, este neatacat
de agenţii chimici, de umezeală, de îngheţ, având încă
şi rol de protector al zidului pe care este aplicat. Această
pictură pentru eternitate – cum
o numește în secolul al XV-lea
pictorul Florentin Ghirlandajo –
are şi ea un neajuns, anume că
este foarte costisitor. Materialele folosite pentru mozaic
sunt mai greu de procurat decât
cele ale altor feluri de pictură
monumentală, iar executarea ei
cere multă iscusinţă şi timp, pe
lângă condiţia ca artistul să fie
bine specializat. Acestea ar fi
motivele pentru care mozaicul
a fost aproape definitiv înlocuit
cu fresca, atunci când s-au
înmulţit bisericile, paletele
princiare şi clădirile particulare,
care trebuiau împodobite cu
mai multă uşurinţă şi cât mai
ieftin. Materialele cele mai de seamă pentru mozaic
sunt cubuleţele colorate după cerinţele lucrării, pe care
nu le poate face pictorul sau meşterul mozaicar, ci se
procură fabricate gata din comerţ. Un material care nu
s-a folosit în trecut ca liant este cimentul. El se prezintă
ca o pulbere de culori gri-galbuie, care se fabrică dintrun amestec de rocă sedimentară, compusă din argilă
amestecată cu calcar, numită marnă, arsă în cuptoare
metalice cilindrice orizontale, la temperatura de circa
1400° C. În stare de praf, cimentul este alterabil chiar
în aerul umed, din care cauză se recomandă a se
folosi cât mai proaspăt. Amestecat cu apa, cimentul
are proprietatea de-a se transforma într-o masă cu
caracteristici plastice, care trece în stare solidă la cel
mai puţin de o oră, iar după câteva zile devine ca piatra.
Pentru transformarea lui în
pastă, cimentul se amestecă
întâi cu nisipul necesar,
ambele uscate, sau cu praful
de marmură şi apoi cu apă
sau cu varul făcut ca laptele.
Tencuiala pentru mozaic se
execută, ca de obicei, din
două straturi de var şi nisip,
dozate ca pentru tehnica
sgraffito, dar necolorate, ambele straturi în grosime de
circa 11/2 cm; peste acestea se aplică al treilea strat,
numit patul mozaicului, în grosime de circa 5 mm, din
var pastă şi praf de marmură, cernut fin.Desenul se
execută cât mai simplificat în mod ireprosabil, deoarece
la urmă orice corectură este imposibilă. El se face în
mărimea de execuţie, pe carton, cu culori locale, ţinând
seama de proporţii potrivit înălţimii. Lucrările au fost realizate de studenţii anului III Artă Sacră, sub îndrumarea
Conf. Dr. Constantin Apostol.

23
Vasiliade
Cu capul acoperit sau nu?
OVIDIU-MIHAI CIOBOTARU
S
fântul Vasile cel Mare s-a remarcat în istoria
Bisericii prin grija pe care a arătat-o şi a pus-o
în fapte faţă de oamenii uitaţi. Printre orfani, o
grijă deosebită a arătat faţă de fetiţele abandonate,
abuzate. A încercat să le dea acel ajutor pe care unii îl
oferă cu braţele larg deschise ale indiferenţei.
Vorbeam de fetele abuzate. Există o parte
sensibilă a acestui cuvânt ce nici nu e observată
de majoritate. E vorba
de adevărata apreciere a
femeii. Trec zilnic pe lângă
fete şi mă surprind. Sunt
cele ce ieri poate intrau
în biserică. Dacă le ziceai
frumos să-şi acopere capul,
rar mai aveai ocazia să le
vezi a doua oară la o slujbă.
Acum s-au măritat cu un
musulman şi stau înfăşurate
în multe voaluri. În afara
feţei nu poţi vedea nimic.
Iar faţa o poţi vedea... dacă
ridică ochii din pământ.
Intervin întrebări: Oare
sunt fericite cu acel zid între
ele şi ceilalţi? Până să se
lege cu atâtea şaluri oare
nu erau fericite? Sau acum
dacă acoperă ce n-ar trebui
să intereseze, descoperă că
o femeie e mult mai mult
decât un aparat de plăceri?
Eu nu pot răspunde la
întrebările puse, că nu sunt femeie, iar orice om e
creat unic de Dumnezeu. Pe mine m-au interesat
aceste idei, pentru că nu pot trece pe lângă un om
mereu, fără să observ ceva altfel. Dacă treci indife
rent, vei răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare
clipă în care puteai să faci binele şi nu l-ai făcut.
În Biserică sunt reguli ce trebuie respectate. Dacă
24
nu există ordine, toate se dau peste cap şi fiecare
face ce doreşte în locuri nedorite. La biserică nu
mergi să-ţi etalezi frumuseţea fizică, ci să aduci
sufletul tău lui Dumnezeu. Dacă ieşi din biserică şi nu
te-ai întânit cu Hristos, pleci pustiu interior. Ai idei,
dar ele zboară la prima adiere a curentului făcut cu
uşa de la ieşirea din lăcaş.
În ideea de mai sus, femeia trebuie să poarte batic
în biserică, nu că fără el nu ar fi ceea ce trebuie să
fie. O eşarfă o poţi pierde foarte repede, dar ce-i sub
ea contează. Dacă porţi
ceva, nu te mândreşti că
ai fi cineva. În momentul
în care te compari, te ridici
deasupra altei persoane
care a avut curajul să intre
altfel decât tine în casa lui
Dumnezeu. Atunci vei fi ca
acel om ce a fost dat afară
de la nuntă, că nu avea
haină de nuntă. Ce trist
e să crezi că prin simpla
împlinire a unei datorii, eşti
în regulă cu Dumnezeu.
Îmbrăcămintea nu
mântuieşte, ea se foloseşte.
Aceste haine ne aduc
aminte de căderea omului
din bucuria Creatorului.
Până atunci nu avea nevoie
de ceva exterior, fiind într-o
comuniune om-Dumnezeu.
Astfel hainele ar trebui
să ne aducă aminte de
căderea din ascultare
şi să le folosim pentru a ne acoperi sau încălzi.
Spun asta deoarece sunt multe persoane ce judecă
oamenii după hainele scumpe pe care le poartă, nu
după adevăratul potenţial. Aceste persoane cu bani
şi cu creier de furnică au prioritate în faţa unui om
modest îmbrăcat, dar care aduce viaţă locului în care
lucrează. 
Poezie
În munte înalt murmure izvoare
TIBERIU OLARIU
În munte înalt, murmur izvoare
Fată frumoasă! pădurea de pin
Îţi aude paşii cum vin
Tremură biata petală de floare.
Tu nu ştii că pe mine mă doare
Că rupi florile albe din creste de munţi?
Tot ierbar face-vei oare
Din dragostea noastră şi anii trecuţi?
Spune tu, scumpo, nu pare
Floarea de colţ ruptă din munţi
Asemeni miresei absente la nunţi
Sau vinului vechi pe fund de pahare?
Cum să fii fericit...
Valsul gândurilor mele (2)
ALEXANDRU PĂDURARU
Emilia Cosmina Potocea
Dă-mi lumină sfântă
Hristoase al meu iubit,
Căci durerea cruntă
De lacrimi m-a istovit!
Nu te mira că-mi prinzi privirea
Păienjenită de durere,
De amar şi de suspine.
Nu mai am nimic
Din toate ce aveam
Poate doar să zic...
Credința scumpului neam!
Dă-mi Stăpâne arma
Să biruiesc și să pot trăi
Când tata și mama
În lume nu vor mai fi…
Dar clipele vieții
În mâna ta sunt
Împărate al dreptății
În Cer și pe pământ!
Saltă, suflete, astăzi
Spre Cel ce te-a zidit,
Spre Cel ce din veșnicie
Te-a cunoscut și te-a iubit!
Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se iveşte
Şi stau şi mă gândesc
Aievea unde te-ai dus.
Din tot ce-a înflorit vreodată
Tu ești-floarea cea rară,
Din tot ce s-a născut de-a pururi
Tu ai venit spre mine, fată.
Zadarnic firea mă striveşte
Sub aspra-mi suferinţă
Avântu-i veşnic către stele,
Învăluit într-o tăcere tot mai fină.
Erai scăldată într-o lumină
Cu mii de raze colorate,
Cu frunze ca de bronz, uscate,
Acoperită fără milă
De pătimaşa mea idilã.
Și aşeptam, şi tot speram...
Că vei veni din nou la mine
Să mi te laşi uşor pe braţe
şi să zburăm mereu la stele,
La tainicele gânduri rare
Care te întâmpină mereu când vii
În marea inimii iubire.
Spre soare râd, spre tine vin
Cu aripile larg deschise
Cu focul inimii aprins
Cu trupul răvăşit şi gol
Te caut draga mea în tot.
25
Schiță
70 km şi ceva de Bucureşti
TIBERIU ANGHELINA
1. Praf de uliță
M
atei mergea cu paşi mici spre casa lui nea’
Vasile. Nu se grăbea, deşi avea vreo trei
străzi de cutreierat. Sutana-i neagră mătura,
aproape insesizabil, colbul de pe uliţă ridicându-l în
urma lui. Matei privea o dată la câteva secunde în jos
doar pentru a constata că reverenda i se murdărea
încet, dar sigur. Nu era un om care să se uite la detalii de genul acesta şi, în faţa lui, un om îngrijit şi un
om prăfuit aveau aceeaşi valoare, dar ştia că oamenii,
chiar şi cei de prin sat, nu priveau favorabil o rasă
prăfuită şi îl vorbeau, desigur că atunci când nu era
de faţă, fie pe el, cum că ar fi prost-crescut sau neîndemânatic, fie pe a lui soţie, pe „coana preoteasă”,
cum că n-ar avea grijă de el din diferite motive. De
aceea îşi formase acest tic, aproape insesizabil, de a
privi în jos des şi regulat de fiecare dată când umbla
pe uliţi.
„Părinte Matei! Părinte Matei!” se auzi din curtea
pe lângă care trecea, vocea subţire a Victoriţei
Ciobanu. Maica Victoriţa era o bătrână care nu lipsea
de la vreo slujbă, de la vreo adunare parohială sau de
la vreun altfel de eveniment creştinesc. Era singură
săraca. Soţul murise de cancer cu ceva ani în urmă,
iar cei doi băieţi ai ei erau plecaţi de mult. Unul în
America, altul printr-un oraş din ţară, încercând,
amândoi, să-şi facă un rost în viaţă. Cel din America
venea odată pe an, stătea o săptămână şi-şi lăsa
mereu mama în lacrimi, atunci când se întorcea în
noua lui patrie, tărâm al tuturor făgăduinţelor. Celălalt
venea mai des, mai lua o găină, ouă şi tot ce se mai
aduna pe lângă o gospodărie bine îngrijită. Satul spunea că fiul din ţară storcea şi ultima merindă din casa
femeii, dar ea părea, cel puţin îi părea lui Matei, că o
duce bine, iar la Liturghie dădea mereu câte cinci lei,
deşi Matei anunţase satul, încă de la prima slujbă, că
el citeşte acatistele şi fără bani.
26
„Părinte Matei!” mai ţipă o dată maica Victoriţa,
ieşind pe poartă. Părintele Matei... El nu se gândea
niciodată la el ca fiind Părintele Matei şi de altfel i se
părea pe cât de ciudată, pe atât de amuzantă această
titulatură, atunci când încerca, în faţa oglinzii sau
doar în mintea sa, să şi-o însuşască. Credea sincer că
toţi popii pe care-i cunoscuse îşi asumară termenul
de preot, de popă, în statură... în fire,dar lui, avea
impresia, că nu-i iese.
Adesea, în momentele de după o cuvântare în
faţa mulţimii, de la simpla predică de după slujbă şi
până la discursurile de la zilele satului, se speria de
propria postură, de tonul său ferm, de cuvintele sale
care reuşeau mereu să atragă atenţia. Ştia că nu era
doar propria sa putere şi că Duhul Sfânt îl îmbărbăta
dar, totuşi, în această conlucrare, în acest parteneriat
numit preoţie, nu se gândise niciodată că va avea
necesarul pentru a-şi oferi partea.
Cum ajunsese oare, de la tipul aiurit şi cu capul
în nori, la Părintele Matei, purtător de sutană şi
mare sfătuitor al satului? Părinţii lui erau amândoi
economişti. Tatăl avea contracte cu firmele mari de
audit, iar mama lui era expert contabil şi se ocupa,
de acasă, de banii mai multor firme. Avea doi fraţi,
unul mai mare, ajuns inginer constructor, plecat de
vreo doi ani din ţară şi unul mai mic, febleţea familiei,
cum cei mai mici de obicei sunt, cu două-trei facultăţi
terminate pe jumătate, cu privire de artist şi fără ţinte
în viaţă. Din acest nucleu social primar, fără vreo
afiliere, alta decât formală, la vreo religie apăru şi
Matei... popa.
De fapt, totul începuse prin clasa a 8-a când,
după nişte discuţii puerile, că doar era clasa a 8-a,
cu unchiul său, mare popistaş de capitală, a ajuns
să meargă la Biserică, să stea prin Altar, pe la
strană... să aibă grijă de cele sfinte. Părinţii aplaudară
iniţiativa, deşi Matei nu înţelesese niciodată de ce şi
de atunci, multă vreme, el avea să fie numit urmaşul
popii sau tânărul Părinte la toate întrunirile de familie.
Adevărul nu era departe căci unchiul nu avea decât
două fete crescute în stil popesc, prin Mall-uri şi
cluburi, departe de lumea teologică, iar unchiul
găsise în Matei un urmaş necesar, dacă nu atât de
mult demn, pentru regatul său pastoral.
Aşa a făcut Matei seminarul teologic şi apoi
facultatea, având siguranţa că, imediat după ce se
va căsători, va avea o parohie la care să slujească.
Seminarul fu cel mai dificil. Acolo
găsi adâncimile ortodoxiei, dar
şi gloata creştină, după cum îi
plăcea s-o numească, având în
minte cuvintele lui Napoleon. La
facultate prinse gustul studiului academic şi începu să-şi
dorească nu doar să ajungă
preot, dar şi vreun puişor de
profesor.
Visele sale, de a ajunge
preot de capitală, profesor la
seminar şi apoi la facultate
se năruiră încetul cu încetul,
apele schimbându-se şi nu atât
de mult apele cât verişoarele
sale care-şi găsiră – sau fură
găsite de – doi teologi, dornici
de a sluji un altar bucureştean.
Unchiul nu putea să-şi neglijeze
ginerii aşa că-i aşeză preot doi,
respectiv trei la propria parohie,
nemaifiind loc şi de Matei,
nepotul care, din păcate sau
fericire, prinsese mare drag de
teologhisire, latura materială
fiind una la care nu se gândise
niciodată datorită familiei
înstărite.
Matei totuşi nu renunţă
la visul său, se căsători cu o
bucureşteancă get-beget, dusă pe la Biserică, dar nu
atât de devotată cauzei popeşti, îşi dădu capacitatea
preoţească şi aşteptă un loc disponibil. Aşa ajunse
într-un sat la vreo 70 şi ceva de kilometri de capitală.
Ar fi putut să facă naveta atunci când ar fi fost nec-
esar dar, fiind un om cu principii, respecta pe deplin
canoanele care vorbeau despre statutul preotului aşa
că se mută la sat.
Ionela, soţia... coana preoteasă, a fost mult mai
mult decât nefericită din cauza acestei mişcări, mai
ales că avea un job de viitor în oraş. Totuşi, după
lungi şi anevoioase discuţii şi „seculare” dispute
căzură la un consens, aşa că soţioara
mult iubită făcea în fiecare zi naveta
până în capitală şi înapoi. Plăcerile lor
de oraş au trebuit mult rărite. Piesele
de teatru de duminică seara, filmele,
plimbările prin parcuri, întâlnirile cu
prietenii sau seratele la Ateneu...
toate îşi pierduseră chiar şi gustul
datorită drumului lung şi gropos
până la destinaţie.
Cel mai mult, lui Matei, îi
lipsea internetul de mare viteză...
in-ter-ne...
„Părinte Matei!” ţipă, a
patra oară, maica Victoriţa, chiar
aproape de Matei, aducându-l
în timpul prezent. „Da, maică
Victoriţa, s-a întâmplat ceva?”
„Părinte, vine pomana soţului, de
7 ani...” „Da, maică, sâmbătă,
după Liturghie facem parastas.
Adu’ colivă, ne descurcăm.” „Da
Părinte...aşa fac. Săru’mâna!”
încheie maica Victoriţa în timp ce
păşea încet spre propria curte.
„Doamne ajută!” răspunse Matei,
schiţând un zâmbet vag.
„Doamne ajută...” îşi
rosti din nou în minte. De-a lungul
seminarului şi de-a lungul facultăţii
râsese de toţi aceia care-l salutau
cu Doamne ajută!. Aveau acel aer de superioritate, de
autoritate, pe care şi-l arborau odată cu acele două
cuvinte. Acum, după, ceva vreme, realiza valoarea
şi importanţa acestor cuvinte care făceau conştientă
prezenţa lui Dumnezeu în fiecare întâlnire. 
27
Manifest
„Ortodoxia” în discursul public
Mihai Cezar DascĂlu
D
upă 1989 românii au încercat să îmbrăţişeze
idealul pentru care au murit: libertatea, dar
au cunoscut libertinajul. Au privit spre vest
cu înfrigurare, au ciulit urechile la poveşti de peste
graniţă, iar când au ajuns în Occident au rămas cu
„gura cascată”, unii chiar „gură-cască”. Interesantă
este imaginea oferită de străinii ajunşi în România
(pentru cunoscătorii aerogării Băneasa nu e nevoie
de explicaţii suplimentare) care la atingerea ţărânii
autohtone suferă aproximativ aceeaşi reacţie.
Se pare că fascinaţi am rămas doar de autostrăzi,
maşini, clădiri etc. şi mai puţin de experienţa şi
modul de raportare a cetăţeanului la comunitate şi
valorile ei, la stat şi viaţa politică. Am fost incapabili
să asumăm democraţia înţeleasă autentic - nu ca o
lipsă totală de responsabilitate, de incoerenţă - şi am
implementat doar un surogat în care trăim.
Lipsa de responsabilitate este consecinţa lipsei
onestităţii; avem „darul” de a minţi pe cei de lângă
noi, de a fura de la „stat”, de a trivializa orice,
de a jigni oricând şi calomnia fără reţinere. Şi
totul nu la nivelul personal, ci ca şi sport naţional,
instituţionalizat, cu sediul „în casa noastră”, a poporului. Mai mult, sub auspiciul libertăţii presei am scos
28
din codul penal insulta şi calomnia, părând că se face
astfel o convenţie între societate şi „politic”- ultimii
sunt dispuşi să încaseze fără oprire „sudălmi” ca
singură pedeapsă pentru furtul din patrimoniul public,
iar pentru primii devine o bună supapă de evacuare a
tensiunii. Această atitudine este uşor observabilă, atât
în relaţiile simple între cetăţeni, cât şi între liderii care
joacă azi cartea conducerii şi nu a reprezentării (una
din marile probleme ale regimului cotidian).
Românii sunt polivalenţi, mari meşteri şi constructori, instalatori - generic numiţi meseriaşi, care ştiu
şi „Eminescu” şi ceva din „Păunescu”, sunt capabili
să răspundă cu uşurinţă la orice întrebare, orice...
Până şi spaţiul academic suferă de o inflaţie de
răspunsuri. Dacă întrebi paznicul de la poartă „de ce
au apărut găurile negre” vei auzi ceva vorbe de duh,
deşi personajul în cauză „habar n-are”. Încă nu avem
educaţia răspunsului sincer, inteligent şi la obiect. A
nu şti „totul” nu e o ruşine, o ruşine este să crezi că
ştii totul.
Lumea cunoaşte politică şi ceva despre
Dumnezeu; cele două teme se dezbat cu ardoare la
colţ de stradă, la masa de seară şi la crâşma de peste
drum, astfel încât divinitatea se plimbă nestingherită
prin gura noastră alături de nimicuri ce deseori te
îngrozesc. Darul trivializării se transformă în grotesc,
atunci când inventăm noi înjurături. Cred
că suntem singurii care îl înjurăm pe
Dumnezeu, pe Maica Sa, pe toţi sfinţii din
calendar, toate bisericile de pe hartă şi
cimitirele aferente, şi deseori şi pe popii
care ne-au sfinţit maşina pe care am lovit-o
într-un gard, din neatenţie.
Discursul public poate fi descris
simplu: comic. Uneori devine tragi-comic.
Purtătoarele de microfon şi domniţele
prezentatoare nu fac diferenţa între slujitori,
instituţia Bisericii şi elementele dogmatice
specifice ortodoxiei. Auzim ştiri în care
sunt blamaţi membri ai clerului pentru că
cer bani la servicii religioase. Conexiunea
se face apoi cu toată Biserica pe care o
consideră fără de folos, un loc de furat și spălat bani.
Concluzia: ortodoxia „nu e bună” şi mai interesant
„suntem săraci pentru că suntem ortodocşi”.
Acest ghiveci de informaţii relevă un formalism
exacerbat, dar mai ales o lipsă de responsabilitate a
celor ce sunt consideraţi ca formatori de opinii. Biserica nu e înţeleasă ca Trupul lui Hristos, comuniune
între cler şi credincioşi, „corabie spre mântuire”
(Sfântul Ciprian al Cartaginei), ci doar un loc închis,
populat cu babe octogenare şi moşnegi chiori care
susţin din banii lor popi burtoşi în sutană.
Te mâhneşte priveliştea aberantă, dar te revoltă
lipsa de reacţie a conducerii bisericii, care nu rupe
cu vehemenţă aceste silogisme. Uimitor sau nu,
în spaţiul academic
teologic se găsesc unii
ce confundă ortodoxia
cu practica serviciilor
religioase şi cu remunerarea lor, limitând
totul la formă şi nu la
fond.
„Ortodoxia” a
devenit subiect de
„cancan”, atacată
vehement de suporteri
ai postmodernităţii care
doresc să o scoată în
exteriorul vieţii publice;
se ridică întrebarea:
pot eu să renunţ la
adeziunile mele atunci
când părăsesc biserica şi mă întorc pe „stradă”?
Răspund sincer: nu. Dacă aş transpune la nivel comportamental n-aş fi cu nimic mai presus de făţarnicii
din Evanghelii, mai simplu - aş fi penibil. Biserica nu
poate fi scoasă din spaţiul public! Suntem majoritari
ortodocşi (declaraţi) şi e necesar să ne comportăm ca
atare. Ortodoxia nu e o doctrină, ci un mod de viaţă,
e viaţa însăşi în contextul în care e Trupul lui Hristos.
Într-o analiză a implicaţiei bisericii în societate,
observăm că după 45 de ani de comunism Biserica
pierde constant calitatea de formator şi se apropie de
cea de informator. Ne afundăm în formalism, criticăm
elementul exterior pe care-l confundăm cu funda-
mentul interior neînţelegând diferenţele lor.
Se apropie sărbătoarea pascală care ne îndeamnă
la curaj, la biruiţă; trebuie să manifestăm împotriva
lipsei de responsabilitate a celor ce generează opinii
ascultate, citite de mulţimi, creionând astfel o opinie
publică. A transforma sărbatoarea religioasă în „bun
de consum” nu este doar un păcat, dar şi un act
ce încalcă normele decenţei. Societatea lascivă în
care vieţuim trebuie responsabilizată, să cunoască „Creştinismul nu e pentru proşti!” (N. Steinchard).
Cazul recent ce poate fi evocat este cel al
Crăciunului, care a fost analizat de posturile de
televiziune comerciale nu din perspectiva încărcăturii
teologice (deşi erau uneori invitaţi preoţi care să
vorbească despre minunea naşterii din Fecioară
în aproximativ 3 minute
de emisie - nu cred
că-ţi ajunge să cânţi
troparul şi condacul), ci
a implicaţiilor economice
(cum influenţează
cursul valutar, vânzările
din magazine etc.), a
tradiţiilor şi a obiceiurilor, a politicii
internaţionale etc. Din
toate perspectivele
posibile (de la chiloţi
cu moş Crăciun până
la economia mondială),
mai puţin cea autentică.
Până şi colindele au fost suferit mutaţii, vestesc de
toate pentru toţi, numai pe Hristos nu.
Comentatorii de duzină terfelesc astfel credinţa
personală a unora ce mai înţeleg încă diferenţa între
curat şi murdar. Dacă vrem o Biserică „puternică”
ar fi bine să facem curat în cea din suflet, iar pe cea
din cartier s-o umplem cu credincioşi capabili să
înţeleagă ceea ce strana cântă, ceea ce preotul se
roagă şi mai mult - ceea ce presupune a fi ortodox.
Apoi trebuie să sancţionăm cu vehemenţă fiecare
atitudine ce lezează propriile noastre credinţe. Putem
să ne amuzăm de multe, mai puţin de biserică. Putem
jigni pe unii, dar niciodată pe Hristos!

29
Activități ASTO
ASTO
şi pe semestrul II
CONDUCEREA ASTO
N
e-am gândit ca pe semestrul II să încercăm
o împrospătare a aerului în facultate şi o
„curăţenie de primăvară”. Mai în glumă mai în
serios, în rândurile ce urmează vă vom pune la suflet
câteva gânduri, încercând să vă prezentăm sumar
proiectele la care vă așteptăm să participaţi în număr
cât mai mare.
Un prim proiect de amploare îl reprezintă târgul
educaţional, tradiționalul târg ce se desfăşoară pe
holurile facultăţii de Drept în fiecare primăvară. După
cum bine ştim cu toţii, acesta este locul unde viitorii
proaspeţi absolvenţi de liceu iau contact pentru prima
dată cu oferta educaţională a celor nouăsprezece
facultăţi ce funcţionează în cadrul Universităţii din
Bucureşti.
Pentru acest târg, ASTO îşi propune să facă o
impresie cât mai bună despre Facultatea de Teologie
„Justinian Patriarhul” în rândul viitorilor studenţi, şi
în acest fel, de a atrage spre studierea celor despre
Dumnezeu cât mai mulţi liceeni. Pentru acest lucru
avem nevoie de ajutorul vostru... În ce constă acest ajutor? Fie într-o simplă sugestie, fie în implicarea directă în
organizarea standului facultăţii noastre, sau în orice alt
fel consideraţi că putem face ca imaginea instituţiei pe
care o reprezentăm poate „creşte în sondaje”.
Un alt mare „eveniment” la care te invităm este
curăţenia de primăvară. Ne propunem ca în această
primăvară, echipaţi corespunzător, să facem puţină
curăţenie, atât în părculeţul Paraclisului Facultății
noastre, Sfânta Ecaterina, cât şi într-unul din parcurile
bucureştene. Atenţia noastră s-a îndreptat spre parcul
Tineretului. În aceste condiţii, te rugăm să ni te alături
în aceste „acțiuni verzi”. Motivele sunt multe, însă
nu ți le vom dezvălui pe toate. Nu spunem decât că
astfel de acţiuni ar face ca studentul teolog să devină
un exemplu în societate, și în acelaşi timp, ne-ar da
posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, să ne întâlnim
în mod real. Printr-o astfel de experienţă putem trece
dincolo de salutul cordial din fiecare zi de pe holurile
facultăţii, dincolo de monitorul calculatorului sau al
micilor conversaţii telefonice.
Tot pe parcursul acestui semestru ne vom putea
bucura împreună de „filmul săptămânii” şi de „clubul
de munte”.

30
Proiecte
ANDREEA MELANIA
Î
ntrucât mi-a revenit această rubrică, am considerat potrivit să încep cu o trecere în revistă a
activităţilor, implicit a micilor schimbări survenite
pe parcurs. Deși am fi dorit ca „Filmul săptămânii”
să se proiecteze joia, din motive lesne de înțeles
va rămâne să fie proiectat tot în ziua de marți ale
fiecărei săptămâni (dacă aveți sugestii pentru o altă
zi, acestea sunt binevenit).
„Clubul de munte” înfiinţat în cadrul ASTO semestrul trecut, este încă deschis iubitorilor muntelui
şi naturii. În această direcţie, spre încântarea noastră,
ni s-au alăturat deja, dintre colegii care împărtăşesc
aceleaşi bucurii, reuşind astfel, la invitaţia unuia
dintre ei să realizăm o prima aplicaţie în vacanţa
inter-semestrială, în apropierea munţilor Leaota.
intenţionează să fie iniţiaţi în acest unviers, dar şi pe
cei care, cu voie bună, vor dori să participe la aceste
seri de audiţie muzicală.
În altă ordine de idei „Muzeul Ţăranului Român”
şi-a deschis şi anul acesta porţile atât vizitatorilor, cât
şi voluntarilor. Suntem invitaţi aşadar, să participăm la
diverse târguri, cel mai apropiat fiind cel de Mărţişor,
ca voluntari, în proiectele aprobate pentru anul în
curs sau ca simpli vizitatori, iar asta nu este cu nimic
mai prejos. Muzeul este deschis zilnic publicului, iar
studenţii beneficiază de reduceri substanţiale. Astfel,
la prețul de 1,5 lei putem vedea colecţii populare,
fragmente de biserici vechi, icoane, costume specifice
fiecărei zone, obiecte de mobilier, în interiorul muzeului
fiind aduse chiar şi căsuţe sau mori de apă. Pe de
altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale
vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale
şi promovarea „produselor ţăranului român”, prin
activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin
diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi
dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi
seri culturale etc.), Muzeul Naţional al Ţăranului Român
încearcă să se păstreze permanent în actualitate. 
În acest semestru, tot în cadrul asociaţiei, vom iniţia
un proiect al serilor muzicale, în cadrul căruia vom
avea bucuria de a vă invita să păşiţi alături de noi în
lumea fermecătoare a instrumentelor şi notelor muzicale, spre a ni le însuşi la nivel teoretic, dar şi practic în
măsura posibilităţilor. Studenţii, vor putea fi deopotrivă
profesori şi elevi, urmând ca fiecare să îşi aducă
aportul său într-o dăruire reciprocă a cunoştinţelor.
Invităm pe această cale, pe toţi colegii care doresc
să ne împărtăşească din experienţa lor, pe cei care
31
Filmul săptămânii
ASTO vă propune, în această lună:
1. „The Pianist“ „Pianistul“, 2006, în regia lui Roman Polanski,
premiat de asemenea
cu 3 premii Oscar, 2
nominalizări la „Globul
de Aur“, 1 premiu
„Cannes“, un premiu
şi 3 nominalizări la
„Academia Europeană
de Film“ şi cu alte
numeroase premii
la diverse Festivaluri
internaţionale. Bazat pe memoriile pianistului W.
Szpillmann, filmul descrie viaţa unui pianist strălucit,
evreu din Varşovia, care după hotărârea de eliminare
a ghetoului creat pentru separarea evreilor, implicit a
exterminării acestora, reuşeşte să se ascundă printre
ruine şi să supravieţuiască acolo în condiţii inumane.
Distribuția: Adrien Brody (Wladyslaw Szpillmann),
Emilia Fox (Dorota), Michal Zebrowski (Jurek), Ed
Stoppard (Henryk)
Câştigător a şapte premii Oscar, dintre care pentru
film, regie, coloană sonoră, montaj şi adaptare, filmul
prezintă povestea adevărată a enigmaticului Oskar
Schindler, membru al Partidului Nazist, un afemeiat şi
un profitor, dar care reuşeşte să salveze vieţile a mai
bine de 1100 de evrei în timpul Holocaustului.
Filmul este o mărturie emoţionantă despre ororile
războiului şi despre alterarea caracterelor umane în
timp de război. Războiul este placa turnantă în jurul
căreia se desfăşoară acţiunea şi intriga filmului, repre
zentând o cale de mântuire pentru unii şi condamnare
pentru alţii.
Urmărirea cronologică a faptelor, a întâmplărilor, a
evenimentelor, generează un dublu ritm: pe de o parte,
un ritm exterior, iar, pe de altă parte, un ritm interior,
care este ecoul celui dintâi în sufletul, în conştiinţa
oamenilor, o întrepătrundere, bine dozată, de suferinţă,
de bucurie, de supunere şi revoltă, de răbdare şi
disperare, de deznădejde şi speranţă, pe fundalul expansiunii, gradată, a unui rău implacabil, ce operează
cu forţa unui destin. Uneori, răul apare, şi chiar este,
seducător şi pentru deţinuţi.
„Dar toate elementele componente ale filmului, printr-un joc dezinvolt de document şi ficţiune,
se asamblează într-o construcţie impresionantă,
monumentală, de dimensiunea epopeii.”

Distribuţia se ridică la măsura regizorului, dar şi
a marilor compozitori Chopin, Beethoven şi Bach din
operele cărora s-a construit coloana sonoră a filmului.
Impresii: „Muzica a fost pasiunea lui, supravieţuirea
însă, o capodoperă.“
„Pianistul“ este o operă desăvârșită care te face
să-ți fie rușine că ești om, dar și să te bucuri de
viață - oricât de năclăită în derizoriu - care ți s-a dat.
Povestea este cu atât mai cutremurătoare, cu cât
faptele sunt reale, iar naratorul, Wladyslaw Szpillmann,
trăiește și astăzi.“
2. „Lista lui Schindler” în regia lui Steven Spielberg,
este ecranizarea romanului omonim scris de Thomas
Keneally apărut în 1982 în Marea Britanie, inspirat la
rândul său de o listă descoperită într-o bibliotecă din
Sidney, ce conţinea numele a 801 evrei care fuseseră
salvaţi de către omul de afaceri german Oskar Schindler.
Pagină realizată de ANDREEA MELANIA
32
Diverse
Reţelele de socializare şi influența
lor negativă asupra creierului uman
DANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ
C
u toţii, cred, am auzit de site-uri de socializare ca:
Facebook, Twitter, Hi5 ş.a., însă nu toţi suntem
conştienţi de impactul negativ, pe care-l poate
produce utilizarea excesivă a unor astfel de forme de
interacţiune socială, asupra creierului uman. Există nume
roase opinii cu privire la modul în care sănătatea noastră
psihică ar putea fi afectată de accesarea tot mai frecventă
a unor astfel de reţele. Sunt mulţi cei care afirmă, în special
din rândurile tinerilor, că site-urile de socializare deţin un
rol important în viața lor de zi cu zi. Majoritatea tinerilor
deţin un cont pe un astfel de site, şi totodată o listă bogată
de „prieteni”, care se măreşte în fiecare zi. Acest lucru
nu înseamnă însă neapărat că utilizatorul respectiv este o
persoană „populară” cu foarte mulţi
prieteni, ba de multe ori se întâmplă
exact contrariul, cu cât lista de „prieteni” deţinută pe o astfel de reţea
creşte, cu atât numărul prietenilor
reali se micşorează. Susan Adele
Greenfield, profesor de farmacologie sinaptică la Colegiul Lincoln
din Oxford, specialistă în fiziologia
creierului uman şi fondatoarea
mai multor institute şi companii de
cercetare pentru boli neuronale ca
Alzheimer şi Parkinson, atrăgea
atenţia guvernanţilor britanici cu
privire la impactul dăunător pe
care-l pot avea site-urile de socia
lizare asupra oamenilor şi în special
asupra copiilor. Greenfield avertiza că utilizarea reţelelor
de socializare poate produce modificări asupra creierelor
tinerilor, modificări ce se pot manifesta printr-o alterare a
propriei identităţi, egoism, deficit de atenţie şi incapacitatea
de a empatiza cu cei din jur, calitate umană deosebit de
importantă. Cercetatoarea britanică atrage atenţia asupra
pericolului de „infantilizare” a creierului tinerilor, adică lipsa
de dezvoltare şi de maturizare specifică creşterii în vârstă.
Conştientă de pericolul prezentat de o expunere repetată,
Susan Greenfield trage un semnal de alarmă afirmând că tot
mai mulţi părinţi şi profesori se plâng că tinerilor le lipseşte
abilitatea de a comunica sau de a se concentra departe de
monitoarele computerelor. Pentru a aduce în prim-plan
această chestiune stringentă, Greenfield, profitând de titlul
său de baronesse (baroneasă), dobândit datorită nume
roaselor sale eforturi şi proiecte de cercetare, propune
spre dezbatere acest subiect în cadrul unei şedinte a Casei
Lorzilor. Foarte mulţi cercetători apreciază constatările
baronesei drept reale şi întemeiate ştiinţific, însă există şi
contestatari, persoane care nu agreează aprecierile făcute
de Greenfield, susţinând că afirmaţiile acesteia sunt lipsite
de o cercetare aprofundată şi că se bazează pe presupuneri
şi constatări personale. Printre aceştia din urmă se numără
şi Ben Goldacre, specialist în psihiatrie. Acesta aduce drept
contraargument, declaraţiile unor tineri, conform carora,
calitatea vieţii lor sociale s-ar fi îmbunătăţit datorită internetului şi a reţelelor de socializare.
Dacă ar fi însă să comparăm
declaraţiile celor doi, am observa
că lipsa de consistenţa a unor
dovezi ştiinţifice se manifestă mai
pregnant în cazul lui Goldacre.
Conform specialiştilor, există
posibilitatea blocării acţiunilor nocive datorate utilizării internetului şi
a site-urilor de relaţionare socială.
Un prim pas în realizarea acestui
lucru ar fi reducerea numărului de
ore petrecut în faţa computerului şi
antrenarea creierului prin diverse
activităţi menite să-i păstreze
vigurozitatea, cum ar fi: cititul,
calculul mental, memorarea unor
versuri etc. De asemenea, putem alege un cântec, căruia
să-i învăţăm versurile, crescând astfel nivelul acetilcolinei,
substanţa chimică care ajută la îmbunătăţirea memoriei.
Mai există şi alte metode de antrenament al creierului, la
prima vedere bizare, dar care odată aplicate îşi vor dovedi
eficienţa. Dintre acestea amintim: spălatul pe dinţi cu
mâna stângă, duşul făcut pe întuneric etc. Toate aceste
activităţi au rolul de a crea noi relaţii între neuronii creierului,
păstrându-ne astfel creierul tânăr şi capabil să se protejeze
de impactul nociv pe care-l poate avea evoluţia tehnologică
asupra sănătăţii noastre mentale.

33
Memorial
CHIPUL UNUI IERARH
Repere biografice
18 martie, se naște în localitatea Glăvile, jud.
Vâlcea, Valeriu Anania
1927-33 Urmează școala primară din comună.
1933-41Elev al Seminarului Central din București. Profesorul de limba română este persoana în care
găsește sprijinul formării viitorului scriitor și om
de cultură.
1935Debut în poezie. „Pământ și cer” în revista
Ortodoxia. Începutul unei prolifice colaborări cu
reviste de teologie, precum: Biserica Ortodoxă
Română, Studii Teologice, Glasul Bisericii,
Telegraful Român, Candela Moldovei (Iași),
Renașterea (Cluj) ș.a.
1937Debut în publicistică. „Camaradul Anton” în
revista Vremea.
19422 febr. - Intră în monahism la Mânăstirea Antim
din București, primind numele de Bartolomeu. La
15 febr. - hirotonit diacon, iar mai apoi ierodiacon la Mân. Polovragi și Baia de Arieș.
1941-48Studii superioare de teologie la București, Cluj și
Sibiu.
1945-46Studii incomplete de medicină la Sibiu și Cluj și
de muzică instrumentală la Cluj.
1948-49 Intendent al palatului patriarhal.
1949-50Inspector patriarhal pentru învățământul
bisericesc.
1958Condamnat politic; închis la Securitate, Jilava,
Pitești și Aiud. Este eliberat în 1964 prin decret
general de grațiere.
1966Apare poemul dramatic Miorița cu o Predoslovie
de Tudor Arghezi.
196729 oct. - hirotonit preot; primește mai târziu
rangul de arhimandrit.
1976
Apare volumul File de Acatist.
1976-82Director al Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române din București.
1978Devine membru al Uniunii Scriitorilor din
România.
1992
Apare Imn Eminescului, poem în stil bizantin.
1993Noul Testament. Versiune revizuită, redactată și
comentată de Bartolomeu Valeriu Anania. Este
instalat Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și
Clujului.
2006Instalat Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și
Maramureșului.
2009Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină
și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași
201131 ian. - Trece la Domnul, la venerabila vârstă de
90 de ani.
1921
34
Moartea nu-i exterioară omului, ci interioară (omul se
naşte şi creşte cu ea), singura atitudine faţă de „ea”este
să o iubeşti, să-ţi faci din ea mireasă...
*
***
Neprevăzutul te poate abate din drum, dar nu de la ţintă...
*
***
Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât
în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai
de-a dreptul, şi atunci în lipsă de altceva, şi-o iei de
la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui
poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi.
*
***
Niciodată nu-mi imaginasem cât e de greu să-ţi reproduci
viaţa, să faci din ea un film cu secvenţe precise, liniare...
*
***
Viaţa ţine de biologic, de efemer, de trecător, în timp de
sufletul ţine de eternitate, important este să ţii mai mult
la suflet.
*
***
Da... hoţul de mărgăritare... Acolo, în fundul mării...
Străluceau castele de fildeş şi se legănau pădurile de
mărgean... parcă-aş fi vrut să mă cufund în adânc, de tot,
pentru totdeauna... dar venea o clipă neaşteptată; frica
de primejdia neştiută a adâncului. Atunci gândul zbura
deasupra... Da... deasupra era tata, aşteptând semnul... O,
oglindă a vieţii! ... Cum mă văd acum în tine ca şi atunci...
M-a învăluit depărtarea şi m-a cuprins adâncul ! Şi mă
pândeşte adâncul cel mare şi plin de întuneric... Şi tata sta
deasupra... Tată! Tată... Ridică-mă, Tată!!!...
Î.P.S. BARTOLOMEU ANANIA
18 martie 1921 - 31 ianuarie 2011
”Libertatea interioara reprezinta
sansa de a te transforma”
”Neprevazutul te poate abate din drum,
dar nu de la tinta...”
ISSN 2069 – 9190
Date contact:
Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected]
Tiberiu ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, [email protected]
Florentina LEONTE - Secretar general: [email protected]
http://astobucuresti.wordpress.com

Revista ASTO - Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Transcription

Similar documents

Mapamond

arhitectul ion d. berindey (1871–1928)

Vestea cea Buna – Numarul 1 rotit 90grade

Cuvântul - Sfintii Trei Ierarhi

Revista literară nr.4 Martie 2009 ION CREANGĂ RADU GYR

Architecture - Universitatea Spiru Haret

casanova

Evanghelia lui Ioan, 1, 2 și 3 Ioan

REFERAT PRIVIND LUCRĂRILE DE CONSOLIDARE

Poesis - Literatura si Arta

non nobis

Trecem de la cuvinte la acţiuni

Lupas Viorica

Zilele Medicamentului edi ia a XXI-a

Soldati fara uniforma web

a) care urmează a fi realizată în cadrul ULIM în anul academic

f Necrolog Schimbări în averile şi venitele bisericeşti Asociaţiile

Manualul calitatii UB